23 august

Miez de august. Copilăria mică. În general, pe vremea asta eram la munte sau la mare cu bunica. O dată însă, s-a nimerit să fiu acasă. A fost prima mea luare de contact cu culisele defilării de 23 august, pe care n-o ştiam decât de la televizor.

Cam cu o săptămână înainte de ziua naţională, strada noastră s-a umplut cu manifestanţi care purtau tot felul de lozinci şi care se îndreptau în grupuri compacte spre locurile de repetiţie. Oamenii, dintre care mulţi cu coifuri de ziar pe cap, ca să-i apere de soare, păreau că îndeplinesc o corvoadă, fără să fie din cale-afară de bucuroşi sau entuziaşti. Când primeau ordin de oprire, îşi sprijineau de vreun gard lozincile şi portretele cu Marx, Engels şi Lenin, cu Gheorghiu-Dej şi ceilalţi membri în Comitetul Central, şi îşi căutau un loc la umbră. Unii rămâneau în picioare, alţii deschideau câte un ziar, ca să se aşeze pe el pe bordură. Când primeau ordin de plecare, întreaga coloană pornea, deplasându-se până când primea din nou ordin de oprire, la intervale care nu urmau o logică pe care eu s-o pot pricepe.

Pe măsură ce timpul trecea, am observat că unii oameni începeau să fie agitaţi, şi să se uite tot mai insistent peste gard. La început n-am înţeles de ce. Apoi mi-a fost clar, când am văzut un bărbat intrând la noi în curte - poarta nu se încuia niciodată pe atunci. Omul a înaintat puţin pe alee, apoi s-a uitat în stânga şi-n dreapta să vadă dacă nu-l vede cineva, după care şi-a făcut nevoile pe trandafirii de pe gard. Alţii l-au urmat. Îmi amintesc că a intrat şi o femeie, dar aceasta a venit până în fundul curţii, şi a întrebat de WC. La plecare s-a răcorit cu apă de la cişmea, pe faţă, pe braţe şi pe picioare.

Cam asta a rămas până astăzi pentru mine imaginea defilărilor comuniste de 23 august - oameni puşi să care lozinci grele, ţinuţi cu orele în soare, în picioare, fără apă, fără să aibă unde să-şi facă nevoile.

Din fericire, eu n-am fost niciodată obligat să defilez. Asta până la armată.

Ca la fiecare început de lună, participam la careu cu comandantul regimentului. Spre surpriza mea, mi-a strigat numele, m-a pus să ies din rând, şi, fără nici o explicaţie, mi-a rupt în faţă, ostentativ, în bucăţele mici, pe care le-a aruncat pe jos, "scoaterea din producţie" pe care o primisem de la federaţie, ca sportiv în lotul olimpic.

Am rămas consternat. Până când au început repetiţiile pentru defilare n-am înţeles de ce fusesem consemnat în unitate. Abia atunci am priceput. Şeful meu de secţie, nevoit să dea oameni pentru 23 august, mă sacrificase, ca pe unul care n-avea să rămână la clubul armatei după serviciul militar, ci se va întoarce la clubul lui universitar. Oricum, în august mai rămăsesem doar câţiva amărâţi rătăciţi în tot clubul - cei care nu putuseră nicicum să scape. Exersam destul de neconvingător paşi de defilare, conduşi pe rând de cei câţiva ofiţeri consemnaţi, probabil căzuţi şi ei în dizgraţie. Într-o zi, i-a venit rândul să ne conducă unui căpitan de la secţia de volei, un tip simpatic, care făcea haz de necaz, şi care habar n-avea de comenzile militare. Îmi amintesc de deruta pe care a creat-o când ne-a ordonat "la dreapta împrejur". Ne-am ciocnit între noi, spre surpriza lui. Unii se opriseră miraţi, alţii, la fel de ageamii ca el, îi executaseră ordinul, alţii, puţini, cărora le intrase armata-n sânge, se întorseseră la stânga, ştiind că nu există comandă "la dreapta împrejur", ci numai "la stânga împrejur".

N-am ştiut dacă să râd sau să plâng...

(Bucureşti, august 2017)