M-am îndreptat spre Intercontinental, pe strada Nicolae Filipescu. Tocmai ajunsesem la Facultatea de Geofizică, când am văzut cam o jumătate de duzină de militari în nişte combinezoane negre, cu pantaloni bufanţi şi cu bocanci înalţi de paraşutist, venind spre mine dinspre Ambasada SUA. La început am crezut că sunt americani. Când ne-am încrucişat, i-am auzit vorbind româneşte în nişte walkie-talkie pe care le duceau la gură când vorbeau, apoi la ureche când primeau răspunsul. Schimbau calm informaţii scurte. Români, deci, deşi n-aveau nici un fel de însemne, stemă, grade, nimic. Abia atunci, privindu-le revolverele de la şold, în tocuri de piele, mi s-a făcut frică şi m-am temut să nu fiu arestat. Dar ei nu păreau să aibă vreo treabă cu mine. M-a frapat un detaliu straniu: aveau feţe mature, păreau toţi în jur de patruzeci de ani, dar erau în acelaşi timp şi extrem de atletici. După câteva clipe, cât am socotit prudent să treacă ca să nu atrag atenţia asupra mea, am încetinit, şi am întors capul ca să-i mai privesc o dată. Dispăruseră ca şi cum nici n-ar fi fost.
Mi-am continuat drumul, şi aproape imediat am intrat pe strada Batiştei, unde începea să se audă gălăgie dinspre Universitate. Am rămas un pic pe loc, ca să evaluez situaţia.
Practic, de unde eram nu vedeam nimic, decât că de-a lungul străzii se înşirau două rânduri de militari în termen, cu căşti pe cap, ca la război. Pe un rând, militari în kaki, pe altul, în albastru. Păreau că erau puşi acolo ca să oprească lumea să intre şi să iasă din zonă. Dar cred că nici ei nu mai ştiau ce trebuie să facă, atât erau de speriaţi şi dezorientaţi. Nu ştiu dacă am văzut vreun ofiţer cu ei. Am trecut prin cele două cordoane fără să mă gândesc că m-ar fi putut opri. Voiam să văd mai bine ce se petrece la Universitate, fără să mă apropii totuşi prea mult, şi pentru asta trebuia să găsesc un loc mai bun. M-am suit pe o gură de aerisire dintre Teatrul Naţional şi Intercontinental. Odată ajuns acolo, am putut vedea că în dreptul balconului de la Geologie era într-adevăr manifestaţie. Am mai rămas o vreme privind. Mă gândeam dacă să-mi continui drumul spre Lipscani sau nu. Într-un târziu, mi-am spus că treaba e serioasă, aşa încât ar fi mai prudent să mă întorc acasă, fără să mai trec pe la Universitate. Am revenit prin dublul cordon MAI. Nici de data asta militarii în termen n-au făcut nici cel mai mic gest ca să mă oprească.
Ajuns acasă, i-am povestit Radei ce-am văzut, şi i-am promis că o să-i fac comisionul altă dată.
*
Iunie 1990. Am drum spre Universitate. Merg pe strada Nicolae Filipescu, pe lângă ambasada SUA, şi cotesc la dreapta pe Batiştei. În mod ciudat, strada e complet goală. Îmi văd de drum spre bulevardul Bălcescu. La colţ stau doi bărbaţi în uniformă militară. Din câte pot eu să-mi dau seama, ambii par generali. Ciudat, cei doi, deşi au depăşit de mult vârsta pentru asta, par să se joace de-a v-aţi ascunselea - se ascund după colţ, scot din când în când câte puţin capul să privească, apoi îl trag repede înapoi. Nu ştiu dacă le voi strica sau nu joaca, dar continui să merg mai departe. Generalii par total absorbiţi de ce se petrece după colţ, pe bulevard, persoana mea nu pare să-i intereseze. Când ajung în dreptul lor, unul din cei doi transmite un ordin scurt în walkie-talkie, după care amândoi se fac nevăzuţi. Eu mai am încă doi-trei paşi până să ajung la colţ. Când intru în bulevard, pe lângă mine trec o mulţime de scutieri în fugă. În urma lor rămâne un autobuz în flăcări, chiar în faţa Sălii Dalles. La o oarecare distanţă de autobuz, înspre intersecţia cu Dem. I. Dobrescu, înaintează ezitant o masă de manifestanţi. Eu rămân pe colţ, privind scutierii care fug mâncând pământul în stânga, şi manifestanţii, care nu înţeleg bine ce se întâmplă, în dreapta. Privesc înapoi, înspre locul unde până de curând se ascunseseră cei doi generali cu walkie-talkie, ca şi cum aş căuta o explicaţie.Explicaţia nu vine, iar eu decid că e mai bine să-mi văd de drum.
(Bucureşti, august 2017)