Glasnost şi perestroika

Decembrie 1989. Cu Rada şi copiii, la socri, urmăresc ca toată lumea Televiziunea Română Liberă, încercând să înţeleg ce se petrece. Pe ecran se perindă tot felul de oameni, unii despre care am mai auzit, alţii complet necunoscuţi. Se agită, fac diverse apeluri, se contrazic, totul într-o stare de exaltare euforică. La un moment dat văd un om aparent insignifiant, căruia la început nu-i dau mare importanţă, deşi îmi aminteşte parcă de ceva. Omul începe să citească o listă de nume. Când, după "şi cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă", îşi spune numele, strig cât pot de tare: "El este, el e ciudatul despre care v-am vorbit, cel cu perestroika şi glasnost"!

Două luni mai devreme, octombrie 1989. Sesiune de comunicări ştiinţifice la institutul unde lucrez. Am o lucrare de prezentat. Îi ascult pe unii şi pe alţii, aşteptând să-mi vină şi mie rândul.

Brusc, în sală se creează rumoare. Prezentarea aflată în desfăşurare se opreşte fără nici o explicaţie. Văd cum oamenii din sală întorc capul spre intrare. Mă uit şi eu într-acolo. Pe culoar avansează cu paşi decişi un bărbat într-o ţinută oficială - costum închis la culoare, cravată, pantofi negri. În urma lui, de o parte şi de alta a intrării, au rămas două gărzi de corp în costume negre. Nou venitul se duce direct la microfon, în aplauzele sălii. Eu privesc fără să înţeleg nimic.

În locul tabelelor, ecuaţiilor şi graficelor de până atunci, nou sositul ne ţine un discurs politic, destul de confuz, despre nevoia de progres. Ce mă frapează este că repetă des două cuvinte interzise în discursurile oficiale, cuvinte care reprezintă filozofia reformistă a lui Mihail Sergheevici Gorbaciov: glasnost şi perestroika. Mă uit în jurul meu şi văd la colegii mai vârstnici feţe atente, aprobatoare. Şi mai ales calme. Eu în schimb sunt destul de agitat, mă tem să nu fie un "provocator" care vrea să ne testeze. Cu toate astea, nimeni nu intervine, nimeni nu-i ia cuvântul, nimeni nu-l apostrofează, ba mai mult, la sfârşit, sala se ridică cu mic cu mare în picioare şi îl aplaudă puternic, la început dezordonat, apoi cu toţii în acelaşi ritm, ca la plenarele PCR. Bărbatul de la tribună este plăcut impresionat de succesul său. Eu nu mă ridic de pe scaun, nici nu aplaud, nu mi s-a părut nimic excepţional în tot ce a spus, a vorbit în cea mai perfectă limbă de lemn, ca un adevărat activist de partid, folosind însă, ce-i drept, noul jargon la modă al Kremlin-ului. Mă întreb ce va urma acum, probabil că securiştii ne-au filmat, vom fi cu toţii arestaţi, s-ar putea să nici nu mai ajungem azi acasă.

Omul pleacă în aplauzele prelungi ale unei săli entuziasmate. Când iese pe uşă, urmat de cele două gărzi de corp, îl întreb pe unul din colegii mei mai vârstnici: "Cine e tipul care a vorbit?". "Cum, nu-l ştii? E tovarăşul Iliescu, de la CNApe." Nu-l ştiam.

Restul sesiunii de comunicări s-a dat peste cap. Nu mi-am mai susţinut lucrarea. Oricum, nu mai aveam nici chef.

Când am ajuns acasă, i-am spus Radei: "Nu ştiu cum am scăpat până acum, dar mâine sigur o să fim arestaţi, din cauza tipului ăla cu glasnost şi perestroika. Se pare că cei mai mulţi îl cunoşteau, le fusese şef înainte. Între timp nu mai e şef, a fost trecut pe linie moartă, e doar director la o editură. E totuşi ciudat că are gărzi de corp şi Mercedes la scară."

Spre marea mea surprindere, nici a doua zi nu s-a întâmplat nimic. Şi nici în următoarele, ca şi cum ciudatul discurs nici n-ar fi avut loc. Abia peste două luni aveam să mai aud de tovarăşul Iliescu. Pardon, cu voia dumneavoastră, cetăţeanul Ion Iliescu. Ion Ilici Iliescu.

(Bucureşti, august 2017)