De fapt nici nu ştiu dacă m-m gândit prea mult la asta când cu un click am cumpărat virtual două bilete la a treia ediţie a festivalului Samsara.. Şi culmea, oricât îmi place mie la munte, aleg să merg la un festival în câmp, pe lângă nişte dealuri minuscule, în apropierea nu mai puţin celebrului lac Balaton din Ungaria. Cum s-ar spune: How uncool is that? Numai bunica mea de 92 de ani era încântată că mergem cu copiii acolo. Probabil nu-şi închipuia ceea nici eu nu bănuiam. Pentru că nu te duci chiar neiniţiat într-un spaţiu psihedelic, cu corturi după tine şi doi copii de grădiniţă. Dar de ce nu, mi-am spus eu, cu multe adunări de acest gen la activ. Adică ce fel de adunări? De la Rainbow Gatherings (unde lumea se adună pentru a împărtăşi cele mai utopice idealuri de a convieţui liberi de constrângeri, departe de civilizaţia decadentă), până la festivaluri de minimal trance în old school Goa, India. Şi numai ce mă întorsesem de la prima ediţie a festivalului Dakini care s-a ţinut pe o plajă retrasă din Tuzla (jur că nu auzisem de plaja asta până la acest festival de psy, chill, dub şi yoga). Deci m-am gândit că de ce să nu merg şi cu copiii. Mai ales că la Samsara se anunţase un silent family camp.
Deci după câteva zile de caniculă cu fundă roşie, ne pornim către ţara vecină (tot prin vamă, dar cu free Roaming de data asta). Locuri cunoscute şi arhicunoscute. Mai fusesem la Siofok acum doi ani şi mă surprinsese plăcut prima ediţie a festivalului care se organizează de nişte francezi şi în India. Nu se poate ceva mai hype când eşti fan de muzică trance şi yoga. Deci toate frumoase, chiar dacă încinse şi cu iz concret de încălzire globală. Doar că de data asta eram cu copiii după noi. Care vor apă şi pipi şi Haribo şi desene animate. Nu toate deodată. Pe rând. Şi ajungem la parcarea din câmp. Şi oamenii şi maşinile se transformă în cele mai cu imaginaţie instalaţii şi creaturi, cam cum vezi în pozele de la Burning Man din State. Lume cu pălării de joben, cu ochelari de motociclete din al doilea război mondial, pantaloni din piele tăiată şi brăţări din Rajastan. Ce familiare îmi erau aceste feţe. Le întâlnisem prin mai toate peripeţiile asiatice. Cele cu backpacking, couchsurfing, meditaţie, ashram-uri, yoga, cu un strop de minimal berlinez, trance goan şi psy londonez. Bătrânul cu camionetă de Deutschland care ne întreabă dacă are loc să treacă e senzaţie. Nu era un simplu participant la un festival. Era de-al casei. Acela era stilul lui de viaţă în care îşi trăieşte pe bune această utopie în afara sistemului. Mă rog, cât de în afara unui sistem poţi trăi atâta timp cât biletul la festival ţi-l iei numai de pe internet şi poţi plăti numai cu cardul.
Şi totuşi, această Samsara (în sanscrită înseamnă ciclicitate, schimbare ciclică, renaştere), pare să fie cea mai apropiată tentativă de a aduce ideea de Rainbow Gatherings mai aproape de lume. De lumea noastră, a celor care cumpărăm mâncare de la supermarket şi folosim carduri, lucrăm pentru corporaţii, dar avem trăiri de guerrillas. Pentru că asta e o adâncă dezamăgire a mea. Faptul că nu am reuşit să trăiesc mai mult în afara unui sistem care mi se pare nesănătos. Pentru omenire, pentru planetă. Mă declar un activist învins. Sunt un consumator de utopii şi deci frecventez simulări ale lumii noi. Fiecare cu parcul lui de distracţii. La Samsara aveam să dau de un Disneyland trance-spiritual. High quality. Top class. Dar tot parc de distracţii. Vorba unui profesor de yoga, când ţi se urează distracţie plăcută nu te gândeşti o secundă să te conectezi la sinele transcedental ci mai degrabă să fugi cât mai departe de acesta. Aşa că îmi zic, da, asta va fi o distracţie plăcută: cu yoga toată ziua, la umbra unui cort indian sus pe deal, lângă scena de chill out cu forme psihedelice şi sunete de planete suspendate, cu steguleţe budiste printre salcâmii plantaţi în linie dreaptă, cu WC-uri cu compost, duşuri din beţe de bambus fără uşi, femei şi bărbaţi cu corpuri perfecte şi goale, zâmbind în lumina soarelui. Iată acest peisaj paradisiaco-canicular care noaptea lua forme diavoleşti, cu başi care făceau ca pădurea să se cutremure. Sau nu chiar, dacă erai pus pe zbânţuit şi săltat toată noaptea. Dar dacă erai cu copiii şi la un moment dat ai fi închis şi tu un ochi, atunci îţi dădeai seama că ai dat de naiba. Pentru că cele două scene, una în pădure şi cealaltă pe deal aveau program toată noaptea. Şi toată dimineaţa. Şi eu ştiam asta. Aveam programul în faţă. Unde era acel silent camp, mai exact? Dar aşa-i când ai rămas în cap cu idolii din tinereţe.
Cum era să-i fi ratat pe israelienii care au inventat Goa trance-ul? Şi deci de la opt jumate seara, după un concert ad hoc de chitară clasică, apar şi cei de la Infected Mushroom pe scenă. Culmea că şi copiilor le place. Ce pricep, ce nu pricep ei din acele mişcări hipnotizante care curg pe ecran, cert e că sar şi se distrează mai tare ca mine. Lângă noi, sus pe deal, doi părinţi cu gemenii lor, dorm duşi în port-bebe, cu căştile speciale anti-zgomot pe urechi (le găsiţi pe Amazon cu 30 de euro perechea). Pentru câteva minute am certitudinea faptului că nu am greşit în a-i târî pe copiii în "viciile mele", vorba cuiva important. În jur e lume cu totul felul de gadget-uri cu leduri care pare să ştie să jongleze artistic. Ne retrăim copilăria. Şi bine facem. De acolo sus, de pe deal, lumea cu supermarket-uri, rafinării, gunoaie şi oceane poluate pare foarte departe. Iată momentul de glorie: This is the time of the revolution / Cooking the next step / Converting vegetarians. Bine ai revenit stare de bine! Nu mai simţim oboseala şi toropeala de pe timpul zilei. Nimeni în afară de Ştefan, căruia i se face somn şi foame mai repede ca niciodată. Deci ne cărăm de la Infected Mushroom către corturi. Fără nici o părere de rău, căci muzica de la scenă se aude aproape la fel de bine ca pe deal. Ne băgăm în corturile cu eşarfe atârnânde, luna plină deasupra noastră şi legea morală în noi. Copiii adorm cum pun capul pe salteaua gonflabilă (am zis că nu mai plec cu cortul fără o saltea ca lumea la mine). Mă mai învârt un pic ascultând finalul concertului, când deodată liniştea se aşterne. Pentru câteva minute. Între timp se porneşte scena din pădurea din maxima proximitate. Scena Interzisă. Cu beat mişto, cu siguranţă, dar care devine insuportabil cam pe la cinci dimineaţa când cred că am reuşit să adorm ca printr-o minune.
Copiii se trezesc cu zâmbetul pe buze la ora opt, cu chef de toate. Ies buimacă din cortul deja scăldat în soare. Lume peste tot. Chiar lângă noi, un rainbow în pielea goală. Hai la duşuri, robinete şi toalete ecologice. Coadă mare. Şi explicaţii pe măsură (de ce duşurile nu au uşi şi sunt confecţionate din stuf, de ce trebuie să punem fân în latrină după ce facem pipi, de ce robinetul curge aşa de încet, etc). Bun. Reuşim într-un final să ne spălăm şi pe dinţi, să mergem la pipi and all that human stuff. Un pic în reluare, dar îmi revin complet. Confortul oraşului, chiar şi cu poluarea lui toridă pare un paradis faţă de campingul din festival. Şi e doar prima zi. Ce va fi pe weekend mă întreb. Pentru că lumea continuă să vină: cu rulote, corturi, hamace sau pur şi simplu un izolir trântit pe undeva pe lângă scena din pădure. Acolo par să se întâmple toate cele gălăgioase. Acolo sunt gheretele cu tot felul de bunătăţi tentante. Noroc cu cardul Samsara. Măcar nu vezi cum se duc banii. Cu asta nu am fost de acord. Mi s-a părut ridicol de scump. Dacă la adunările Rainbow ideea de ban nu există, aici ne prefacem că suntem cumpătaţi. Dar ochii copiilor nu iartă lejeritatea noastră de vacanţă. Aşa că ne trezim instant cu tot felul de fresh-uri, clătite şi prăjiturele pe măsuţa din nuiele. Pe care le-am mâncat (în spiritul echilibrului şi al moderaţiei). Pe lângă noi şi câteva feţe cunoscute de la Dakini, cu cărucioare şi bebeluşi cârlionţaţi care urlă cât îi ţin plămânii. Başii de la Scena Interzisă par de jucărie. Sau poate nu mai am eu răbdare cu copiii mici. Mă uit la ai mei şi mi se par rupţi din Rai faţă de cei cârlionţaţi. Aşa am învăţat la yoga: să nu judecăm, doar să observăm. Deci asta şi fac. Observ că mă irită gălăgia şi gata. Hai pe deal.
La Yoga Tent e full house. Nici urmă de umbră pe lângă cortul plutitor. În plus mi-am uitat însăşi salteaua de yoga. Nu că nu aş avea cel puţin vreo zece acasă. Şi asta am mai învăţat în India: pentru yoga n-ai nevoie decât de voinţă. Ceea ce nu m-a împiedicat ca de-a lungul timpului să mă încarc karmic cu vreo 10 perechi de pantaloni de yoga, 20 de tricouri, 15 yoga blocks, 13 saltele de firmă (două dintre ele venite cu vaporul din State), cinci boluri cântătoare. Plus, fără număr: şaluri, pernuţe, beţigaşe parfumate, uleiuri esenţiale, cărţi de yoga. O întreagă industrie. Şi încă mă mir că unii prieteni mă iau peste picior cu "still in the yoga business, Manu?". Şi totuşi, insist să particip la o oră de Hatha, împreună cu copiii. Pentru că nu mai aveam loc sub prelata de cort, ne băgăm în păduricea de lângă, unde îi putem imita pe privilegiaţii umbrei. Xeni rezistă cât rezistă şi pe la jumătatea orei renunţăm cu toţii, în favoarea lâncezirii în hamac. Doar că pădurea de salcâmi nu prea ţine umbră. Aşa că ne luăm inima în dinţi, ne punem pe maşina de la capătul Universului şi ne cărăm cu cele 40 de grade în cap direct în apa din lac.
Cu creierul răcorit, văd lumea altfel. Mă pot bucura de mutatul cortului în pădure, de luminiţele feerice din mica piaţetă improvizată, de oamenii care vin acolo cu cele mai bune intenţii, cu cele mai frumoase gânduri şi cele mai plăcute vibraţii. Ascult liniştea din foşnitul frunzelor şi zâmbesc celor din hamacele suspendate. Oamenii sunt frumoşi când sunt mulţumiţi cu ceea ce au. Francezii care bătuseră cărarea ne aşteptau oricând la ceai. Spaţiul din jurul corturilor lor era şi spaţiul nostru. Veneau de la Transylvania Calling. Era frumos la noi în România. Ştiu. Cum ar fi să transpui tot Samsara pe Valea Cernei, de exemplu? Stau un pic în suspensie. În ashram am învăţat să nu ne ataşăm de locuri, de oameni, de idei personale sau universale. Respiră şi observă. Aceasta este realitatea. Aceasta este Maya. Aceasta este iluzia. Şi ţac, un păianjen mă muşcă de gât. Lua-te-ar naibii de bestie! Ce uşor e să fii calm într-o mânăstire budistă. Trebuie să fie răcoare acum în Rishikesh. Ce zisese franţuzoaica oare? Mai puteam sta cu rucsacul în spate? Ne mai vedeam noi prin pădure. Pe curând.
Şi se lasă seara. Ecranul gigantic pulsează în timp ce copiii manevrează luminile spaţiale. Hipnoza dub-ului îmi face somn. De data asta vreau eu la nani. Înapoi la pădure, sub ploaia de stele, printre pantaloni bufanţi şi picioare desculţe. Sunetul creează în mintea mea un spaţiu aproape vizual. Undele sonore se manifestă material. Par nişte fractali ambulanţi. Atunci îmi permit un moment de singurătate. Las copiii pe mâini bune, în sforăitul lor liniştitor şi alerg către Scena Interzisă. Acolo e nebunie. O orchestră întreagă din Chile bagă şi clasic şi indigen şi psy. Solista e şi super dansatoare, percuţionistul e şi DJ, muzicianul de pe scaun atinge cu palmele acel SF hang drum, flautistul suflă şi în didgeridoo. Lumea saltă fericită în pădurea interzisă. Rămân până la final. Mesajul lor e clar: "I hope you're here to pray for mother nature." Oare câţi veniseră acolo pentru asta, amintindu-mi de gheretele cu mâncare servită în blide de plastic. Noroc cu toaletele cu fân de la care venea un iz doborâtor către cortul de yoga, taman în punctul în care tragi în plămâni acel "delicious breath". Doar că acolo sus pe deal, în lumina lunii, totul părea energie şi sens. Nu exista acel "cine sunt eu aici şi de ce". Exista doar momentul. Cu mine în el. Într-o formulă de incluziune cuantică şi unitate. Zâmbesc fără mine. Există speranţă.
Adorm cu dopurile în urechi de data asta. Dimineaţa e blândă, soarele e calm. Ultima oră în hamac. M-am săturat de canicula asta. Gata, plecăm în Alpi!
