Şi aşa ajungem noi într-o noapte de vineri undeva în Câmpuşel. Scăpasem de semnal şi tot ce se vedea era un foc de tabără care sclipea timid printre brazi. Ies din maşina cu urme de caniculă citadină şi mă uit în sus. Cerul e plin de stele. Şi se vede clar Calea Lactee. Ca într-o piesă de teatru, singurul cadru luminat e focul cu nişte umbre alăturate. Şi linişte. Corturile din umbră aduc a somn adânc. Şi abia aştept să mă arunc în sacul cel nou, cu fermoar fosforescent. În sfârşit la răcoare (foarte enervant cum îmi rezonează în cap postările astea de Instagram gen: #inapoilaracoare, #scapanddecanicula #mountainhigh). Insist cu lipsa semnalului. Parcă şi creierul s-a liniştit. Chiar şi fără şosete (doar n-o să le mai caut la ora asta!), adorm lemn. Mă mai foiesc spre dimineaţă (nu e chiar bine fără şosete, chiar şi cu sacul cel nou), dar mă trezesc bine. Cam devreme pentru gusturile mele de sâmbătă dimineaţă, dar mai bine aşa. Desfac fermoarul cortului să văd şi eu unde sunt. Văd brazi şi cer senin. Cu o lumină verde în jurul meu, simt umezeala ierbii. Frumos. Ştiam eu că va merita ignoranţa. Cu trusa de prim ajutor din turul lumii acum pe post de necessaire, mă îndrept către pârâu. Cel mai bun început de zi din toate timpurile. Omul primitiv din mine ştie. Dar mai ştie şi că are o dependenţă de cofeină. Dar ce să vezi, sunt alţii şi mai junkie decât mine. Mă aşteptau cu cafeaua făcută în espresorul meu. Ştiam eu că sunt de folos la munte (am un superb Bialetti roz). Nu chiar la munte, având în vedere că eram la câţiva paşi de şosea. Traseele erau şi ele foarte aproape. Oare deveneam încet dar sigur alpinişti de asfalt? Dar ne gândim mai târziu la asta. Eram deci la cafea. Mai era lume cu espresorul la foc. Deja formam o comunitate: Cafeneaua căţărătorilor de asfalt. Hei, chill woman (parcă aud cum ar striga la mine unul dintre coechipieri). Aşa că m-am relaxat.
Cu soarele de munte în faţă, hamul la brâu şi toate carabinierele în rucsac (asta era de bine: cu o lună înainte le uitasem altundeva), o luăm către noile zone de căţărat. Prima zonă sună tentant: Zona Boschetarilor. Coborâm printre brazi, facem doi paşi. Şi pauză. Nu ne apucăm de nimic serios înainte de a monta hamacele. Ok. Nu suntem chiar alpinişti de asfalt. Ce e frumos la adunarea asta e că lumea a venit cu chef de descoperit trasee noi, nu pentru a concura unii cu alţii. Organizatorul este un brazilian mutat în Petroşani cu soţia lui canadiancă. Sunt în România pentru un program social prin care îi ajută pe copii să descopere că în Valea Jiului se pot face o grămadă de chestii superbe din care se poate trăi, în afară de minerit. Sunt superbi oamenii ăştia. Au deja un bebeluş şi al doilea e pe drum. Iar faptul că localnicilor li se dă şansa să facă escaladă (au echipament, sala de căţărat, proiecte) e mare lucru pentru zonă. Pentru că, dacă e să nu ne ascundem după deget, majoritatea (nu toţi, desigur) căţărătorilor sunt oameni cu un anumit statut social şi financiar, care-şi permit hamuri de firmă, corzi, căşti, ca să nu mai zic de papucii de căţărat care pot costa o avere şi pe care trebuie să-i repari sau să-i schimbi o dată la doi ani, dacă îi foloseşti cât de cât constant. Altfel te pot ţine toată viaţa, mai ales dacă-i ţii în dulap (aşa cum am făcut-o eu câţiva ani buni). Dar ca să revin la echipament. Da, important subiect, mai ales când unora le place să preia forma fără fond. E foarte interesant cum unii începători care nu au răbdare să urce pe scara "socială" să-i zicem (adică nu au ajuns la un anumit nivel de performanţă) sunt şi cei care au echipamentul cel mai performant. Asta observ de multe ori legat de "status anxiety", vorba lui Alain de Botton. Faptul că vrei să fii acceptat într-un mediu care pare exclusivist te poate împinge către tot felul de trucuri ca de exemplu achiziţionarea unui echipament mai şmecher. Bine pentru firmele de echipament montan. Ei au întotdeauna de câştigat de pe urma snobilor şi a celor care doresc să arate cu se identifică. Dar asta îi poate descuraja pe cei mai puţin avantajaţi (financiar vorbind). Aşa că ce face brazilianul în Uricani, micul orăşel minier din Valea Jiului, e de salutat şi respectat. Sala lor de escaladă se numeşte Fără limite. Check it out.
Dar să revin la stâncă, la hamace, la ziua de sâmbătă. Mă urnesc cu greu să urc în trasee. Sunt uşor ameţită. Avusesem o săptămână nebună. Şi nici măcar nu o ziceam cu mândrie. Devenise o stare de fapt periculoasă, această stare de sfârşeală la final de săptămână. Undeva pierdeam multă energie. Ca în poveştile budiste, probabil că făceam parte din categoria ucenicilor care nu pricep nimic din ce ar trebui să facă de fapt pentru a o lua pe calea Zen. Aşa că mă adun puţin, îmi observ starea şi iau o decizie. Am să mă caţăr puţin azi. Un prieten mai vechi nu pare nici el în formă. Îmi şi spune de ce. Coechipiera lui de escaladă avusese un accident la picior cu două zile înainte. Era încă în spital. Aşa e în sportul ăsta. Se mai întâmplă accidente. Cred că fiecare suntem conştienţi de asta şi ni le asumăm într-un fel sau altul. Deci iau clar decizia de a merge la plimbare şi de a sta de vorbă cu Adi. Auzisem de un camping de lux cică, chiar după campingul unde stăteam noi, cu corturi încălzite şi toalete noi. Prin soarele de amiază, o luăm cu hamurile pe noi către corturile cu cafenea. Vorbim despre principiul plăcerii la Freud şi atracţia morţii. Obsesia vine şi ea natural în discuţie. De ce ne căţărăm? Aflăm pe rând că fiecare dintre noi avem de fapt altceva în minte înainte de traseu: eu aş face o baie caldă, Adi ar fuma o ţigară. Atunci de ce ne chinuim? Pentru că şi baia aceea şi ţigara sunt mult mai dulci după un traseu greu. Mai e şi plăcerea pură, primitivă de a fi sus, într-o senzaţie de suspendare. Plus adrenalina unui presupus pericol. Plus frumuseţea unei mişcări elegante şi forţa care se degajă când crezi că nu mai ai deloc putere. Da, are sens. De aceea şi suntem una-două iar la stâncă. Câteodată îmi aduc copiii, câteodată nu. Şi cred că nu trebuie să mă justific pentru asta. Cu toate astea, nu scap de întrebarea mămicilor grijulii legată de unde sunt copiii. Şi de multe ori îmi vine să le spun că i-am uitat la grădiniţă. Dar dintr-o politeţe prost învăţată, pic singură în capcana acestei justificări vinovate: sunt cu ai mei la lac, totul e ok, bla, bla. De parcă mămica respectivă m-ar auzi sau ar avea nevoie de explicaţiile mele. De ce mi le ceruse oare? Pentru conversaţie. Bonding cum se zice. Cu mămicile te conectezi vorbind despre copii, nu? Pentru că ăsta e rolul mamelor. Legat de asta îmi mai răsună în cap cuvintele lui Oscar Brenifier (profesorul de practici filosofice de la Paris): People with love attachements are the worst.
Înapoi la The Rock Warrior's Way (cu trimitere la o carte interesantă despre meditaţie şi alpinism, despre ego şi motivul pentru care vrei să te cocoţi tot mai frumos şi mai tehnic, despre frică şi free solo). După discuţia cu Adi mi-e greu să nu mă duc să mă culc puţin în hamac. Era clar că nu era ziua cea mai bună pentru escaladă. Adică nu era bună la mine în cap. Şi totuşi, răspunsul lui e contrar. De ce să te culci acum? Ai să pierzi toată ziua la stâncă şi doar pentru asta ai stat patru ore în maşină ieri seară. Îmi mai zice că poate din cauză că-mi lipseşte de fapt zona de confort am tendinţa să mă retrag şi din faţa a ceea ce-mi place să fac. Mda. Back to Zen. Aşa că mă întorc la stâncă. Nu îmi forţez liniştea interioară, deci nu mă dau în cap pe trasee pe care le simt peste integritatea mea corporală. La nevoie e frumoasă şi o manşă. Aşa că leg ce am de legat şi închei ziua mulţumită. Înapoi la poieniţa cu bunătăţi: împărţim ce avem fiecare prin traistă şi intrăm în ordinea universală. This is Dao. O plimbare de seară până la corturile de lux, un rose şi o hăhăială, plus un somn de zile mari. Se vede că am mai crescut: ştiu când să mă retrag. Şi, mai ales, acum ştiu să apreciez o noapte dormită. Ca niciodată.
Ziua de duminică îmi este recunoscătoare. Sunt într-o formă de zile mari. Cu toate astea simt micile tensiuni iscate din te miri ce motive. Eram mulţi şi dinamica era puţin defazată. E greu să laşi masca acasă. Fiecare cu rolul lui. Puţini ajung în faza de a fi ei înşişi în toate ocaziile. Plus dorinţa de a aparţine unui anumit trib şi băgat în seamă. Observând asta la unul dintre coechipieri, la întoarcerea cu maşina nu mă pot abţine şi-l ţin tot drumul într-o sesiune extenuantă (pentru el) de maieutică: de ce crezi că X e arogant, de ce l-ai pus în situaţia Y, pe ce cine crezi că voiai să ajuţi de fapt, poţi să-mi reproduci exact cuvintele după care ai tras concluzia Z, etcetera, etcetera. Chiar în momentul adevărului personal (omul ar fi avut ocazia să afle de ce acţionează astfel şi deci să ştie ce să facă data viitoare), cedăm cu toţii. De dragul de a ne întoarce totuşi prieteni. Fiecare la casa lui, cu grijile şi cu măştile sale. Ce păcat. Sunt puţine ocaziile în care aflăm efectiv ceva util despre noi înşine şi atunci nu ne place. Încercăm să fugim de orice ne-ar arăta faţa cea urâtă a sinelui. De ce să n-o ţinem departe de ochii lumii şi să ne continuăm mai departe valsul social? Ce avem de pierdut şi ce avem de fapt de câştigat? Un vârf, o faimă, un partener frumos pe Facebook? Şi zbang, iar intrăm la semnal. Abia aştept să-mi iau în loc de smartphone un idiotphone. Empatic telepatic. Pe săptămâna viitoare.