Deblochez. Era dimineaţă şi era vineri, cu soare. Nu mai fusesem pe terasa hotelului Roman de ani de zile. În ton cu tema festivalului, colanţii de anii '80, sala de mese a restaurantului era cu totul în această temă. Nu numai că arăta ca acum 30 de ani, dar şi avea un aer "vintage", de eleganţă comunistă. Uber cool pentru un outsider. Un pic trist pentru mine. Şi totuşi, puţinii oameni de acolo par suspendaţi într-o stare calmă de bine. Fără exuberanţe, fără aşteptări măreţe. Doar o dimineaţă cu soare, între un balcon de Corbusier şi nişte stânci asortate. Mai jos sunt băile termale, gratuite, în care lumea se îmbăiază zi şi noapte. Ador aerul ăsta de Dharamsala, Kathmandu, Rishikesh, combinat cu un iz de ouă clocite şi sulf. Nici nu ştiu dacă pot să compar cu ceva băile termale de lângă Hotel Roman decât cu un peisaj rupt dintr-un documentar BBC despre ţări post-comuniste cu subtitrare în engleză. Dar noi suntem înnebuniţi după apele astea. Mai ales după căţărat, îmbăierea într-o apă fiartă cu iod ar putea fi your ticket to Heaven. Nu că nu ar fi haos în jur: mizerie, gălăgie, lume de toate felurile şi culorile. Nu-i chiar spa. Dar cui îi pasă? Şi revenind la cafeaua de la Roman, vorbeam cu un prieten despre ce înseamnă pentru noi zona asta. În primul rând, sănătate mintală. Practic nu avea nici un sens obiectiv ceea ce făceam. Nu eram niciunul căţărători de performanţă şi dacă avusesem trăirile astea mai demult acum erau clar o amintire. Şi atunci de ce ne străduiam atât să ne menţinem într-o anume formă fizică, să ne antrenăm, să facem drumurile astea ca demenţii? Mai e şi apartenenţa la un grup de oameni cu totul deosebiţi. Un pic duşi şi ei cu pluta, cum se zice: oameni care nu uită să trăiască cu totul. Până când se poate. Şi nici atunci nu par să se lase. Ceva nu m-a lăsat să mă despart de oamenii ăştia pentru prea mult timp, chiar şi atunci când am crezut că mă las cu totul de "distracţia" asta. Şi la festival, mi-am amintit încă o dată de ce îmi place aşa de mult să mă caţăr alături de ei. Suntem cu totul acolo. În acel moment, în acel loc. Împreună. Legaţi sau nu în coardă. Legaţi printr-o privire, prinşi în aceeaşi obsesie fascinantă. Suspendaţi într-o singurătate a verticalelor inexplicabilă, cu nume de trasee: Frontal, Testosteron, Xenialis, Pim-Pim.
Chiar şi cu forfota din timpul competiţiei (în 2017 a fost record de participanţi), lumea pare calmă, respectuoasă, frumoasă. Sau aşa vreau eu să-i văd. La Masters e poate mai mare stresul şi pentru că miza e alta, dar la Open ne distrăm şi ne reconectăm. Prieteni mai noi şi mai vechi. Mă uit la Zoe cum se dă. Îmi amintesc cum a venit ea prima oară la yoga, apoi la panou şi cum a luat în 2016 locul doi la Open, dându-se "cap" pentru prima oară în viaţa ei de elveţiancă acrobată. Acum pleca pentru câteva luni. Sau poate pentru totdeauna. Uitându-mă la părul ei blond care flutura pe lângă spituri şi bucle, parcă îmi dădeau un pic lacrimile. Eram deosebit de emoţionată ediţia asta. Mă simţeam într-un fel eliberată de o mare povară: povara presiunii. Nu mai aveam nimic de arătat. Mă puteam bucura cu totul de stâncă, de prieteni, de o vorbă de duh, de un soare de toamnă, de un chef dement în nou renovatul centru vechi al unei staţiuni prăbuşinde. Şi totuşi. Ne tot plângem de cum arată staţiunea. Probabil că asta e şansa acestui oraş-fantomă. Să renască din propria cenuşă. Sub altă formă. Generaţia asta nouă poate ajuta cu energie şi creativitate.
Şi privind luminile nopţii, îmi dau seama că e extrem de cald pentru ora trei dimineaţa. Acolo sus, în noapte, încă vuieşte muzica de după premiere. Încep să urc pe drumul către poieniţa de deasupra staţiunii. Oare cât mai durează adolescenţa asta? Exact câteva ore. Dimineaţa e lungă şi înnorată. Feţele cunoscute par uşor hipnotizate. După multe cafele la firul ierbii, ne hotărâm că nu mai avem nimic de escaladat într-o duminică înnorată. Ce bine. Răsuflăm uşuraţi. Ce-ar merge o baie la Şapte Izvoare. Nici acolo n-am mai fost de un secol. Şi dau de aceleaşi tobogane rupte şi întrerupte. În schimb, apa bazinului e caldă şi curată. Nici nu ştiu dacă îmi mai doream ceva în acel moment pe lumea asta. Un prieten are Camus pe tabletă. Norii tot mai negri. Hai spre casă.
Furtună şi condus un Ford automat. Ştiri despre acoperişuri zburate în judeţul Timiş şi vânt de 100 de kilometri la oră?! Nu se poate. Doar eram la o oră distanţă. La noi nu adia decât vântul dintre geamuri. Facem o pauză de cafea. Ştirile zic chestii grave: morţi şi răniţi, copaci scoşi din rădăcini, poarta oraşului picată peste o maşină. Suntem într-o zonă bizară a minţii. Mă asigur că ai mei sunt bine şi continui să conduc printr-o lumină de călătorie spaţială, pe fundal sonor de Festival Enescu. Niciodată nu m-am simţi mai dubios-euforică. Probabil presiunea atmosferică era una cu totul neobişnuită şi ne afecta starea. Aşa ceva nu se mai întâmplase la noi în zonă. Schimbarea climatică nu mai era o glumă proastă. Uite acoperişuri smulse, copaci căzuţi la pământ, cabluri de curent electric care încă scot scântei. Şi toate astea într-o lumină spectrală, peste curcubee în dublură, peste un fundal de nori negri şi încărcaţi. Riders on the storm... Viaţa se întâmplă. Contrastul e parte din ea. Noapte bună.