Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Literatura nu e o aventură lejeră. A fost un drum lung până când am ajuns aici


Andrei Vornicu, un interviu cu György Dragomán

26.07.2019
Zi de zi, Tg. Mureş, iulie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
György Dragomán şi Attila Bartis sunt cei mai apreciaţi şi mai traduşi prozatori maghiari contemporani şi, deşi ambii sunt stabiliţi în Ungaria dinainte de Revoluţie, sunt născuţi la Târgu Mureş.
György Dragomán a cunoscut de timpuriu succesul cu cel de-al doilea volum al său, romanul
Regele alb. Publicat în 2005, a fost încununat în scurt timp cu cele mai importante premii din Ungaria şi a fost tradus în peste 30 de limbi. Următorul roman, Rugul, publicat în 2014, i-a reconfirmat scriitorului valoarea şi aprecierea internaţională.
Prozatorul a recunoscut că a fost mereu pasionat de literatură şi că şi-a dorit mai mult decât orice să devină scriitor profesionist. S-a ocupat întreaga viaţă numai cu scrisul şi a reuşit să îşi impună controlul asupra constrângerilor editoriale, astfel încât scrie şi publică în ritmul propriu. Este căsătorit cu poeta şi traducătoarea Anna T. Szabó, prima şi cea mai exigentă cititoare a textelor sale, iar următoarea sa traducere în limba română, un volum de povestiri, va apărea în cursul lui 2019.
György Dragomán a fost invitatul special al ediţiei 2019 a Festivalului Poezia e la Bistriţa, unde a recunoscut că un prozator bun trebuie să cunoască în primul rând poezia şi că actul traducerii textului literar în alte limbi este necesar oricărui scriitor pentru a-şi reevalua relaţia cu limba maternă. Totodată, Transilvania şi Târgu Mureşul natal reprezintă în continuare universul în care personajele sale prind viaţă, chiar dacă spaţiile din cărţi nu poartă nume
.

György Dragomán la Festivalul Poezia e la Bistriţa, 2019

Andrei Vornicu: Cât este de benefic sau de important pentru un scriitor să aibă ca partener de viaţă tot un scriitor sau pe cineva care înţelege literatura într-un mod intim?
György Dragomán: Pentru mine şi soţia mea a ieşit foarte bine. Nu e o chestie uşoară, fiindcă tensiunea scrisului e dublată şi ai doi oameni într-o casă care sunt tensionaţi din cauza scrisului şi uneori poate fi ceva problematic. Totuşi, în cazul nostru, funcţionează bine. Eu şi soţia mea Anna ne-am întâlnit de foarte tineri şi cumva am devenit scriitori împreună, ne-am dat lecţii reciproc, am citit tot ce-a scris celălalt şi ne-am criticat, apoi am înţeles ce face fiecare dintre noi. E ca şi cum aş fi trăit şi cu editorul şi cu muza. E o chestie frumoasă şi intensă. Nu ştiu dacă asta ar fi fost posibil dacă nu ne-am fi cunoscut atât de tineri. Cumva ne-am format unul pe celălalt şi e ceva excepţional pentru noi.

A.V.: S-a născut vreodată o rivalitate între dumneavoastră şi soţia dumneavoastră în ceea ce priveşte scrisul?
G.D.: Întotdeauna ne enervăm. Dacă ea scrie ceva bun, şi eu vreau să scriu ceva bun. Iar ea procedează la fel. Eu întotdeauna zic că luptăm unul cu celălalt. E o luptă care ţine de 30 de ani, dar nu e o luptă dură, ci cu iubire. Niciodată nu îl jignim pe celălalt, ci doar ne criticăm. Am învăţat că nu poţi să minţi în scris. Dacă eu scriu o scenă care ştiu că e slabă şi sper ca ea să nu vadă, ea va vedea.

A.V.: Nu sunteţi ceea ce s-ar chema un scriitor prolific. Unele cărţi au apărut la intervale mari de timp, de exemplu Rugul a fost scris în opt ani. Simţiţi o presiune, fie din partea publicului, fie din partea editorilor, să scrieţi şi să publicaţi mai des?
G.D.: Eu scriu mai multe cărţi în paralel, aşa că sper că acum voi avea mai multe apariţii editoriale. Şi atunci când lucram la Rugul mai scriam în paralel la două cărţi. Am acum vreo cinci cărţi în lucru. Eu am un altfel de ritm şi niciodată nu lucrez la o singură carte. Acum m-am liniştit din acest punct de vedere, dar mult timp a fost o chestie dură, nu înţelegeam cum funcţionează şi trebuia să-mi învăţ ritmul, cum să mă joc cu mai multe cărţi, ca un jongler. E posibil, prin urmare, ca acum să am mai multe cărţi apărute într-un interval mai scurt de timp, dar asta nu înseamnă că sunt scrise mai repede. Şi cu cărţile de proză scurtă s-a întâmplat la fel: am scris 15 ani şi pe urmă le-am publicat consecutiv. Asta e metoda mea şi e diferită de alte metode.


Uneori arunc mai mult decât scriu

A.V.: Aveţi un număr minim de pagini de scris pe care vi-l impuneţi zilnic sau o disciplină a scrisului?
G.D.: Am o disciplină a scrisului, care presupune să stau acolo, dar niciodată nu mă uit cât am scris fiindcă uneori arunc mai mult decât scriu, aşa că mai bine să nu ştiu. Nu prea număr paginile, stau acolo şi lucrez şi văd cum cresc şi slăbesc cărţile.

A.V.: Vă corectaţi şi vă şlefuiţi mult textele după ce le scrieţi?
G.D.: Scriu, mă opresc şi când sunt gata nu mai prea intervin.

A.V.: Aţi plecat de tânăr din oraşul natal - Târgu Mureş - în Ungaria, într-o zonă diferită, într-un univers cu totul nou, şi viaţa vi s-a schimbat. A fost dură acomodarea la o nouă ţară şi ruptura asta completă de România?
G.D.: Plecarea a fost dură, fiindcă noi n-am vrut să plecăm, dar a trebuit s-o facem. Copil fiind, n-am putut alege. Tata a fost dat afară de la muncă şi n-a fost posibil să mai stăm. Am simţit că e ceva ce nu putem decide. La 13 ani a trebuit să-mi iau rămas bun de la un oraş şi a durat foarte mult până să primesc paşaportul - doi ani. Au fost doi ani frumoşi, pentru că toată familia a fost împreună, dar au fost doi ani în care nu a fost uşor de supravieţuit. După aceea a fost o eliberare fiindcă s-a încheiat faza asta de limbo. Totul era altfel în Ungaria, dar eu am avut noroc fiindcă ştiam că pot să devin scriitor, că pot să aleg meseria de care m-am îndrăgostit, era o chestie frumoasă.

A.V.: Credeţi că faptul că sunteţi scriitor în Ungaria v-a ajutat în cariera dumneavoastră internaţională? A constituit acest fapt un avantaj faţă de situaţia în care aţi fi fost scriitor în România?
G.D.: Cred că şi Ungaria şi România sunt relativ mici dacă le compar cu Franţa sau cu alte pieţe occidentale. Ungaria este, comparativ cu România, mult mai mică, fiindcă are numai 10 milioane de vorbitori de maghiară, iar limba este una mult mai izolată. Sunt mulţi autori maghiari traduşi, dar şi români. Nu ştiu dacă putem face comparaţii cu polonezii sau cu cehii, dar totuşi cred că se traduc cărţile bune. Există şi o doză de noroc la mijloc, dar cărţile îşi găsesc până la urmă drumul. Există atât de mulţi editori, traducători şi oameni îndrăgostiţi de cărţi, iar aceştia ajută cărţile să circule.
A.V.: Succesul internaţional al Regelui alb şi traducerea în atâtea limbi v-a inhibat oarecum după aceea, aţi simţit o presiune de a egala succesul acestei cărţi?
G.D.: Mie niciodată nu mi-a fost uşor să scriu. Eu întotdeauna scriu cu greutate, fiecare frază îmi ia mult până să o aştern pe hârtie, n-a devenit nici mai uşor, nici mai greu. Când stai la masă şi te lupţi cu cuvintele nu contează dacă volumul e publicat în multe ţări sau nu. Uneori era frumos fiindcă credeam că nu mai suport şi chiar atunci sosea ediţia italiană a cărţii şi, practic, aveam o nouă carte în mână. Cartea tipărită îţi dă bucurie şi m-a ajutat că am avut parte de acest fel de bucurie de multe ori fiindcă am primit cărţi în continuare. Dar altfel, cred că trebuie să lucrezi cum poţi şi să nu te gândeşti la tine ca la un scriitor care are succes, ci ca la cineva care lucrează cu fraza cu care are de lucrat.

A.V.: Practic, de fiecare dată o luaţi de la zero ca scriitor.
G.D.: Întotdeauna. Pagina e mereu albă.


Cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci pentru un copil şi pentru tine însuţi este să citeşti cu voce tare textele pe care le iubeşti

A.V.: V-aţi dorit dintotdeauna să deveniţi scriitor profesionist şi să trăiţi numai din scris. Aţi reuşit să vă împliniţi visul şi ştiu că v-aţi ocupat numai de literatură. Pentru cei mai mulţi scriitori români, şi presupun că şi maghiari, acest lucru e aproape utopic. Nu aţi avut şi momente dificile, care v-au provocat să găsiţi soluţii pentru a vă continua drumul stabilit?
G.D.: Întotdeauna am vrut să devin scriitor independent, scriitor liber. Asta nu înseamnă că nu scriu articole şi nu fac traduceri, a fost un drum lung până când am ajuns aici, ani de zile am lucrat ca critic de film şi de restaurante, am făcut web-design şi am realizat traduceri tehnice, dar niciodată n-am fost angajat într-un serviciu de dimineaţa până seara, niciodată n-am fost nici şef, nici subordonat. De multe ori am trăit momente grele, cu dificultăţi financiare, dar până la urmă a devenit posibil să trăiesc din tot ce am creat cu stiloul. Le sunt foarte recunoscător cititorilor mei din toată lumea, pentru că ei mă susţin.

A.V.: Există vreo ţară în care aţi avut parte de o receptare maximă din partea publicului şi unde acesta a rezonat cel mai bine cu literatura dumneavoastră?
G.D.: Sincer, nu ştiu. Receptarea e diferită în fiecare ţară şi uneori nici nu ştii ce se întâmplă. Ştiu, de exemplu, că Regele alb a fost popular în Brazilia, dar n-am fost niciodată în Brazilia şi habar n-am ce se întâmplă acolo. Acum se va publica acolo şi Rugul. Am văzut ce frumos era în Franţa sau în Germania. Uneori, cartea a avut succes, a luat premii sau a primit nominalizări, sau a primit cronici pozitive, dar uneori nici nu ştii să citeşti cronicile, fiindcă sunt în daneză, de exemplu. Nu zic că nu mă interesează, pentru că mă bucur întotdeauna când se întâmplă ceva cu cartea, dar eu sunt atunci deja într-o altă carte. E frumos când ziarele mari nemţeşti scriu ceva frumos despre tine, atunci e o bucurie, dar altfel nu e o chestie la care mă gândesc în fiecare zi.

A.V.: Credeţi că interesul şi pasiunea pentru literatură trebuie cultivate la o anumită vârstă sau ar trebui să se depună eforturi mai mari pentru ca cei mici, încă de când învaţă să citească, să dezvolte un interes pentru literatură şi, poate, să devină cititori împătimiţi?
G.D.: Da, eu cred că e important să devii cititor, pentru că proza dezvoltă fantezia altfel decât orice altceva. Noi am stat lângă foc şi ne-am împărtăşit poveşti unii altora timp de mii de ani şi asta e ceva de care avem nevoie în continuare. Sfatul pe care l-aş da oamenilor şi părinţilor este să citească pentru copiii lor cu voce tare. Eu am citit nenumărate cărţi copiilor mei, în fiecare seară, şi sper că au devenit cititori şi vor rămâne cititori. Şi pentru mine a fost ceva frumos să le pot citi fiindcă am fost astfel împreună cu cărţile şi cu copiii mei. Aş dori să facă asta fiecare om în parte. Cred că cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci pentru un copil şi pentru tine însuţi este să citeşti cu voce tare textele pe care le iubeşti.

Kafka m-a schimbat ca scriitor

A.V.: Aveţi vreo carte care v-a marcat în prima etapă a vieţii dumneavoastră de cititor, poate în copilărie? Un titlu care v-a deschis mintea şi apetitul pentru literatură?
G.D.: Îmi amintesc când tata mi-a pus în mână povestirile lui Kafka. Pe-atunci deja voiam să scriu şi chiar terminasem o povestire în care cineva a intrat în închisoare şi s-a transformat într-un greier. I-am arătat textul lui tata şi, după ce l-a citit, mi-a zis că "Am văzut că l-ai citit pe Kafka". Pe atunci încă n-am avut habar cine era Kafka, dar tata mi-a dat un volum ca să-l citesc şi, după ce-am făcut-o, Kafka m-a schimbat ca scriitor.

A.V.: Am înţeles că reveniţi cu regularitate în România. În ce relaţii sunteţi acum cu ţara dumneavoastră natală, cu publicul şi cu locurile din copilărie?
G.D.: După ce-am părăsit România şi Târgu Mureşul eram atâta de emoţionat încât nici n-am avut dor de casă. Dar după ce-am revenit o dată, m-a apucat un asemenea dor de casă încât n-am putut să dorm. Atunci m-am hotărât că mai bine nu mai vin niciodată, ca să scap de dorul ăsta, şi n-am revenit pentru 20 de ani. Dar când a apărut Regele alb în maghiară şi a murit tata, am fost invitat la Târgu Mureş pentru o lectură. Atunci mi-am spus că dacă nu vin acum, nu mai ajung niciodată. Asta s-a întâmplat prin 2005-2006. De-atunci revin din când în când. Totuşi, scriu despre peisajul ăsta. Transilvania şi Târgu Mureşul sunt în aproape tot ce scriu, astfel încât şi dacă nu vin personal, sunt tot aici.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer