Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Adevăraţii eroi sunt invizibili. Anonimii sunt cei care ţin un popor.


Andrei Vornicu, un interviu cu Marcel Iureş

19.07.2019
Zi de zi, Tg. Mureş, iunie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu este cel mai monden dintre actorii români şi e destul de scump la vedere, deşi notorietatea şi prestigiul de care beneficiază îl fac cu atât mai râvnit. Marcel Iureş a fost prezent la Cluj-Napoca în cadrul celei de-a 18-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, unde a fost distins cu Premiul de Excelenţă.
Având trei premii UNITER la activ, roluri memorabile în teatru, apariţii importante în film, dintre care unele în Cetatea Visurilor, actorul originar din aceeaşi localitate cu marele Amza Pellea - Băileşti - este, prin înfiinţarea Teatrului Act, în 1998, şi unul dintre promotorii teatrului independent din România, fenomen care în ultimii ani capătă o amploare din ce în ce mai mare.
Dincolo de timbrul vocal rezonant şi adânc se ascunde o căldură umană neaşteptată, iar dincolo de imaginea actorului cunoscut pe plan internaţional se află un om afabil, un artist rafinat şi un interlocutor calm, atent şi plin de umor, al cărui râs izbucneşte deseori cu vigoare şi comunică mai mult decât cuvintele.
La 40 de ani de la primele spectacole pe scena clujeană, Marcel Iureş se simţea în elementul său în oraşul de pe Someş. Relaxat şi binedispus, mi-a răspuns la întrebări pe îndelete.



Andrei Vornicu: După debutul pe scena Teatrului "Aureliu Manea" din Turda a urmat o colaborare fertilă de trei ani cu Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Ce sentiment aveţi că reveniţi pe scena naţionalului clujean după atâta timp, pentru a primi Premiul de Excelenţă TIFF?
Marcel Iureş: Primul spectacol important pe care îl ţin minte şi care a însemnat ceva, ca reper, a fost Domnişoara Iulia, sub regia lui Aureliu Manea, la Teatrul de Stat din Turda. După aceea am făcut aici multe lucruri bune, frumoase, cu Mihai Măniuţiu, actualul director. Şi, da, mă bucur foarte tare că sunt aici. De fapt, nici n-am plecat de tot, niciodată.

A.V.: Care au fost cele mai importante lecţii pe care le-aţi primit ca actor în acea perioadă formatoare în care aţi jucat aici?
M.I.: Păi, am făcut ce-am vrut. Era destul de greu să faci ce vrei în epoca aia. Greu, greu. Dar având tinereţea cu noi - vorbesc de Mihai Măniuţiu şi cu mine -, având un oraş care era sus de tot din punct de vedere cultural, medical, am reuşit, chiar am reuşit. Am făcut multe lucruri, numai pe alea pe care le-am visat, le-am vrut cu tot dinadinsul, şi am şi reuşit.

A.V.: Credeţi că dacă aţi fi intrat la Medicină sau la Psihologie aţi fi profesat şi, practic, aţi fi avut un alt destin? V-aţi gândit la asta?
M.I.: M-am gândit o vreme. Dup-aia nu m-am mai gândit (râde). În schimb, mi-au folosit, de-asta nici nu m-am mai gândit. Tot ce-am învăţat citind, pregătindu-mă pentru Medicină şi Psihologie, mi-au folosit în actorie. Tot timpul mi-au folosit. Este important să ştii despre voinţă, despre inteligenţă, despre personalitate. Pot fi măsurate, pot fi sondate, poţi să cotrobăi în om, poţi să te uiţi la el într-un anume fel, să ştii anatomia şi fiziologia omului, toate zonele, începând din creştet, până-n tălpi. El e un univers, o lume care ţi-a fost dată şi de care trebuie să ai grijă.

A jucat şi pentru doi oameni

A.V.: Percepţia comună e că un medic este foarte util societăţii, la fel ca un profesor, de exemplu. Actorul poate fi considerat din acest punct de vedere util comunităţii în care activează?
M.I.: Dumneavoastră ce credeţi?

A.V.: Pentru mine e o necesitate, dar pentru altcineva s-ar putea să nu fie. Eu consum cultură şi artă, deci am nevoie de aşa ceva, am nevoie de actor.
M.I.: Eu am fost învăţat să dau tot ceea ce am fost învăţat, ce am învăţat şi singur, chiar şi dacă există un singur om în sală. Un singur om în sensul esopian.

A.V.: Mi-aţi ridicat acum o întrebare: care a fost numărul minim de oameni pentru care aţi jucat vreodată?
M.I.: Doi oameni.

A.V.: Şi cum a fost?
M.I.: Superb. Excepţional.

A.V.: Ce-aţi jucat?
M.I.: Am jucat Ultima bandă a lui Krapp (de Samuel Beckett, regia Alexandru Dabija, n.r.). După cum iarăşi a fost o experienţă de neuitat să joc pentru o sală de surdo-muţi. De neuitat experienţa. Altfel, dar de neuitat.

A.V.: Teatrul Act, pe care l-aţi înfiinţat, e în continuare un reper în teatrul independent românesc şi eram curios cum poate funcţiona în continuare fără să se bazeze pe spectacole comerciale, care să-l susţină financiar. Cum poate supravieţui în contextul ăsta?
M.I.: Teatrul comercial, că tot aţi zis, în România nu există. Teatrul comercial, ca specie, se referă la entertainment. Vorbim de revistă, musical, poveşti dansate şi cântate, ceva de felul ăsta. Altfel, ideea de comercial în teatrul burghez, teatrul de orice natură o fi el, că e teatru pe camioane, că e teatru în Trabant, că e în Teatrul Naţional, că e într-o pivniţă sau într-un muzeu, nu contează, nu trebuie niciodată desprins de ideea de educaţie, de cultură. Din păcate, ce vedem la ora asta, el pare desprins, a rămas doar fantezia, inventivitatea, ce vreţi. E spumă multă. Cred că trebuie readăugate aceste două componente, prima dintre ele şi cea mai importantă fiind cea educaţională.


A.V.: Asta se leagă de o întrebare pe care o aveam deja formulată în minte... că tot ne aflăm în Anul Cărţii şi se ştie că în România se citeşte foarte puţin şi se cumpără foarte puţine cărţi, mai ales de literatură autohtonă, eram curios în ce măsură teatrul şi filmul pot stimula publicul spectator să se îndrepte şi spre literatură, să citească.
M.I.: Adică ar trebui să vedem mai mulţi actori care citesc în filme şi comentează cărţi (râde).

A.V.: Sau ei, ca persoane private, şi să promoveze astfel literatura.
M.I.: Păi, nu se poate fără să citeşti, fără să ai o bibliotecă în casă, ca actor, ca profesor, ca medic, ca ce vreţi. Nu se poate, n-ai cum. Eu citesc sute, poate chiar mii de pagini atunci când mă documentez pentru un personaj. Adică nu citeşti doar rolul. El trebuie poziţionat într-o lume care e culturală, e istorică, este economică, e o lume a costumului, a sunetelor, a muzicii din perioada aia, a culorilor, e un mobilier. Când joci Molière trebuie să ştii cum arăta un costum din perioada aia, ce mâncau oamenii ăia, la vremea aia, cu ce călătoreau, cum arătau pantofii lor. Ca şi la Cehov, ca şi la Shakespeare, la Ionesco, la antici. Deci, da, e important să citeşti, trebuie să citeşti în permanenţă.

"Cantitatea de imbecilitate, în mod ciudat, se menţine aceeaşi"

A.V.: Aş vrea să facem o paralelă între statutul actorului în perioada dinainte de '89 şi cea de-acum. Atunci erau multe vedete. Fireşte, numărul de actori care ieşeau de pe băncile facultăţilor era foarte redus, dar care aceştia căpătau un statut privilegiat în societate, pe când în ziua de azi există o adevărată inflaţie de actori care intră în modă sau nu, şi reperele valorice s-au schimbat. Dumneavoastră cum percepeţi acest fapt?
M.I.: Să ştiţi că numărul actorilor valabili e mereu acelaşi. Serios, e o constantă. E ca la imbecilitate, poate aţi citit. Indiferent dacă mergem de la zona medie sau de jos până în zona academică, a Premiilor Nobel, cantitatea de imbecilitate, în mod ciudat, se menţine aceeaşi. Aşa e şi la actori: pot să iasă şi 3000 de actori, numărul celor care sunt valabili şi vor avea ceva de spus e constant, se schimbă doar decorul. Dacă vorbim de perioada de dinainte de '89, era o perioadă în care n-avea cum să nu fie remarcat actorul, pentru că în afară de Ceauşescu şi de masele populare, care triumfau în construcţia socialismului, nu existau decât actorii. Nu exista o concurenţă din partea actorilor americani. Era foarte linişte. Celebritatea se căpăta jucând în spectacole de teatru-TV, care din păcate acuma nu prea se mai fac, la radio sau în filmele româneşti. În clipa asta, actorul român înoată într-o mare de zgomot, de semne, o mare de celebrităţi mai mult sau mai puţin reale, dar în mod sigur cei care au ceva de spus vor izbândi, sunt convins de asta. Se nasc actori care au locul lor. Nu-i ştim, dar dacă avem răbdare, ei vor da semne că sunt şi că sunt importanţi.

A.V.: Nu vi se pare desuet sau forţată sintagma "generaţie de aur"? Ce-ar trebui să urmeze apoi, generaţie de argint sau de bronz?
M.I.: Depăşit sau desuet nu, e pentru că îl folosim, are sens. Cum folosim expresia asta e puţin exagerat.

A.V.: Sună fatalist, cumva.
M.I.: Avem nevoie de generaţii de aur ca mărgelele pe-o aţă. Nu se nasc aşa, că de-asta sunt de aur. Nu poate fi în fiecare an o generaţie de aur. Se poate trăi şi fără generaţii de aur. Şi-actorii au existat şi înaintea generaţiilor de aur, şi vor exista şi după. E simplu. Trebuie numai să nu abuzăm de nevoia asta.

"Filmul e un instrument formidabil... lasă o marcă, ştampilează un popor"

A.V.: Ce credeţi că-i lipseşte fundamental cinematografiei româneşti ca să devină una profitabilă şi din punct de vedere financiar şi să se dezvolte ca o industrie, dincolo de premiile luate la festivaluri sau la proiecţii ocazionale cum e în cadrul TIFF şi unde sălile se umplu, lucru altfel rarisim?
M.I.: În primul rând, trebuie să fie important pentru statul român acest instrument. Cinema-ul este o forţă, ca artă. Devine important, cum a devenit prin meserie, prin ce-au făcut şi Mungiu şi Puiu, Porumboiu, Sitaru şi ceilalţi, care au avut o poziţie personală. Statul român nu i-a ajutat cu cine ştie ce. Sigur, aici sunt şi bune şi rele, ca orice-n viaţă. S-au antrenat pe bugete mici, s-au silit să scoată apă din piatră seacă, şi au reuşit mulţi. Dar dacă vrei să aibă impact ceea ce faci, activitatea trebuie finanţată, trebuie susţinută de stat, trebuie o infrastructură pe măsură, în condiţii de mare concurenţă şi competiţie cu cinematografiile din lume. Filmul e un instrument formidabil şi pentru educaţie, şi pentru cultură, şi pentru istorie şi pentru psihologie, pentru orice. Lasă o marcă, ştampilează un popor. Ei, decizia asta n-a fost luată. Aşa-zisul Val Românesc s-a creat din aceste picături care sunt puncte de vedere individuale, nu reprezintă o strategie culturală a filmului în general în România. A, că statul profită de chestia asta, e o altă poveste.

A.V.: Credeţi că publicul din România are o cultură cinematografică măcar medie?
M.I.: Fără-ndoială. Şi are nevoie de cinema, are nevoie de film, are nevoie uneori disperată. Orice popor are nevoie să se vadă într-o oglindă, să se-nţeleagă, să se accepte, să nu se accepte, să fie inspirat de un subiect, să primească o aripă în viaţă. Că e viaţa într-un viitor apropiat sau îndepărtat, dar are nevoie de asta, să i se spună ce e bun, ce e înălţător în ce trăim, ce nu prea merge, e important. Avem poveşti fabuloase în ţara asta. Fabuloase. Şi religioase, şi basme superbe, şi eroi. Nu neapărat campioni. Acuma lumea produce campioni, e mai ieftin să produci campioni, plus că e reţetă, e ca la prăjituri. Vreţi un campion? De care? Se fabrică, se poate orice. Bagi 10 milioane şi scoţi 100. E simplu. Cu eroii e mai complicat. Asta e, deşi călcăm pe ei, ne lovim de ei.

A.V.: Care sunt eroii dumneavoastră personali?
M.I.: Sunt mulţi anonimi. Nu ce vedem în jur. Plus că scântei de eroism, bucăţele de eroism găsim peste tot, şi la sate, şi în târguşoare, şi în Guvern, şi în Poliţie, şi în Armată. Asta ziceam: când pui aparatul pe un erou, încep să se nască poveşti. Dar vă cred că anonimii sunt cei care ţin un popor. Că îl ţin prin rugăciune, că îl ţin prin corectitudine, prin tandreţe, prin lacrimi, prin entuziasme cărora nu le dă nimeni importanţă, dar ei merg, îşi fac treaba. Nu e obligatoriu să îl pui pe o clădire pe un anonim, el probabil că trăieşte într-un subsol, pe undeva.

A.V.: Atunci când făceaţi spectacolul Absolut! după Ivan Turbincă (regia Alexandru Dabija, n.r.), vă preocupa foarte mult problematica îmbătrânirii şi a morţii. Aveţi acum vreo frământare personală pe care aţi vrea să o reflectaţi într-un spectacol de teatru sau în film?
M.I.: Nu. S-a închis un cerc. Am înţeles că nu înţelegi nimic nici din bătrâneţe, nici din moarte. Trebuie să parcurgi drumul. Preocuparea a fost reală şi spectacolele au conţinut chestia asta. A fost important că le-am jucat.

A.V.: Sper să urmeze cât mai multe.
M.I.: (râde) Să vedem.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer