Nicolae Coande: Domnule Mincu, ţineţi cu regularitate de orologiu săptămânal pus pe critică şi pamflet o rubrică literară în Cotidianul. Vă întâlniţi acolo, în semnături şi nu numai, cu scriitori contemporani de prim rang ai literelor române: Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Constantin Ţoiu, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Breban, Dumitru Ţepeneag şi, de peste Ocean, Dorin Tudoran. E densitate mare de inteligenţe şi talent la pagina culturală a Cotidianului, ca să nu mai vorbim şi de LA&I-ul lui Dan C. Mihăilescu! Cum se manifestă spiritul de emulaţie "cotidianizat" astfel?
Marin Mincu: Doinaş mi-a imputat că nu suntem scriitori şi pentru omul de rând care ne citeşte în paginile Cotidianului. Spune că ne raportăm doar la elite, eludând comunicarea simplă şi directă. În replică, i-am spus lui Doinaş că este trist faptul că el care cândva m-a învăţat ce înseamnă "saltul maxim" în cultură şi poezie, mai ales, mă obligă acum să scriu la nivelul "vulgului". Nu sunt de acord şi susţin că trebuie să-i obligăm pe cei care pot să citească şi ceea ce este dificil, să se instruiască şi să ajungă la acest nivel mai degrabă decât ca eu să mă forţez să cobor la un nivel care nu-mi corespunde. Doinaş care era destul de pornit împotriva mea mi-a dat, de data aceasta, dreptate. Asta discutam de curând şi, pe de altă parte, eram entuziasmaţi că la Cotidianul s-a strâns o grupare de scriitori importanţi aş zice, poate cei mai importanţi deşi e preponderentă gerontocraţia şi eu nu sunt de acord. Trebuie să fie acolo şi scriitori mai tineri. Însă ceea ce am constatat şi m-a şi uimit este faptul că aceşti scriitori care sunt în jurul vârstei de 80 de ani sunt mai tineri decât cei care sunt în jurul vârstei de 30 de ani, ceea ce e un lucru extraordinar pentru cultura noastră actuală.N.C.: Ca şi colaboratorii mei de la LAMA; cred că am cea mai tânără echipă de oameni cu care fac o pagină de gen. Îl am, printre alţii, pe un Ioanicescu, un tip care este un furibund din speţa dumneavoastră şi căruia când i-am spus adineaori când veneam încoace că merg să-l văd pe Mincu şi-l rog şi pe el să vină mi-a replicat: "ce să fac cu Marin Mincu? M-a chemat pe mine? Dacă vrea să mă vadă - să vină, îl aştept!" Vine la mine şi intră pe uşa ziarului cu predicatul în gură ca şi când ne-am fi despărţit adineaori în Piaţa Prefecturii. Mă somează, spunându-mi că m-a citit în ultimul număr al Mozaicului şi că, în anumite privinţe, nu este de acord cu mine şi simte că eu îi ironizez pe cei de acolo atunci când le laud ândemânarea eseistică şi când le reamintesc în intervenţia mea că cei de la Observator cultural îl confundă pe Patapievici cu un cocoş de ogradă, deşi acesta "zboară" mult deasupra ulucilor gardului eseistic, oricât de bine l-ar scrie unii.
M.M..: Sunt de acord cu ce spui şi în legătură cu Mozaicul, am impresia că, deşi revista are o alonjă culturală valoroasă, încă mai plăteşte tribut unui provincialism intrinsec apariţiei revistei în sine. Nu există o extindere asupra culturii întregi româneşti şi nu sesizez o anumită toleranţă culturar-literară acolo. Altminteri, o apreciez ca atare. În legătură cu Observator cultural, eu am scris cândva, la apariţia primului număr, că sunt sincer în aşteptarea acestei toleranţe pe care domnul Lefter nu o admitea, sau nu o nuanţa suficient, în textul lui de program. Acolo, domnia sa vorbea despre o necesară americanizare, ca să simplific, despre o elită necesară; americanizarea nu aduce ceva esenţial în cultura românească. A noastră cultură e mai profundă, mai veche decât cultura americană. Noi, dragă domnule Coande, suntem europeni şi trebuie să ne angajăm în tradiţia culturii europene, altminteri americanizarea nu ne poate aduce mai mult decât ne-a adus, probabil, rusificarea. Ca atare, Observator cultural este, totuşi, o revistă interesantă prin faptul că aduce la zi problemele disputate şi discutate la nivel naţional şi internaţional. În ceea ce priveşte situaţia lui Patapievici, părerea mea este oarecum neutră pentru că,, în cazuri ca acesta, tendinţa mea este de a pune frână acolo unde se apasă pe o anumită pedală, şi invers, "pedalez" acolo unde se frânează intenţionat şi se neagă. Sunt convins că Patapievici este un personaj important al culturii noastre de astăzi, dar, din cauze diverse, cum ar fi, de exemplu, aceea că el vine dinspre fizică, dinspre o disciplină oarecum abstractă şi pe care nu ştiu în ce condiţii a absolvit-o (dacă a fost o disciplină unde a "participat" cu maximă dăruire sau doar a terminat-o cum ai putea să termini orice), îmi dau seama că el are uneori mari lacune în ceea ce priveşte studiul sistematic al unor probleme şi elucidarea acestora. Cred că în Observator cultural, deşi simt şi eu că s-a cam exagerat, s-a pus accentul tocmai pe această absenţă din partea omului de cultură care ar trebuit să fie Patapievici la capitolul, să zicem, "rumegare" a unor concepte, asimilare a unor idei, aprofundare a unor operatori culturali care au sau nu au valabilitate în contextul internaţional actual şi aici mi se pare că autorul a bravat. El a încercat, cum se spune, să ne ia faţa printr-o carte fundamentală şi a ratat chiar acolo unde el ar fi trebuit să fie mai profund, adică la nivelul "filosofic". Poate că exagerez puţin, dar mi se pare că el n-a prea înţeles multe despre conceptul de post-modernitate pe care îl vehiculează Gianni Vattimo şi pe care Pontica l-a tradus pentru cititorii români interesaţi. Pot exemplifica, dacă vreţi. Conceptul de exfundare, dar şi altele, era înţeles şi tratat într-o manieră superficială.
Cărtărescu nu ştie exact care este substanţa postmodernismului
N.C.: Pare să fie o "neînţelegere" şi la nivelul altor spirite de la care noi ne-am aştepta să nu rateze de obicei aşa ceva. Mă gândesc că şi lui Cărtărescu i s-a reproşat o proastă înţelegere a unor termeni ai postmodernităţii, măcar a celui mai cunoscut, acela de "gândire slabă" folosit în teza lui de doctorat care a stat la baza cărţii Postmodernismul românesc.
M.M.: Am fost la teza lui de doctorat. Mi se pare un lucru interesant sub aspect monden. În ceea ce priveşte teza ca atare, ea este total ratată, întrucât nu ştie exact care este substanţa post-modernismului, vehiculând concepte din Fukuyama sau Habermas fără a le fi asimilat pe deplin. Cred că el accentuează asupra lui Vattimo, asupra conceptelor lansate de acest filosof, fără a le fi înţeles cum trebuie.
N. C.: Probabil speculează mai mult îndrăgostit, decât cu cortexul...
M.M.: Sigur, eu am altă idee despre Cărtărescu decât cea oficial acreditată. Spun că-l consider la nivelul unui poet mediu şi vorbesc cu oarecare detaşare a insului care s-a născut la Slatina şi Slatina, se ştie, l-a dat pe Ion Minulescu. Ei bine, spun că Mircea Cărtărescu este mai valoros decât Minulescu în contextul dat, ceea ce, după părerea mea, este destul de mult. Îl consider pe Cărtărescu un scriitor complex, complet chiar, ceea ce, în zilele noastre, constituie o excepţie. Îl admir pentru îndârjirea cu care-şi apără statutul de autonomie literară, dar în ceea ce priveşte programul său estetic am impresia că acesta este cam fragil şi că nu întotdeauna reuşeşte să-l articuleze perfect. Cred că M. Cărtărescu este omologat în mod exagerat ca una din paradigmele literaturii contemporane. Mi se pare că el ar putea face o carieră mai importantă în spaţiul narativităţii, că prozele sale sunt mai de substanţă decât poezia. În ceea ce priveşte eseul sus-pomenit, nu am avut încă timp să demonstrez că este o improvizaţie pe nişte idei destul de superficiale. De altfel, consider că, la ora actuală, în spaţiul culturii româneşti nu s-au spus decât banalităţi şi că nimeni n-a reuşit să intre în substanţa acestei tendinţe culturale europene esenţiale, tendinţă care ţine, în principal, de filosofie şi nu de literatură.
N.C.: Aţi publicat de curând Intermezzo 3, după ce nu mai credeam că veţi reveni cu veriga lipsă. Aţi publicat Intermezzo 1, 2 şi 4, derutându-i pe critici, dar şi pe cititori, i-aţi introdus, cu voie, fără voie într-un labirint. De ce ?
M.M.: Discutând, pentru început la modul cel mai superficial, se pare că a fost un truc editorial. Am publicat volumul 4 ca să-i intrig pe contemporani să caute volumul lipsă. Eu însă, recunosc că am pierdut documentaţia la volumul trei şi nu am vrut să fac nici un rabat de la canonul acestui tip de scriere sau de scriitură cum o numesc eu şi unde autenticitatea este esenţială şi exponenţială. Volumul trei a fost recuperat din acele rudimente pe care eu le conservasem. Evident, el nu mai conservă structura volumelor care l-au precedat, dar el poate fi citit ca şi volumul patru de un cititor iubitor de ordine cronologică. Evident, nu acesta ar fi criteriul fundamental care face posibilă apariţia acestui text, ci un altul. Anume, acela că, iată, se iveşte în spaţiul prozei româneşti ceva ca o noutate absolută, un flux al subiectivităţii autorului întins pe 1400 de pagini, o "operă de pionierat" considerată de O. Soviany, cel care semnează postfaţa la Intermezzo 3, drept contribuţia cea mai avansată în ceea ce priveşte postmodernismul prozei noastre actuale. Sunt nişte priorităţi pe care mi le asum şi pe care le-am "rezolvat", cred, dincolo de faptul că generaţia optzecistă care afirmă preempţiuni peste tot şi care nu recunoaşte întâietatea în domeniu a unor scriitori care s-au ocupat ceva mai devreme de ceea ce ei consideră a fi descoperirile lor absolute, autenticitatea de exemplu.
Consider Slatina ca un loc mitic, dar oraşul a ratat şansa vieţii sale
N.C: Spuneţi în Intermezzo 3, la pagina 90, următoarele: "Locurile unde se nasc eroii spiritului sau ai armelor devin situri consacrate". Ca o acoladă, defel prozaică, pentru că discutăm în termeni de viaţă şi de moarte, aseară (???) aţi văzut moartea cu ochii, cum se zice, şi aţi scăpat cu viaţă dintr-un accident de maşină chiar pe raza judeţului unde v-aţi născut. Lângă Balş v-aţi răsturnat cu maşina şi spuneaţi, un pic mistic-ironic, că un pachet de cărţi v-a salvat ochii atunci când parbrizul s-a spart. Cum este cu locurile de cumpănă?
M.M.: Trecând peste accidentul acesta de care v-am povestit, dar de care nu vreau să vorbesc, deşi a fost cât se poate de real, ba chiar infrareal, voi vorbi despre acest sit care este pentru mine Slatina. Accidentul de aseară s-a întâmplat la 25 de km. de Slatina, locul mitic pentru mine, Slatina, care a născut un autor universal de valoarea lui Eugen Ionescu, Slatina de care sunt în permanenţă obsedat şi fără de care, îndepărtat fiind pentru o mai mare bucată de timp, mă simt steril. Cândva, la Paris, când mă întâlneam cu Nicolae Breban la un bistro din faţa Sorbonei, îi spuneam că, de fapt, nu pot să scriu şi să exist dacă din când în când nu mă întorc în locul meu de origine. Consider Slatina, nu doar pentru că de aici vin Barbu Mumuleanu, Ion Minulescu, D. Caracostea, D. Popovici şi, maximum ca atare la nivelul literaturii române, însuşi E. Ionescu, ca un sit, ca un loc mitic care prin vidul care zbârnâie în aerul său (zâmbeşte ironic - n.m. N. C. ) naşte din când în când aceste coagulări stranii şi curioase ale unor autori, precum Haractirurile lui Mumuleanu, chiar poemele lui Minulescu pe care-l consider unicul nostru autentic simbolist, ca să nu mai vorbesc de marele absurd Ionescu care, poate nu mă credeţi, a iubit Slatina şi pe care a evocat-o, într-o scrisoare publicată acum câţiva ani în România literară. Vreau să vă spun că l-am întâlnit pe Eugen Ionescu la Paris într-un context pe care nu-l evoc acuma şi am fost impresionat de autenticitatea sa existenţială şi scriitoricească. Probabil că nu m-ar fi primit dacă n-ar fi aflat că suntem concitadini, a fost foarte curios să mă vadă şi când l-am provocat spunându-i că îi voi publica NU în italiană şi că nu mă interesează dacă este de acord sau nu, a râs în hohote şi a spus "bravo, ăsta e chiar genul conceptului meu de scriitor nihilist, negativist, chiar de slătinean!". Ionescu ar trebui să reprezinte pentru noi, cei născuţi în această arie a sudului - noi suntem sudişti, cu tot ce ţine de acest termen! - o permanentă incitare la inovaţie şi de permanentă sincronizare cui tot ce este mai valabil în cultură la nivel universal.
N.C.: Spuneţi-mi, Slatina îşi asumă "paternitatea" autorului Scaunelor sau bălteşte în aşteptarea unui feedback culural care să-i redea o vigoare pe care n-a dobândit-o prea clar niciodată? Oricine ştie că aici se produce doar aluminiu şi multă poluare.
M.M.: Nu se investeşte nimic aici în cultură - asta au înţeles autorităţile din fronda marelui dramaturg. Slatina este, în câteva cuvinte, un mediu, nu l-aş numi nici mic-burghez, producător neatent de cultură medie, chiar sub-cultural pe alocuri, un oraş unde, vorba lui Sadoveanu, adaptată, "nu se întâmplă nimic". Totuşi, aici s-a întîmplat să se nască un, cum spuneţi dumneavoastră, geniu al absurdului, al frondei exprimată dramatic. Contemporanii culturali, mai degrabă sub-culturali se prefac a comemora figura marelui creator. Acum câţiva ani l-am provocat pe artistul Truţă de aici să-i ridice o statuie lui Ionescu. E-adevărat, statuia a fost ridicată şi încă în timpul just, adică pe când încă Ionescu mai trăia, însă primarul de atunci al Slatinei, probabil un imbecil notoriu, în loc să meargă la Paris şi să-l invite pe cel imortalizat în bronz şi să-i spună că urbea doreşte să-l omagieze, a "băltit", cum spuneţi dumneavoastră, şi şi-a văzut de treburile lui mărunte. Oraşul a ratat şansa vieţii sale. Cred că Ionescu ar fi venit să-şi vadă statuia şi, cu umorul şi înţelegerea subtilă a vieţii care-l caracteriza, ar fi făcut puţină băşcălie sentimentală la picioarele propriei reprezentări. Aşa, statuia sa n-a avut şansa să-şi întâlnească prototipul unic.
N.C.: Dar cum credeţi că ar fi reacţionat membrul Academiei "nemuritorilor" la vederea propriei statui, cunoscându-i noi puţin acea latură histrionică a personalităţii sale complexe: ar fi îmbrăţişat-o, ar fi hulit-o, ce i-ar fi făcut?
M.M.: Poate că ar fi scuipat-o (râde), dar nu are importanţă aşa ceva. Important este că Eugen Ionescu, dotat cu un formidabil simţ al umorului, al absurdului, al comicului, ar fi putut să constate că, iată, spaţiul lui de origine îl recunoaşte ca pe unul din arhetipurile esenţiale şi îl omagiază ca atare.