Liviu Ioan Stoiciu: Şi înainte cu 13 ani de Revoluţie, şi după 13 ani de la Revoluţie, datele problemei "general-umane" au rămas aceleaşi - românul trăieşte într-o perpetuă tranziţie, hăituit de un destin sucit. Într-o ţară cu o conducere politică lipsită de clarviziune, cu o structură de caracter comună de perpetuă neîmplinire, nu poţi decât să te resemnezi că singura scăpare ca român de rând e să te regăseşti la nivel individual. Nu ştiu ce fel de hartă astrală are România, dar numai fericită nu e, trăieşte mai mult din iluzii. În aceste condiţii, la ce te-ai fi aşteptat de la unul ca mine, mereu nemulţumit de el însuşi, decât să am atitudini sceptice şi în viaţa mea personală şi în viaţa publică? Ies eu din rând fiindcă nu-mi pierd vremea în cârciumi, dar îmi pierd vremea scriind articole politice (câte două-trei pe săptămână azi, dar ieri am scris şi zilnic)? Am fost cum sunt azi de când mă ştiu. Iată câteva exemple de început (că pe cele de sfârşit le mai cunoşti). La 14 ani am "editat" (pe pagini A3 îndoite), trei reviste pentru părinţii, fratele şi cele trei surioare ale mele, reviste scrise de mână, pe când locuiam la Cantonul 248 (la doi kilometri de comuna Adjudu Vechi şi la patru kilometri de oraşul Adjud, pe atunci capitală de raion, spre sudul Moldovei), în care luam peste picior lumea în care mă complăceam. Apoi, în liceu, am fost exmatriculat trei zile fiindcă am fost prins la un moment dat afişând proteste şi texte critice la "gazetele de perete", la adresa nedreptăţilor de atunci (am fost reprimit numai după ce tatăl meu a acceptat să fiu reeducat la internat, la Adjud, deşi casa părintească era la câteva sute de metri de internat; interesant, însă, la presiunea mea, una dintre aceste gazete de perete avea să fie transformată în gazetă literară, de care eu răspundeam). Tot în liceu, în semn de protest faţă de propria-mi condiţie, am rămas corigent la istoria României şi la limba rusă, după ce am dat de gustul adevărurilor descoperite în lecturile particulare clandestine (aceste două obiecte, însă, au fost şi obiecte de bacalaureat, în 1967, ca într-o răzbunare, la care am luat note pentru media 7). La fel, am plecat în armată voluntar, la 18 ani, atunci când tancurile URSS au intrat în Cehoslovacia, tot în semn de protest. În armată am stat mult în arest, intrând în conflict direct şi cu ideologii militari şi cu disciplina feudală. După armată, în semn de protest, am plecat direct la mină, în 1970, în subteran, la cupru, la Bălan, refuzând să mă întorc la facultate (am lucrat împreună cu Dan Verona, între alţii; el muncea numai în vacanţele studenţeşti şi era cunoscut ca poet mult lăudat). La mină, am scris petiţii infamante la adresa guvernanţilor de atunci, spunând lucrurilor pe nume (documentat la faţa locului, imbatabile), motiv pentru care am fost până la urmă angajat, "fiindcă ştie să scrie", după ce am fost "studiat ca un caz de inadaptare", la ziarul românesc din judeţul unde era mina, Harghita, la Miercurea Ciuc, la Informaţia Harghitei (am fost acolo coleg cu doi viitori scriitori, Calistrat Costin şi Ionel Nete), în 1971. Aici, luând în serios munca de gazetar, am devenit rapid incomod, dându-mi-se pe mână Secţia scrisori - mergeam pe teren şi întocmeam dosare infamante la adresa regimului... În toamna anului 1972 am fost dat afară de redactorul-şef (un nimeni pe nume Gîţă, nu-i pot uita numele, un activist-securist care habar n-avea să scrie, dar mă cenzura "la sânge") şi trimis forţat de "organele abilitate" din Miercurea Ciuc la Bucureşti la Academia Ştefan Gheorghiu, să învăţ să fac jurnalism comunist, să-mi mai tai din avânt. Natural, la Bucureşti, tot în semn de protest m-am înscris la Filologie, nu la facultatea comunistă de jurnalism, şi, după un an, am dat examen la Filozofie... Dar cum să fi supravieţuit? Neavând bursă, căutam serviciu. Praful s-a ales, intrând la Bucureşti într-o boemă (continuată la Cluj) din care n-am mai ieşit decât după ce mi s-a născut copilul, în 1975 (care trebuia crescut, el neavând nicio vină că eu sunt cum sunt, imposibil de ţinut în frâu), la Focşani, la casa părintească a soţiei, prozatoarea Doina Popa, după ce am ratat alte două tentative de sinucidere. Tentativele mele de sinucidere au fost tot o formă de protest, nu? Vrei să mai continui? Întorcându-mă la întrebarea ta, poate poţi tu să-ţi răspunzi singur când a avut loc la mine ruptura de destin care să mă pună pe picior de război cu toată lumea şi în primul rând cu mine însumi. Eu nu ştiu de ce n-am putut nici o clipă să mă comport ca un "om normal" şi să intru în rând cu lumea, să fiu îndrăgostit de carieră (cu două facultăţi terminate, eventual), şi membru PCR de frunte, neapărat. Mi-am ratat cu bună ştiinţă statutul social şi înainte de Revoluţie, deci, şi după Revoluţie - e un "dat" nativ la mine, în care doar libertatea totală de mişcare are importanţă. Dacă am ceva de spus public, spun, negreşind, cu orice preţ, inclusiv cu preţul izolării. Oportunismul (confundat cu spiritul de conservare al românului) e împotriva firii mele...
Câţi scriitori români s-au sinucis cu adevărat în ţară?
N.C.: Când erai mai tânăr, deci, prin 1973, ceva te-a dezamăgit atât de tare încât ai vrut să te sinucizi cu Verde de Paris, hăt, tocmai la Năsăud. Este prima ta tentativă de suicid, din câte ştiu. Până acum ne-ai tot "ameninţat" cu chemări de dispariţie. E ceva acolo în Vrancea, regiunea ta de baştină, regiune convulsivă la modul tectonic, care te face să te "cutremuri" la intervale de timp?
L.I.S.: Îmi cer iertare că nu m-am sinucis până azi. Ameninţări ale mele cu "chemări la dispariţie"? Nici pomeneală, îmi exprim doar public sentimentul dominant al nefericirii, care mă exasperează. Negăsind o soluţie să ies din propriul marasm, apelez la această formă de exhibare, eliberatoare pe termen scurt... Altfel, habar n-am de ce trebuie să dau socoteală că m-am sinucis sau nu. Dacă eu mă simt din ce în ce mai prost cu mine însumi şi simt nevoia autodistrugerii, autodistrugere amânată dintr-un motiv sau altul, independent de voinţa mea, iar atunci când sunt întrebat ce mai fac, spun că fac rău şi că mă simt pe ultima sută de metri, e o vină? Exact în această situaţie sunt şi azi, în martie 2003. Fiindcă eu dau de gol starea subconştientului meu (el mă împinge la sinucidere permanent; aşa m-am născut, cu o Lună retrogradă pe cap, care mi-a deturnat destinul), la un moment dat (verbal sau în scris, în contul aceleiaşi "vieţi literare"), observ, s-a transformat într-un reproş. Sinuciderea e un spectacol la scriitorul român? Câţi scriitori români s-au sinucis cu adevărat în ţară, de fapt? Personal, nu sunt interesat de acest aspect. În 1997, "fără motiv", eu am anunţat public (sincer, deoarece asta simţeam; eseuri ale "morţii anunţate" de atunci sunt cuprinse şi în Jurnalul stoic), că în anul 2000 vreau să o termin, să-mi provoc propriul apocalips interior (în mintea mea legându-se anul 2000 de un sfârşit literar al lumii), dându-mi cîţiva ani de pregătire. Faptul că nici în anul 2000 nu mi-am încheiat socotelile "cum am promis", i-a făcut pe prieteni "cu umor" să-mi arate cu degetul la obraz: "Ce faci, LIS, eşti în anul 2001 şi tot nu te-ai sinucis?" N-a fost să fie nici în 2000 sau 2001 şi 2002, nici în 1973, ei şi? "Nu e nici o grabă", în definitiv, nu? 2003 e lung... Poate despărţirea de mine însumi se va întâmpla peste o săptămână, "e treaba mea". Din păcate, nu pot să controlez nimic. De fiecare dată când mi-am propus ferm ziua de plecare definitivă, a intervenit "o mare necunoscută". Dar, dacă pot să zic aşa, tentativele au avut chiar rostul lor - de pildă, dacă tot ai pomenit de Verdele de Paris, după ce am ratat sinuciderea de la Năsăud (văd şi azi locul ales pe munte, unde ar fi trebuit să urc şi să-mi închei socotelile; aveam 23 de ani), am venit la Târgu Mureş la revista Vatra, unde Dan Culcer (cel care azi e la Paris) mi-a dat 100 de lei contracost în avans pe câteva poeme pe care avea să le publice şi m-a trimis acasă să meditez - am venit la Adjud, şi mi-am reevaluat poziţia pe această lume. Astfel, imediat după aceea, am definitivat primul meu volum de versuri! Până atunci nu-mi dăduse prin cap să definitivez un volum de versuri. A fost un eveniment personal irepresibil...
Dar să răspund la întrebarea ta - superbă motivaţie, a cutremurării la intervale regulate de timp, influenţat bioenergetic de regiunea seismică Vrancea... Mai ştii? Or fi existând unde electro-magnetice ale tensiunii subterane (a subconştientului planetar; sau doar a subconştientului vrâncean) cu care să fiu compatibil... Personal, cred mai degrabă că sunt extrem de sensibil la influenţele astrale, la planetele care fac tot felul de conjuncţii şi-mi traversează zodia în fel şi chip (zodia mea fiind "binară", născut pe 19 februarie, între Vărsător şi Peşti, cea mai vexantă combinaţie posibilă). Dacă mi-aş urmări mai atent harta astrală, aş fi mai conştient de ceea ce mi se tot întâmplă visceral şi nu m-aş lăsa târât de influenţele nefaste ale unor planete "care mă încalecă" la un moment dat. Zic şi eu...
N. C.: Ai fost o vreme şeful redacţiei uneia dintre cele mai bune reviste de cultură care au apărut după 1990 în România. E vorba de Contrapunct, revistă care subzistă şi astăzi graţie voinţei lui Ioan Vieru, dar care este cu totul altceva decât făceai împreună cu Hanibal Stănciulescu, I. B. Lefter, Elena Ştefoi în perioada cât tu ai condus-o. La un moment dat, acel "vis al inteligenţei libere" s-a frânt. E-adevărat că a continuat şi după tine şi încă la un nivel onorabil, dar tu ai plecat supărat. Ce nu era în regulă cu "generaţioniştii" tăi, ce nu se potrivea în ideile voastre?
L.I.S.: Deschizi o rană închisă şi s-ar putea să se infecteze... A fost o dată Contrapunct, un săptămânal literar remarcabil (perfect viabil şi pretenţiilor estetice de azi). Ce să-ţi spun? Am refuzat să cred asta ani la rând, dar azi cred că echilibrul s-a frânt din clipa în care opţiunile politice s-au radicalizat în redacţie, la primele alegeri libere şi după nefericitele zile 13-15 iunie 1990, cu Piaţa Universităţii însângerată (urmate de un serial al meu infamant la adresa Puterii postcomuniste Ion Iliescu-Petre Roman). Atunci i-am angajat, la insistenţa lui Ion Bogdan Lefter, ca secretari, pe Elena Ştefoi şi Hanibal Stănciulescu - amândoi simpatizanţi ai FSN (schimbând PCR pe FSN; ştii bine, Elena Ştefoi, fostă propagandistă PCR, a parvenit pe mâna FSN, a ajuns până acolo încât anul trecut i-a dedicat o carte întreagă lui Petre Roman, drept recunoştinţă; pe mâna lui a intrat şi în "diplomaţie", trăind pe picior mare, şi a preluat şi Dilema; cu Hanibal Stănciulescu, fost angajat al USR până în decembrie 1989, şantajat de Securitate, din câte am auzit târziu după plecarea mea de la Contrapunct, cu statut bine definit, lucrurile sunt mai complicate, prefer să mă abţin, deoarece aud că suferă de depresii, după ce ascensiunea lui secretă s-a blocat). A intervenit suspiciunea reciprocă. Vicierea atmosferei din redacţie s-a datorat caracterului lor intolerant. Din păcate, intrigile "generaţioniste" au făcut, în acelaşi timp, ravagii. Colegii mei de generaţie şi de redacţie aveau "bisericuţa lor bucureşteană". Eu, venit din provincie (nu uita, am părăsit funcţia de "preşedinte de judeţ", în care fusesem instalat la Revoluţie cu forţa la Focşani), eram pe post de "rudă săracă" - ei plecau cu burse în străinătate şi-şi luau concedii cu cei de la putere, eu stăteam pe baricadă, să asigur apariţia săptămânală a unui tabloid de 32 de pagini cu un tiraj de 30.000 de exemplare... Nu mi-a fost uşor. Nu trebuia să-i atingi nici măcar cu o floare... lexicală. Eu făceam naveta la Focşani, stăteam la hotel, mă chinuiam teribil să fac faţă, ei îşi vedeau de viaţa lor literară (un fel de boemă postcomunistă, nu se simţeau obligaţi să muncească în redacţie, ci doar să facă un act formal de prezenţă; puneau lumea la cale la un păhărel şi gata). Cum să-i responsabilizez? Din ziua în care m-am revoltat şi i-am pus la treabă, am devenit duşmanul lor de moarte. Ce să fi făcut? M-am izolat, resemnat. Erau nedrepţi cu mine. Eu am încercat (şi am reuşit; dar cu ce preţ) să deschid revista, să n-o fac exclusivistă, promovând inclusiv valorile din provincie, nu o direcţie anume (Ion Bogdan Lefter avea această propensiune către exclusivism: se vede asta cel mai bine în revista "de direcţie" pe care o conduce azi, Observator cultural). Deşi-i respectam, m-am trezit izolat. Deşi munceam pe brânci (iar ei mă boicotau), am fost acuzat că fac pe tiranul, că fac singur revista, tăind şi spânzurând - o prostie... Efectiv, îmi amintesc de acea perioadă cu nesfârşită tristeţe. Descopeream pe zi ce trece atâta rea-credinţă la colegii mei optzecişti de redacţie, "care mă lucrau pe la spate" (Elenei Ştefoi şi lui Hanibal Stănciulescu li se adăugase Mariana Marin, în mod paroxistic; au apărut pamflete la adresa mea, eram arătat cu degetul în lumea literară), încât am hotărât să pun punct aventurii de redactor-şef (ales fără să fiu întrebat, în lipsă, în februarie 1990; mă mir şi azi că, naiv, am acceptat). Când am înţeles că, de fapt, fusesem băgat la mijloc şi că eu eram victima unor orgolii nemăsurate ale unor optzecişti care-şi doreau să fie fiecare în parte şef, motiv de frustrare violentă, eu fiind ales până la urmă redactor-şef deoarece taberele opuse din lumea optzeciştilor din Capitală nu reuşiseră să-şi impună "omul lor", mi-am dat demisia, în ianuarie 1991, liniştit că mi-am făcut datoria faţă de mine însumi, restul nemaicontând. În timp, s-a văzut că s-a ales praful de săptămânalul Contrapunct (singura pierdere reală) şi că toţi colegii mei de redacţie şi-au dat arama pe faţă, rând pe rând...
Sunt un ousider în absolut
N.C.: Dacă eu aş fi întrebat care dintre scriitorii optzecişti - nu găsesc alt termen colectiv! - ar putea fi propuşi pentru premiul naţional "Mihai Eminescu", aş indica rapid trei nume: Stoiciu, Mureşan şi Drăghici. Ba nu, patru: şi Pantea. Deja e prea mult. Oricum, vreau să spun prin asta că nu trebuie să aştepţi să faci şaptezeci de ani pentru a fi propus la premiu, ca şi când bătrâneţea ar aduce ceva mai bun scrisului. E ruşinos, oarecum, să fii premiat doar după ce ai depăşit o anumită vârstă. Înţeleg raţiunile celor care jurizează, dar nu mă mulţumesc doar cu "raţiunile", cred că înţelegi. Poezia e mare şi la douăzeci de ani şi la treizeci ai poetului, dacă e să fie, şi nu aşteaptă numărul anilor. Gândeşte-te şi tu: Eminescu însuşi nu ar fi luat premiul pentru că ar fi fost prea tânăr şi ar mai fi trebuit să aştepte încă 20 de ani! Cum comentezi luarea în calcul a vârstei în acest caz, când poezia este doar cea care trebuie să conteze?
L.I.S.: Întâi, îţi mulţumesc pentru bunăvoinţa de a mă fi pomenit într-o ierarhie literară atât de nobilă. Cu atât mai mult cu cât tu uiţi de condiţia mea de outsider "în absolut" - ştii, îmi aminteşti de această condiţie, taman aşa, când sunt pus în prima linie a unei generaţii. Pus în prima linie, dintr-odată sunt dezvăluit, incredibil, ca... impostor. De ce? Fiindcă nasc antipatii de-a dreptul conflictuale. Sunt contestat. Intervine instinctul colegial de demolare. Am observat că e o regulă, când nu se mai găseşte nici un argument împotriva mea, ajuns fie şi conjunctural în prima linie, se trânteşte verdictul de condamnare: că... n-am studii superioare terminate, că degeaba m-am străduit şi mi-a dat Dumnezeu minte. Ceea ce înseamnă că sunt ori intrus, ori indezirabil şi că trebuie să accept de la sine declasarea, alungarea de pe podium şi defăimarea, să mă resemnez "pe locul doi maximum". Îmi pare rău că trebuie să insist pe acest aspect. Studiile superioare fac diferenţierea chiar şi între cei aflaţi pe locul întâi: la egalitate de puncte, trece pe locul secund cel "fără studii terminate", oricum. Adică, nu prea am dreptul să ocup locul întâi, deoarece acest loc e rezervat şi se face conform... legii nescrise (lege care recunoaşte meritul dintâi doar pentru cei cu studii superioare; de altfel, ca scriitor, conform acestei legi a relei credinţe, oricâtă operă ai avea, nu poţi să ocupi o funcţie decât prin derogare în fruntea unei reviste literare dacă nu îndeplineşti condiţia de a fi absolvent de "facultate"). Dispreţul scriitoricesc, de breaslă, e nefericit în acest caz, dacă nu contează valoarea. Vezi, sunt imprudent de sincer cu tine. Las la o parte faptul că sunt armate întregi de absolvenţi de Litere egale cu zero. Comedia e că mulţi dintre scriitori au absolvit facultăţi din cadrul Politehnicii sau de Drept sau de Construcţii, care n-au nici o legătură cu... Literele, dar ei n-au parte de asemenea tratamente, nu sunt desconsideraţi / discriminaţi, e de ajuns că au terminat o... facultate!
Apoi, îţi dau dreptate, criteriile de acordare ale Premiului Naţional de Poezie sunt discutabile, dacă vârsta dă valoarea unei opere. Dar n-ai să crezi, acest "argument" e pus în practică şi la acordarea Premiilor USR: "A, e optzecist (în jur de 50 de ani), mai are timp de scris, poate să primească premii şi în anii ce vin, pe când cel peste 60 de ani"... Mai mult, anul acesta s-au întocmit liste cu salariile de merit şi pentru scriitori, cu o clauză obligatorie (neinventată de legiuitor, ci chiar de conducerea actuală a USR) - să aibă măcar 60 de ani! E culmea, de parcă abia peste 60 de ani poţi să scrii marea operă, care să justifice salariul de merit. În condiţiile în care un salariu de merit de 7-8 milioane de lei pe lună, care se acordă scriitorilor, un tânăr scriitor (care n-ar mai fi obligat să lucreze în condiţii umilitoare, pe nimic, să aibă chiar şi două servicii să supravieţuiască nedemn, dar să nu mai aibă nici măcar o oră liberă pe zi pentru a sta la masa de scris) ar avea mai multe şanse să scrie marea operă... Vezi, e aceeaşi logică funcţionărească de stat, care n-ar trebui aplicată în regim scriitoricesc. În cazul Premiului Naţional de Poezie, ar trebui luat la întrebări juriul lui aproape neschimbat în fiecare an, de ce a pus criteriul vârstei înaintea marii opere. Personal, găsesc o scuză, probabil că se premiază opera "încheiată" (dar se încheie o operă la... 60 de ani? În cazul tinerilor rămîne valabilă relativizarea, că ei n-au opera încheiată, ei mai au timp de scris...). Până una-alta, e şi o nedreptate "imanentă" la mijloc - aşa rămân fără Premiul Naţional de Poezie cei pe care Dumnezeu îi ia mai devreme de-a dreapta lui, de tineri, cu operă valoroasă, de genul unor Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu sau Aurel Dumitraşcu. Totuşi, am auzit că anul viitor va intra la nominalizări şi un optzecist, Mircea Cărtărescu, care ştii că vizează şi Premiul... Nobel pentru Literatură - de ce nu?
N.C.: De la o vreme publici roman. Vezi că nu spun "scrii", pentru că ştiu că ai scris proză încă de tânăr, dar ai tipărit abia spre cincizeci de ani. Până atunci ai fost doar poet. Ce e cu romanul? Crezi că survine - se munceşte evident - în urma maturizării, aşa ca şi cum oasele s-ar îngroşa şi calciul s-ar depune într-un fel care l-ar face pe poet să se "maturizeze" spre proză? Nu mai ajunge să scrii doar poezie, ţine ea cumva, în viziunea ta desigur, de o anumită imaturitate şi splendoare a vârstei tinere?
L.I.S.: Să nu dramatizăm vârstele de creaţie - poezia, ca imaturitate sau splendoare a tinereţii: s-a scris mare poezie în lume până la adânci bătrîneţi. Poezia (cu starea ei de graţie subînţeleasă) e singurul gen care are legătură directă cu Dumnezeu, legătură pe care o poţi avea la orice vârstă "dacă te naşti cu har". Nici vorbă să te "maturizeze" proza la masa de scris... O tot repet: pe mine mă interesează scriitorul profesionist, nerestricţionat pe un gen literar anume. Nu doar poetul sau doar prozatorul sau doar dramaturgul, părţi ale unui scriitor, ci întregul. La 15 ani scriam poezie, proză şi dramaturgie - pe cuvânt de onoare, am caiete scrise din acea vreme (şi reviste scoase în familie, repet, scrise de mână de mine). La 22 de ani am fost fericit să primesc primul meu premiu literar din viaţă, care n-a fost pentru poezie, ci pentru proză (premiu al revistei Vatra, în 1972, acordat de Romulus Guga şi Dan Culcer). Scriu natural şi proză şi poezie (şi din când în când şi piese de teatru, pentru sertar; am un volum consistent de piese de teatru, le conserv, n-am observat să fi interesat cu adevărat cu ele pe cineva; unele le-am trimis la concursuri de dramaturgie).
Pe de altă parte, e indiscutabil că la un scriitor există o dominantă - se impune prin poezie sau prin proză sau teatru, rar e recunoscut un scriitor "total", care să fie considerat şi poet şi prozator şi dramaturg "mare" (deşi un Mircea Cărtărescu nu e departe să atingă acest record, orice scrie el e considerat eveniment). La mine nu se amestecă "genurile literare", când scriu poezie, scriu poezie, când scriu proză, scriu proză - chiar dacă le scriu în aceeaşi zi. Pur şi simplu sunt două genuri complet diferite - nu întâmplător spun că scriu poezie cu o emisferă cerebrală (poate, mai bine "aspectată"; în orice caz, în ea cred mai mult, deoarece numai prin poezie reuşesc să ating "profunzimi de neatins, metafizice", atâta cât sunt eu în stare) şi proză cu altă emisferă cerebrală, mai "lumească". Nu-mi fac iluzii, cunosc prejudecata critică românească, de a nu promova scriitorul-scriitor, ci ori prozatorul, ori poetul sau dramaturgul, deşi vorbeşte de acelaşi scriitor. Demult nu mă mai afectează faptul că nu-s recunoscut ca scriitor în toate ipostazele valabil - şi în poezie şi în proză şi în teatru şi în eseu sau jurnal şi publicistică. Îmi spun că "aşa m-a lăsat pe mine Dumnezeu, sărman cu duhul, neglorios". Adică, e clar că n-am convins decât în parte critica noastră...
De ce tace scriitorul român...
N.C.: Nu de florile mărului te întreb: de partea cui eşti în criza irakiană? Ştiu că nu-ţi ascunzi capul în nisip şi de obicei, ca şi în cazul Serbiei bombardate, iei poziţie. Poate ai aflat că mari poeţi de azi ai Americii nu sunt de acord cu războiul din Irak. Poeţi americani ca Marilyn Nelson, Sam Cahill, Adrienne Rich ori Lawrence Ferlinghetti, dar şi bardul Casei Regale a Marii Britanii, Andrew Motion, şi-au exprimat dezacordul în ce priveşte intenţiile belicoase ale lui Bush. Nu mai vorbesc de mari prozatori ca Rushdie, Günter Grass, Gore Vidal sau dramaturgi ca Harold Pinter. La noi, de ce tace scriitorul român?
L.I.S.: Excelentă observaţie - de ce tace scriitorul român? În afara scriitorilor angajaţi în publicistică de atitudine, puţini (îi recunoşti în Cotidianul, să rămân la exemplul acestui ziar exemplar, de la Octavian Paler la Dumitru Ţepeneag, împotriva războiului), într-adevăr, scriitorii români în majoritate tac, inclusiv cei traduşi şi cunoscuţi cât de cât şi în străinătate din ultima generaţie (de la Mircea Cărtărescu la Gh. Crăciun, sau Al. Ecovoiu şi Simona Popescu). Motiv în plus să înţeleg de ce scriitorul român este absent din conştiinţa literaturii universale, dacă pot să spun aşa. Scriitorul român se complace în izolare şi lipsă de reacţie nu numai la evenimentele tragice mondiale, dar şi la cele naţionale, el e convins că e sub condiţia lui să se implice, să iasă în stradă să protesteze, să critice hotărârile abuzive sau greşite ale mai-marilor lumii sau ai ţării. E o moştenire comunistă păguboasă, să stai cu capul la cutie, să n-ai opinii. Tu, scriitorul român trebuie să stai în expectativă, să creadă lumea că eşti şi cu ăla şi cu ăla, că stai la mijloc, neutru, "superior", ascuns, să nu cumva să ştie cineva "din ce parte să te ia", că nu se ştie niciodată ce efecte are, cu ce prejudicii...
În ce mă priveşte, ştii, nu mă menajez. Am opinii tranşante, ferme - motiv de mari neajunsuri, deranjând structuri, orgolii, opţiuni adverse (zilele trecute am fost atacat calomnios chiar în Cotidianul, fiindcă sunt pacifist, de un scârţa-scârţa pe hârtie, doctor, fost ministru al PNŢCD, "scriitor" Al. Ciocâlteu). Natural, pacifist din fire fiind, condamn şi războiul ilegitim dus de SUA împotriva Irakului (fără ca Irakul să fi atacat SUA în vreun fel; altfel, să fim serioşi cu propaganda de război: de dictatură ca a lui Saddam Hussein mai au parte o grămadă de alte ţări de pe toate continentele, ce vor face SUA, le vor răsturna de aici încolo în războiul lor "preventiv", călcând în picioare orice drept internaţional, orice suveranitate, orice rezoluţie a ONU?) şi în general expansiunea lor militară. Faptul că SUA vor învinge oriunde atacă nelegitim, cu tehnologia lor militară ultraperformantă, nu-i pot impresiona decât pe nevolnici ca noi, românii (şi pe alţii ca noi din "coaliţia aniirakiană, cu atacul ei fără mandat ONU"), care nu ne găsim nici un loc onorabil, moral, demn, sub soare.
N.C.: Eşti redactor al prestigioasei reviste Viaţa Românească. Ştiu că e un simplu post de redactor şi nimic mai mult. Mai ştiu că nu faci caz de propriul tău amplasament. Totuşi, în pestriţa noastră lume literară, contează foarte mult "foncţia". Dacă o deţii, cât de mică, criticii te iau altfel, nu se reped să-ţi frângă şira spinării, ba uneori te acreditează chiar cu două, ca autor fireşte. Crezi că se petrece un troc la noi între scriitorii care deţin funcţii de conducere şi cei ce au datoria să critice corect cărţile acestora sau este o impresie falsă de-a mea? Pentru că mie mi se pare jalnic spectacolul pe care îl dau destui scriitori care sunt urcaţi într-un top în care, de-ar fi simpli particoleri, n-ar avea şanse nici să intre (na, că am spus ce cred, înainte să aflu opinia ta!).
L.I.S.: Observaţia ta e de bun simţ şi mă bucur că ai umor şi eşti aşa cum eşti - onest, sincer, scriitor adevărat. Nu întâmplător literatura română e considerată provincială, unul dintre motive este şi acesta, că nu se respectă, că-şi bate joc de criteriile axiologice şi nu-şi impune valorile reale. Că scriitorul care are putere (funcţie, în principal, dar şi dacă e om de afaceri prosper, inclusiv editor) în România are automat şi valoare, deşi el nu e decât o mediocritate patentă. E greu azi să mai discerni corect ce se ascunde în spatele relativizării valorilor (într-o epocă a multiculturalismului postmodern al promovării falselor elite "liberale" şi a globalizării egalizatoare), când evaziunea critică e comandată tocmai de cei cu funcţii "în pestriţa noastră lume literară". E un blestem al pământului să punem lauri pe fruntea "şefilor" (şeful e şef şi când scoate cărţi proaste, nu?), chiar dacă ştim că nu merită. Probabil că noi, românii, avem în sânge "spiritul comun" (care se opune în general iniţiativei individuale, fie şi la masa de scris, mereu păguboase) şi nu ne descurcăm fără şefi "paternalişti" în particular. Nu numai că directorii şi redactorii şefi, scriitori, au parte de aplauze oriunde şi de cronici măgulitoare la cărţile lor de toată mâna (asigurându-şi un prezent glorios, neapărat, nu însă şi o posteritate), dar instrumentează toate aranjamentele posibile, gestionează sponsorizări, manipulează ierarhiile literare, sunt nelipsiţi din jurii şi-şi fac propriile jocuri de interese, iau şi premii ale USR şi ale filialelor USR, pleacă mereu în străinătate, ca reprezentanţi ai tuturor scriitorilor, sunt nelipsiţi de la festivalurile naţionale oficiale, ba chiar ne dau şi lecţii de morală (nu numai în editoriale). Mai mult, ei îşi permit să aibă hachiţe, să fie exclusivişti, să taie şi să spânzure pe moşia lor, revista literară...
România şi-a pierdut de la Revoluţie încoace spiritul critic, din acest motiv valoarea s-a bagatelizat. Are valoare doar autorul de succes şi autorul cu funcţii sau care-şi poate cumpăra gloria literară. Punct. Nu spun că spectacolul cel mai degradant cu putinţă e acela al criticului important care le scrie de o bună bucată de vreme cronici favorabile, de pagini întregi, într-un săptămânal-fanion, tuturor celor ce-i dau o sinecură, un premiu, acolo (oricât de obscur şi neconsistent ar fi el), o jumătate de normă sau care îi editează o carte. E clar că în lumea literară a României de azi totul e de vânzare. Dacă eşti descurcăreţ, ai funcţie şi bani-grămadă, eşti pe drumul cel bun - eşti un scriitor fericit, iubit, bine comentat, invidiat. Mai rău e cu noi, ăştilalţi, care ne dăm cu capul de pereţi să supravieţuim de pe o zi pe alta şi să întârziem pe manuscris, înnebuniţi că "nu dăm totul", grija noastră morală fiind să convingem "critica asta contracost", prin ce scriem, fără să o corupem, fără să o intimidăm...
N.C.: Cum stai cu traducerile în alte limbi? Se spune că e momentul ca scriitorul român să "iasă" la lumină şi să-şi croiască, mândră, o altă bună soartă. Tu ce efort depui pentru a fi tălmăcit la Paris, la Frankfurt, la Stockholm?
L.I.S.: Nu stau în nici un fel cu traducerile, nu mi-a fost tradusă nici o carte şi, să fiu sincer până la capăt, nici nu mă interesează acest aspect, nu întreprind nimic în acest sens. N-am eu cititori avizaţi în România, în limba română, darmite în alte limbi (mai ales că mi s-a tot repetat că textele mele sunt mai degrabă intraductibile)! Să fiu sincer iar, mă lasă rece traducerile, nu-i invidiez pe scriitorii români "tălmăciţi" (tălmăciţi chiar de români sau de "prieteni ai românilor") într-o limbă "internaţională" - poate şi fiindcă n-am conştientizat importanţa cunoaşterii perfecte a unei limbi străine. N-am nici un complex din acest motiv, prefer să rămân "la vatră", necunoscut peste hotare - pentru mine tot aia e, dacă sunt sau nu tradus, n-am dat nici de gustul "burselor în străinătate". N-am ambiţii de "universalizare", Doamne fereşte. Eu mă bucur de fiecare cititor al meu în limba română. Atâta este puterea mea. Au încercat şi valori şi mediocrităţi româneşti să pătrundă pe piaţa editorială occidentală - n-au reuşit decât cu titlu de curiozitate. Unii profită de funcţiile ocupate şi-şi traduc în România cărţile şi le difuzează în străinătate tot pe bani publici. Alţii sunt editori şi-şi publică asemenea cărţi traduse în România, să aibă cu ce să se laude la festivalurile internaţionale la care sunt invitaţi (sau la care se autoinvită). Eu am alte griji, e chiar ultimul lucru care mă interesează, să fiu tradus (cu atât mai mult cu cât eu nu ies peste hotare)...
N.C.: După Jurnal stoic ar urma, firesc, Memorii stoice. Te bate gîndul?
L.I.S.: Memorii stoice - bun banc. Eu îmi număr zilele şi tu îmi vorbeşti de memorii (valabile abia după ce te pensionezi), n-ajung eu aşa departe. Supărat cum sunt şi pe Dumnezeu, nu numai pe mine, nu mi-a mai rămas decât să iau iniţiativa să ţin la zi un Jurnal de adio...