Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Concertul acelei Weltliteratur nu se poate lipsi de vocea României


Nicolae Coande, un interviu cu Marco Luchessi

30.11.1999
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul urmator din rubrică
Nicolae Coande: Marco, eşti pentru prima oară în România. Ai ales Craiova, pentru început, graţie amiciţiei cu George Popescu. Eşti poet, eseist, traducător şi ţi-ai propus să realizezi o antologie a celor mai importanţi poeţi români, clasici şi contemporani. Ce ştii, în genere, despre poezia noastră?
Marco Luchessi: Da, dragul meu Coande. Iubesc cuvântul prietenie. L-am cunoscut pe prietenul meu drag, poetul George Popescu, în Italia, la Penne - în timp ce vorbea despre Günter Grass. Şi m-a uimit inteligenţa, cultura, drumul său literar. A fost un adevărat Begegnung, cum spun nemţii, o întâlnire. George m-a surprins cu foarte frumoasa sa traducere în româneşte a poeziilor mele. El cunoaşte perfect italiana - şi nu vorbesc numai de limba cotidiană, ci şi de cea literară. Poezia este Capitala lui. Intim cu Eminescu, şi cu variaţiile de a spune amurg sau apus, timp sau vreme, hău sau genune, cu acea prea frumoasă Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noaptea-adâncă / Lumina stinsului amor / Ne urmăreşte încă), al său Lac şi puternicul Luceafărul. Unele poeme de Blaga (din care îmi amintesc pe de rost pe-un galben liman portughez). Şi Barbu şi, în mod deosebit, şi mai cunoscuţi, între cei trei muschetari (care sunt totuşi patru): Ionescu, Cioran, Eliade şi Noica - studiaţi de mine cu atâta emfază... România trebuie să se facă ascultată dincolo de graniţele sale: concertul acelei Weltliteratur nu se poate lipsi de vocea sa.
 
N.C.: Mi-ai spus, într-o discuţie anterioară, că în Brazilia scriitorii români sunt puţin cunoscuţi. Există doar traduceri sporadice, prea puţin susţinute de mediile culturale din cele două ţări. Un plus pentru România: la noi, parcă stau mai bine lucrurile în ce priveşte traducerea unora din scriitorii voştri de marcă. Jorge Amado e tradus, Carlos Drummond de Andrade la fel, ca să nu mai vorbim de inepuizabilul Coelho. În timpul regimului Ceauşescu, aici a fost tradus cu un volum de proză chiar preşedintele Jose Sarney! Ce crezi că trebui cu adevărat să cunoască publicul cititor din România din literatura care se scrie în Brazilia?
M.L.: Portugheza, ca şi româna, reprezintă forme teritoriale extreme în lumea neolatină şi, de aceea, resimt influenţa unei mari şi binevenite pluralităţi. Trăim fiecare în felul nostru acel înăuntru şi în afară, al nostru şi al lor, barbarul şi non-barbarul (în sens etimologic). Suntem ultimele flori ale lui Latium şi ne cunoaştem atât de puţin. Avem chiar şi cuvinte exclusive: dor în română şi saudade în portugheză. Peisaje ireductibile. Visuri. Ferestre... Literatura braziliană prezintă o mare bogăţie, cu Machado de Assis, Euclides da Cunha, Clarice Lispector, Graciliano Ramos, Guimarães Rosa, sau Manuel Bandeira, Cecilia Meireles, João Cabral şi Carlos Drummond de Andrade... Pe de altă parte, în Brazilia lipseşte o bună antologie a poeziei româneşti. Au existat timide tentative, însă cu traduceri de slabă valoare. Aş vrea să amintesc pe Constantin Noica - publicat în Brazilia acum trei ani (Şase maladii ale spiritului), la care este asociat ambasadorul brazilian la Bucureşti, Jeronimo Moscardo, un entuziast al culturii române. Ar fi bine să ne întărim îndatoririle unii faţă de alţii. Avem atâtea de învăţat unii de la alţii. Către o frontieră labilă şi gentilă. În felul lui Hlebnikov, aş vrea să fac o punte între Rio şi Craiova, un tren care ar pleca de la Timişoara spre a ajunge la Recife...
 
N.C.: Cartea de poeme pe care ai ales-o pentru a fi tradusă de George Popescu te reprezintă în cel mai înalt grad? Ce îmi poţi spune despre poezia ta, cum se încadrează ea într-un context mai larg al poeziei care se scrie astăzi în Brazilia? Sunteţi voi postmoderni, că noi am trecut şi prin asta ca gâsca prin apă...?
M.L.: Există o imensă producţie literară în Brazilia, un fel de koiné care, de la săptămîna de artă modernă, din 1922, cunoaşte experienţe concrete prin prietenul meu drag Haroldo de Campos (un spărgător de valuri în domeniul traducerii literare) şi marile forme ale unui Jorge de Lima sau ale unui Murillo Mendes, ale unui Ferreira Gullar sau ale unui João Cabral. Există acum numeroase cărări. Pare că pluralitatea şi fragmentul ne fac deseori cu mâna. Fiecare îşi aruncă mesajul său într-o sticlă spre marea agitată. Aşa voia Whitman. Mesajul meu sălăşluieşte în nu-încă (noch-nicht) şi simte o adâncă nostalgie a viitorului. Sticla e de-acum plină de apă. Şi se confundă cu însăşi sarea mării. Vizibilă. Invizibilă. Ithaca de-acum e pierdută. Însă visul nu scade în intensitate ... Modern? Postmodern? Spune Drummond: mă simt obosit să fiu modern. Aş vrea de-acum să fiu doar etern!
 
Poate că proiectul meu nu-i altceva decât să umblu peste ruine
 
N.C.: Din câte ştiu, ai publicat, până acum, o duzină de cărţi în portugheză şi alte câteva în italiană. În ceea ce scrii, îmi pari adeptul acelei explorări în zone unde umanul s-a retras, se ascunde. Paradisul, Infinitul, Utopia revin ca tot atâtea obsesii, sunt pattern-uri ale cărţilor tale. Scriitura ta se ridică "la viziune" sau eşti un intelectual care operează cu "răceală" într-un univers cu stele fixe, cunoscute?
M.L.: Mă gândesc la îngerul lui Walter Benjamin. Un peisaj sfâşiat. Ruine pretutindeni. Un fel de Waste Land. Iar acel înger care caută cu disperare o cheie, un chip, mod de a reordona lumea aceea prăbuşită la pământ. Împiedicat de vântul istoriei care-l târăşte cu putere spre viitor. Poate că proiectul meu nu-i altceva decât să umblu peste ruine, aşa cum am făcut la Istanbul (Bizanţ) ori pe mormintele etruşte din Populonia şi Vetulonia. Dar nu spre a cultiva ruinele. Sau să vorbesc cu morţii. Nu sunt un arheolog sau un metafizician. Îmi place să privesc stelele. Sunt un astronom amator. Şi cunosc - ca Eminescu - drama luminii. La Dante. La Goethe. Urmăresc de luna trecută inelele lui Saturn (în Taur) şi sateliţii lui Jupiter (în Rac), aceiaşi văzuţi de Galileo. Şi-mi dau seama că istoria mă târăşte. Cu cât mai mult adun ruinele (de stele, de Bizanţ, de la Fiesole), cu atât mai mult aud vocea viitorului. Utopia. Paradisul. Infinitul...
 
N.C.: Eşti profesor de italiană la Universitatea federală din Rio de Janeiro. Carevasăzică, eşti profesor federal! Ştii o groază de limbi, de la turcă la arabă, trecând prin latină, ca să nu mai vorbesc de limbile romanice. Când am auzit că ştii şi rusă, chiar că n-am mai priceput nimic! Acum te-am văzut cu gramatici şi dicţionare ale limbii române. La 39 de ani eşti un nume în viaţa literară a ţării tale, dar şi a Italiei, ai fost premiat şi decorat de însuşi preşedintele Ciampi, ai tradus din clasicii italieni şi germani. Susţii conferinţe, eşti invitat peste tot în lume să dizertezi asupra literaturii braziliene. Cum este să te simţi un scriitor-punte între Brazilia şi ţara strămoşilor tăi?
M.L.: Sunt un disperat federal. Un nebun federal. Provincia şi lumea. Viitorul şi trecutul. O autopsie federală. De provincie. Iubire şi Moarte. Treizeci şi nouă de ani şi nu cunosc eternitatea. Urmăresc Răsăritul. Îl urăsc. Îl iubesc. Asemeni lui Massignon, mă încearcă o rage de connaître. O furie de a cunoaşte. Răsărit şi Apus. Totul şi Nimic. Voi fi poate un amfibiu. Un viconte tăiat pe jumătate. Un Doctor Jekkyll. Dar şi un Mister Hyde. Am crezut în limbile pierdute. Artificiale. Încerc frumuseţea cuvintelor româneşti. Sunt foarte emoţionat. Am avut două patrii. Iar acum spun Terra. Însă e sigur că italiana a fost limba maternă, senină, dulce, sublimă şi puternică. După portugheză (limba-tată), cu prezenţa sa puternică, ştiinţifică, totală. Şi pe urmă nu mi-au ajuns două patrii. Frumuseţea deşertului, din Siria până în Mauritania. Şi a bisericii ortodoxe. A Islamului. Piramidele din Mexic. Indienii din Paraguay. Copiii din Palestina şi din Kurdistan. Atâtea limbi. Şi patrii. Precum Cartea lui Dante în Paradis. Precum Aleph-ul lui Borges. Totul şi Nimicul. Ori poate Beatrice. Sau Laura. Sau Veronica. Caut şi tot caut peste tot. Poate în România.
 
N.C.: Ca şi când n-ar fi de ajuns câte faci, editezi şi o revistă formidabilă, Poesia Sempre. I-ai tradus şi publicat acolo pe marii poeţi ruşi. Ai putea reedita performanţa publicând un număr dedicat poeziei româneşti, la fel de importantă din punctul meu de vedere?
M.L.: O frumoasă experienţă cu revista Poesia Sempre, a Bibliotecii Naţionale. Ca director, am căutat să deschid graniţe şi atitudini. Ţările sunt stări diverse. Din Germania până în Rusia, din Iran până în Anglia, din Franţa până în Japonia, din Israel până în ţările din America Latină şi aşa mai departe. Am coordonat abia patru numere, în cadrul cărora am avut cinstea de a organiza ediţia dedicată marelui poet Carlos Drummond de Andrade. Nepreţuită colaboratoare mi-a fost eseista Constança Hertz. Cred că mi-am terminat treaba la acea revistă. Voi întemeia o alta, cu dragii mei prieteni George Popescu, Mario Luzi, Haroldo de Campos şi Constança Hertz. O antologie a poeziei române va fi primul nostru pas. Vis de ani de zile pentru o catedră de română, la Universitatea mea. Şi un program editorial care să reflecte proza şi poezia din ţara ta, scumpul meu Coande. Cerul lui Puşkin, Pleiadele lui Sapho. Şi visul. Aleph-ul. Cartea.
 
N.C.: Pe cine ar interesa, de pildă, în Brazilia faptul că eşti tradus în româneşte? În limba lui Leopardi ai publicat poezie şi ai fost foarte bine primit. Mario Luzi a scris că "s-a lăsat furat" de reveria Bizanţului indusă de versurile tale. Declarai cândva că poezia este pentru tine un habitus primordial. Cum se poate un habitus transpalanta într-o limbă în care şi Ovidiu a îngheţat până la capătul vieţii sale?
M.L.: Nebunia mea federală mă face să scriu în alte limbi. Însă George m-a surprins. Să fiu mai limpede. Am fost tradus în germană, de către Curt Meyer-Clason şi în spaniolă, de Rodolfo Alonso. Dar sunt limbi pe care le cunosc bine, de totdeauna. Şi sunt nişte foarte frumoase traduceri. Însă româna era pentru mine un vis imposibil sau aproape. Aveam oarecare idee despre limbă, cu nişte gramatici acasă, una a Academiei Române (Gramatica Limbii Române), alta a lui Grigore Dobrinescu şi două dicţionare publicate în Portugalia, dar era vorba numai de o idee. George Popescu a realizat o lucrare excepţională, reluând aliteraţii, multe rime, nuanţe foarte dificile şi le-am văzut renăscând într-o extraordinară metamorfoză, cu vocale superbe, cu o limbă eminesciană şi modernă, şi m-am decis să nu mai amân studiul meu asupra limbii române, pe care-l fac acum cu o trudnică împătimire. Româna literară şi straturile sale multiple. Un habitus primordial - ce urmează în alte sticle şi întâlneşte lacrimile lui Ovidiu, în exil, şi poate corabia Argonauţilor, vălul de aur... aurul profund al unei limbi rare şi sublime.
 
Aş dori să propun un paşaport latin, fără vize
 
N.C.: Din câte ştiu nici Brazilia nu are un premiu Nobel pentru literatură. Românii sunt suferinzi din această cauză. Unoeri sufăr şi eu, alteori râd de nebunia asta cu Nobelul care ne lipseşte (lui Năstase, marele nostru tenismen, îi lipseşte Wimbledonul - ce nefericire!). Crezi că literatura braziliană nu a fost încă "sancţionată" cu prestigiosul premiu datorită unor factori extraliterari, cum ar fi lipsa traducerilor în limbi de circulaţie mondială, în ciuda faptului că portugheza este o limbă a unor politici coerente de susţinere a valorilor de către statul brazilian?
M.L.: Ai dreptate, dragă Coande. Ca poet ştii prea bine că estetica şi etica nu găsesc totdeauna un pas potrivit între ele. Dar se pare că istoria răzbună prin prea multe nedrepte tăceri. Ori că transformă în tăcere tot ceea ce mai înainte devenise excesiv de gălăgios. România şi Brazilia nu au avut încă un Nobel. În ce priveşte limba, portugheza a obţinut un status important cu ştiuta alegere a lui Saramago. Dar poate va sfârşi prin a fi un semn - absenţa Nobelului pentru literatura din ţările noastre - indicativ că politica noastră literară, aceea cu P mare, are încă multe de făcut. Greşesc politicienii care gândesc totul şi totdeauna în termeni comerciali (şi nu spun economici, ar fi un pas mai raţional). Cultura este un bun cu adevărat semnificativ. Aş dori să propun un paşaport latin, fără vize, de şedere fără limite între popoarele noastre, în domeniul cultural. Nobelul va fi atunci doar o scuză...
 
N.C.: În scurt timp se va da startul Carnavalului de la Rio. Vei fi acolo, te vei integra marelui ritual colectiv al sambei, atât de exotic pentru noi românii (noi nu dansăm pe străzi, avem o pudoare de bizantini care preferă interioarele...)?
M.L.: Danser la vie... A-i îmbrăca pe cei goi... samba, cea a caselor, în fundul caselor de la periferia din Rio, chitara, mandolina, bucuria aceea de a trăi pe care o avem puţin peste tot în Brazilia. Salutul unui creştinism spectacular, baroc, lusitan, senzual şi tropical se transformă într-un strigăt dionisiac de frumuseţe şi de mister. Cum ar spune Sandro Penna, o ciudată bucurie de a trăi. Carnavalul din Rio, dragă Coande, este foarte frumos. Poate te aştept acolo anul viitor. Vei veni?
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer