Povestea lucrurilor

Cea mai veselă colecţie de cărţi a Editurii Vremea, Mic dar şic, se îmbogăţeşte la sfârşit de an 2018 cu un titlu extrem de hazliu şi pe placul copiilor: Povestea lucrurilor de Kęstutis Kasparavičius. Autorul este un scriitor din Lituania care se pare că a găsit răspunsul la una dintre marile întrebări ce macină mintea oricărui copil din lume: nu cumva toate lucrurile care ne înconjoară sunt, de fapt, însufleţite?

Pornind de la periuţa de dinţi şi perechea de papuci şi mergând până la micul lampadar al camerei de bibliotecă sau masa de scris, toate sunt vii! Copiii din întreaga lume au bănuit deja acest lucru, iar autorul cărţii nu face decât să le confirme aşteptările, ba chiar să intre în detalii: ştiaţi că şi ceşcuţele de ceai beau... ceai? Sau că vaza de flori adoră... florile din ea? Ştiaţi că lămpii de birou tare i-ar mai plăcea să citească paginile asupra cărora îşi revarsă lumina?

Povestea lucrurilor este o poveste cu adevărat pe placul celor mici, plină de ilustraţii năzdrăvane şi tipărită într-un format de excepţie. Reprezintă un prilej numai bun de a stimula imaginaţia copiilor, dar şi grija lor pentru tot ceea ce îi înconjoară, pornind de la jucării şi ajungând până la hăinuţele de zi cu zi.

O minunată cărticică pentru copii, scrisă şi ilustrată drăgălaş de un scriitor lituanian de succes. Cartea dovedeşte copiilor că lucrurile care ne înconjoară şi de care ne folosim sunt însufleţite. Şi nu doar atât, dar sunt teribil de năzdrăvane şi pline de surprize neaşteptate.



Cele mai multe cărţi sunt despre oameni. Oamenii vorbesc până nu mai pot în cărţi, se ceartă unii cu alţii şi ajung chiar să se încaiere în focul discuţiilor, căci fiecare o ţine pe-a lui. Numai că, dacă te apuci să citeşti cărţi dintr-astea, nici nu-ţi dai seama cum au ajuns ei să se certe şi să se încaiere. Asemenea cărţi - cu înţelepciune şi într-un mod complicat, cel mai adesea - vorbesc despre înstrăinarea dintre oameni, despre pierderea identităţii, şi alte subiecte pe care nu le înţelege nimeni.

Cartea asta nu este despre pierderea identităţii, sau despre cum oamenii se transformă în lucruri lipsite de viaţă, ci despre cum lucrurile ajung să fie ca oamenii. Apoi, cartea asta nici nu e complicată. Totul e limpede în ea din capul locului, de cum te apuci de citit, şi până la sfârşit deja ştii sigur cine e toată lumea. Câteodată te prinzi chiar şi cine e de vină pentru toate.

Acum multă vreme, pe când eram tânăr şi iute la mânie, mă certam adesea cu lucrurile. Odată, cum nu-mi ieşea un desen, m-am enervat pe creion. Iar când a îndrăznit chiar să se rupă în timp ce desenam cu el, m-am înfuriat de-a binelea. Eram convins, în sinea mea, că din vina lui nu-mi iese desenul, aşa că l-am înşfăcat, l-am făcut bucăţele şi l-am aruncat la coş. Coşul s-a uitat la mine cu vădit reproş, şi în ochi i se citea mila pentru săracul creion. Mi s-a făcut pe dată ruşine de cum mă purtasem.

Au trecut de atunci mulţi ani. Acum nu mă mai port atât de urât. Cartea asta e, într-o anumită măsură, felul meu de a-mi cere iertare tuturor lucrurilor mărunte, dar dragi, care mă înconjoară, şi în faţa cărora am greşit sau pe care le-am supărat cândva.

Cartea asta e şi despre casa şi grădina noastră, pe care le iubesc atât de mult.

Îi mulţumesc mai cu seamă câinelui nostru, Puma, pentru sprijinul moral - pe când scriam această carte, câinele m-a ajutat mult moţăind sub biroul meu.


Au fost odată trei cărţi care trăiau pe un raft de bibliotecă. Cea mai mare şi mai groasă dintre ele era foarte deşteaptă. Celelalte două erau micuţe. Una era veselă, cealaltă era tristă.

Din când în când, cărţii celei mari îi plăcea să citească din cartea cea mică şi veselă. Îşi punea cărticica în poală, o deschidea la întâmplare la o povestioară nostimă, şi cum începea să citească, o şi apuca chicoteala.

Nici cărticica cea tristă nu pierdea vremea de pomană. Ea citea din cartea mare. Nefericită cum era, cărticica nici nu se gândea să-şi piardă timpul cu glume. Cu cât citea lucruri mai deştepte şi mai serioase, cu atât se necăjea mai tare.
- Prea eşti tristă, i-a spus odată cartea cea deşteaptă. N-o să citească nimeni aşa o carte.

Şi-a luat-o pe biata cărticică şi a zguduit-o bine, până i-au ieşit din cap toate lucrurile pretenţioase şi inutile, şi a rămas cum fusese, o carte simplă, melancolică.