Păcatul originar

Anthony Quinn (1915-2001) a fost unul dintre actorii de film marcanţi ai secolului XX şi cel mai important actor latino-american care a făcut carieră la Hollywood.

De origine mexicană, s-a mutat în SUA împreună cu părinţii şi în anii 1930 a devenit interesat de actorie, primul său rol fiind în Parole din 1936, după care a urmat The Milky Way, în regia lui Harold Lloyd. Avea să joace apoi o mulţime de roluri, alături de creatori consacraţi, devenind un adevărat star în special după filmul Viva Zapata!, în regia lui Elia Kazan, creaţie pentru care a fost recompensat cu Premiul Oscar pentru Cel mai bun actor în rol secundar.

Un an mai târziu, iubitorii de film îl vedeau în La Stradă, celebrul film al lui Federico Fellini. Printre celelalte creaţii semnificative de care este legat numele său se numără Lawrence of Arabia, Lost of Life, Lion of the Desert.

Destinul ii va aduce, în decursul deceniilor, multe premii şi distincţii. În 1964, când a interpretat rolul Zorba Grecul din filmul omonim al lui Michael Cacoyannis, rol cu care avea să rămână asociat pentru totdeauna, a primit încă o nominalizare la Oscar. Pe Walk of Fame de la Hollywood şi-a primit, aşa cum se cuvenea, o stea. Această carte este, în primul rând, povestea unui om care nu ştie să primească iubirea necondiţionată. Omul care se priveşte pe sine şi se povesteşte este Anthony Quinn, actorul celebru al cărui nume va rămâne veşnic legat de Zorba Grecul.

Revizitându-şi împreună cu psihologul trecutul şi sentimentele cele mai sumbre, încearcă să înţeleagă iubirea şi moartea. Înainte de toate, moartea fiului său. Cum a început drumul lui Anthony Quinn prin viaţă? Unde? Când? Cu cine? Dar traseul spre Hollywood? Pe parcurs se ivesc figuri precum Mae West, Katherine Hepburn, John Barrymore sau Gary Cooper.

Emoţionantă şi amplă confesiune a actorului care a cucerit lumea, nepreţuit document de viaţă, este lectură obligatorie pentru oricine vrea să afle preţul creaţiei.


Cabinetul arăta ca altele un milion, toate după acelaşi şablon. Biroul era îngrijit echipat cu obişnuitele stilouri care nu merg niciodată, cu sugativa falsă, de piele, cu ceasul de bronz, maritim, cu calendarul rotativ.

Bărbatul masiv, exuberant, din spatele biroului purta un costum de stofă făcut de un brand cunoscut. Singurul lucru personal din încăpere era zâmbetul lui. Stând în faţa lui, am încercat să-l definesc cumva, dar n-am reuşit. În afară de obişnuitele amabilităţi, n-a avut loc de când am intrat în biroul lui niciun alt schimb important. În cele din urmă, l-am întrebat dacă mă pot întinde pe canapea.
- De ce? mi-a zâmbit doctorul. Sunteţi obosit?
- Nu, i-am răspuns eu. Dar m-am gândit că...
- Nu-mi păreţi foarte bolnav, domnule Quinn. Hai să ne aşezăm şi să stăm de vorbă!

Nu era deloc aşa cum îmi imaginasem.
- V-am văzut acum câteva zile într-un film italian. Scena finală, când plângeţi pe plajă, a fost al naibii de emoţionantă.

Rahat! Eu plăteam aici cincizeci de dolari pe oră, cincizeci de afurisiţi de dolari, şi el era doar un alt fan al meu...
- Nu mă pricep deloc la filme, a continuat el. Sunteţi primul actor pe care-l cunosc aşa, din punct de vedere profesional, aşa că iertaţi-mă dacă pun întrebări prosteşti. Dar în acea ultimă scenă, erau lacrimi adevărate sau erau provocate de vreun miros de ceapă sau aşa ceva?

Cincisprezece minute din ora mea preţioasă trecuseră deja şi noi discutam despre filme!
- Nu, doctore. Erau lacrimi reale.
- Vreţi să spuneţi că aţi plâns de-adevăratelea?
Deci era unul dintre ăia?
- Da, am plâns.
- Cum plânge un actor? Presupun că trebuie să-ţi aminteşti lucruri dureroase din viaţa ta ca să-ţi poţi provoca lacrimile, nu?
Iisuse!
- Poate fi o formă de autoanaliză, nu?
Nu-ţi face griji, e destulă durere în viaţa mea, am de unde să mă adap.
- Presupun că da, am ridicat eu din umeri.
- Şi v-aţi gândit la ceva anume, acolo, în acel moment de pe plajă?
- Da.
- La ce?
- Păi, înainte de orice, m-am gândit la amărâtul ăla ticălos pe care-l jucam. Avusese o viaţă aspră şi lipsită de sens. Nu simţise niciodată iubirea. Iar când în sfârşit a găsit-o, n-a ştiut ce să facă - şi a distrus-o. Acolo, pe plajă, el a simţit imensitatea spaţiului. Eternitatea pe care urma s-o înfrunte de unul singur. Probabil era prima dată în viaţa lui când vedea cu adevărat stelele, iar pentru el, ele nu reprezentau decât o eternitate de singurătate.

Nu mi-am putut reprima un nod în gât când am rememorat scena.
- Vă simţiţi foarte aproape de personaj, nu-i aşa?
- Trebuie să mă simt aproape de fiecare personaj pe care-l joc. Dar nu reuşesc întotdeauna.

Brusc, mi-am dat seama că doctorul nu era doar un iubitor de filme.
- Credeţi în iubire, domnule Quinn?

Întrebarea m-a năucit. Am vrut să mă ridic şi să plec. Toată povestea asta cu analiza era dureroasă şi jenantă. Mă simţeam închis într-o cutie, claustrofob. Nu eram sigur deloc c-o să-mi placă omul. Era prea rumen la faţă, arăta prea sănătos. Probabil un cap pătrat, un om banal.
- Credeţi în iubire?

Despre asta era vorba. Iată lucrul suprem!
De-asta stăteam acolo ca un idiot.

Dacă m-ar fi întrebat "Credeţi în Dumnezeu?", aş fi săpat în mine după cine ştie ce argumente teologice şi le-aş fi încărcat cu lecturile mele şi cu experienţe personale. Mă bălăcisem destul în subiect ca să pot să trec o cursă cu obstacole. Dar acest "Credeţi în iubire?" -, ăsta era lucrul important. Cel mai important.
Şi m-am gândit, da...

Iubesc primele zile de primăvară, când apar frunzuliţele noi.
Iubesc soarele şi marea.
Iubesc râsetele copiilor.
Iubesc foşnetul copacilor.
Iubesc mirosul iute al pământului după ploaie.
Iubesc inocenţa primei zăpezi.
Iubesc muzica mexicană.
Îl iubesc pe Puccini.
Iubesc faptul că învăţ lucruri.
Iubesc un somn bun de noapte.
Iubesc faptul că descopăr lucruri.
Iubesc mirosul de tămâie din biserică.
Îl iubesc pe Thomas Wolfe.
Îl iubesc pe Rouault.
Îl iubesc pe Michelangelo.
Îmi iubesc copiii.

Sigur că da, cred în iubire, acea iubire despre care vorbeau Iisus sau Gandhi. Dar oare fusesem eu capabil vreodată să iubesc necondiţionat? Cu siguranţă, îmi iubeam copiii, şi totuşi le impusesem şi lor legi.

Cu femeile eşuasem complet. Acolo, condiţiile pe care le puneam eu erau învechite şi rigide, rezultatul educaţiei mele religioase şi al eredităţii. Sângele indian care-mi curgea în vene era prea puternic pentru a permite orice concepţii modern stridente. Cu femeile eram total inflexibil.
"Căci unde te vei duce tu, acolo voi merge şi eu, şi unde vei trăi tu, voi trăi şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu". (Cartea lui Rut, 1:16 - n. tr.).

Doctorul îmi aştepta răbdător răspunsul.
- Acel tip de iubire în care cred eu e prea complex pentru a răspunde doar cu "da" sau "nu", i-am zis. Dar pentru moment să spunem că da, cred în iubire.
- Atunci, nu vă temeţi! Totul va fi bine. Niciun om care crede în iubire nu poate fi prea bolnav, a încercat el să facă o glumă.

Am zâmbit vag la gluma slabă.
- Când m-aţi sunat zilele trecute, trebuie să recunosc că am fost şocat, a continuat. Eu şi soţia mea v-am văzut într-o mulţime de filme. Aşa că am făcut ceva cercetări înainte să veniţi azi, aici.

Şi a scos un dosar. Erau o mulţime de tăieturi din ziare. Le-a răsfoit şi a găsit-o pe cea pe care o căuta.
- Uite-o! Scrie aici că v-aţi născut în Mexic, în timpul revoluţiei.
- Da. Pe 21 aprilie 1915.
- Şi mai scrie că mama şi tatăl dumneavoastră au luptat amândoi de partea lui Pancho Villa. E corect?
- Da, cred că da.
- De ce-o spuneţi aşa?
- Perioada aia e toată o nebunie. Îmi pare rău. Da, au luptat alături de Pancho Villa.

Doctorul a dat din cap.
- Mă tem că tot ce ştiu despre Revoluţia din Mexic este ce am văzut în filmul Viva Villa, cu Wallace Beery. Oare aşa era Villa în realitate?
- Cred că Beery a făcut un rol foarte bun, dar nu cred că a reuşit să prindă ardoarea lui Villa.
- Ce vreţi să spuneţi?

Şi atunci i-am povestit o anecdotă, pe care o ştiam de la tata, despre momentul în care Villa călărise până în vârful dealului şi văzuse Pacificul pentru prima dată. Se uitase la imensitatea oceanului minute în şir, fără să spună un cuvânt. Apoi îşi strunise calul şi o pornise înapoi, în jos. Locotenentul său, care călărea în spatele lui, a zis: "Ce privelişte, nu-i aşa, Jefe?" Iar Pancho i-a răspuns peste umăr:
"E prea mic ca să-mi sature mie setea".
- Asta da replică! a zis doctorul. Şi când v-a povestit istorioara asta tatăl dumneavoastră?
- Când eram puşti.
- Şi n-ai uitat-o în toţi aceşti ani?
- Nu.
- Simţiţi şi dumneavoastră că oceanul e prea mic ca să vă stingă setea, domnule Quinn?
- Da.
- Dacă doctorul mai avea dubii despre boala mea, am simţit că răspunsul meu i le-a risipit.

La naiba cu el! Lasă-l să-şi câştige banii, m-am gândit.

Bărbatul avea o faţă impasibilă şi căuta mai departe printre hârtiile din dosar.
- Scrie aici în continuare că tatăl dumneavoastră a fost un aventurier irlandez, iar mama, o prinţesă aztecă.

N-am putut să nu râd zgomotos.
- De ce râdeţi? Nu e adevărat? şi-a ridicat el privirea.
- Tata a avut ceva sânge irlandez, partea asta e adevărată. Dar râdeam de treaba cu prinţesa indiană.
- Eu şi soţia mea ne-am gândit că e ceva foarte romantic, când am citit.
- Presupun că exact asta a vrut departamentul de publicitate al Paramount Pictures să simţiţi. Nu li s-a părut suficient de romantic ca mama să fi fost o mexicancă oarecare.
- De ce nu?
- Ce naiba, doctore, trăieşti în Los Angeles. Ştii prea bine ce cred cei mai mulţi dintre oamenii de aici despre mexicani.
- Nu ştiu. Sunt aici doar de câţiva ani, Tony. Pot să-ţi spun Tony?

Întrebarea despre mexicani m-a iritat. Începuse deja să arate ca un texan cu gâtul roşu.
- Sigur, dacă pot să-ţi spun şi eu pe numele mic.

A râs.
- Poţi să-mi spui cum vrei - şi în câte feluri n-o să-mi spui până o să terminăm.
- Deci... să fii mexican în sudul Californiei nu e tocmai ca "Sesam, deschide-te!" Ani întregi pe uşile sălilor de dans şi la intrarea în restaurante au fost plăcuţe pe care scria "Interzis mexicanilor!" Mexicanii sunt leneşi, sunt hoţi, sunt murdari. Sunt fie îmbrăcaţi în costume ciudate, fie Pachuco sau fumători de marijuana.
- Ai fumat vreodată marijuana, Tony?
- Nu, niciodată.

A făcut nişte semne pe o hârtie. Mă întrebam ce naiba tot scrie acolo.

Peste drum, într-o altă clădire de birouri, puteam să văd cabinetul unui dentist. Un tip în costum alb se chiora în gâtul unei doamne în vârstă.

Doctorul m-a văzut că mă uit pe fereastră şi s-a ridicat şi a tras jaluzelele. Eram bucuros că nu eram eu cel care trebuia să treacă prin acea operaţiune de la dentist.
- Te întrebam, Tony, cum era mama ta când era tânără.

Auzisem întrebarea, dar încercam cu disperare să evit răspunsul.
Doctorul a zâmbit înţelegător.
Iisuse! Cum era mama? Fusese oare vreodată tânără?
Dacă avem să-i spun nenorocitului ăstuia adevărul, probabil că avea să creadă că am complexul mamei. E atât de simplu... Chiar dacă nu sunt psihiatru, tot îmi dau seama. Ce să-I spun? Că mama făcea cel mai bun chili con carne1 din lume? Să-i spun despre foame, despre durere? Să-i spun adevărul?

Da, era tânără pe vremea aia, în Juárez. Amândoi eram tineri, pe vremea când eram singuri. Şi chiar n-aveam nevoie de nimeni altcineva. Ne aveam unul pe altul. Probabil că de-aici au şi apărut problemele. Dar şi asta mi se pare prea simplu. Fără dubiu că s-au complicat când s-a întors el.

Eu aveam trei ani şi am ştiut de-atunci că mi-am găsit adversarul perfect. Ştiam că n-o să-l pot învinge. Era prea mult pentru mine să mă lupt cu el, aşa că m-am îndrăgostit de el pe loc. Dar mi-a luat locul şi probabil de-asta mi-am petrecut tot restul vieţii încercând să fiu ca el.

Cum era mama? Trecuseră doar câteva zile de când o întrebasem. Şi ştiam că răspunsul ar putea fi, cumva, acolo.
- Mama, mai ţii minte când mă plimbam eu pe acoperişul unei colibe de chirpici undeva în El Paso? Sau poate în Juárez? Mi-aduc aminte o colibă şi o scară şi pe tine, jos, strigându-mă, rugându-mă să fiu cuminte şi să nu mă mişc. Ai adus nişte bărbaţi care s-au urcat pe scară şi m-au dat jos. Mi-aduc aminte că aproape m-am bucurat că îţi fusese atât de frică. M-am bucurat să te necăjesc. Simţeam prin frica şi grija ta că mă iubeşti cu adevărat. Cu cât mai îngrijorată erai tu, cu atât mai fericit eram eu. Şi, într-un final, bărbaţii ăştia s-au căţărat după mine şi m-au dat jos. Iar tu m-ai luat în braţe şi m-ai sărutat de parcă m-aş fi întors din morţi. Când era asta, mama?
- Nu se poate să-ţi aminteşti asta, fiule. Trebuie să-ţi fi povestit eu. Se întâmpla când aveai vreun an şi jumătate.
- Ţin minte, mama, încă îţi pot vedea faţa. Încă pot să văd faţa bărbatului care a urcat după mine şi mi-aduc aminte scara. Parcă aş putea s-o ating, chiar şi acum.
- De ce tot încerci să te întorci în trecut, fiule?
- Mama, nu cam pe-atunci lucrai tu pentru o femeie blondă? Mi-aduc aminte cum mă jucam la ea în curte, în timp ce tu spălai şi găteai.
- Şi ce e cu ea, fiule?
- N-a vrut să mă adopte ea la un moment dat? Sau cam aşa ceva...
- Dar, fiule, n-aveai decât un an şi jumătate, cum e posibil...?
- Mama, pur şi simplu ţin minte.
- Deci ce e cu femeia aia? Spui că ne-ai auzit vorbind?
- Da, am auzit-o cum îţi oferea bani pentru mine. Spunea că vrea să mă adopte şi să mă dea la şcoală, iar tu ai spus: "O să mă gândesc."
- Nu, fiule! Doar n-o să-mi zici acum că tu chiar ai crezut că eu am vrut să te vând sau să te dau. M-am simţit insultată, dar nu-i puteam răspunde acelei femei: "Cu cine crezi tu că vorbeşti?". Poate că ai dreptate. Poate că ar fi trebuit s-o plesnesc sau aşa ceva, dar eram jenată. În definitiv, lucram pentru ea. Părea să fie o doamnă foarte inteligentă şi mi-a spus: "Până la urmă, Nellie, e un băieţel minunat, iar eu n-am avut niciodată copii, şi eu şi soţul meu suntem îndrăgostiţi de el." Nouă însă ne era greu pe vremea aia, aşa cum bine ştii, şi uneori n-aveam ce să-ţi dau de mâncare. Şi nu-mi plăcea să te văd flămând şi m-am gândit că poate ar fi o oportunitate. Erau oameni foarte bogaţi, un cuplu de americani, iar eu îmi doream atât de mult ca tu să creşti în America. Trăiam în fiecare zi cu spaima că or să mă trimită înapoi în Mexic. Nu pentru mine o făceam, Tony. O făceam pentru tine. Mă întrebam dacă nu sunt, de fapt, egoistă să te păstrez. Da, am spus c-o să mă gândesc. M-am gândit: oare nu sunt eu egoistă să-l păstrez pe copilul ăsta? Erai un băieţel extreme de inteligent şi de frumos. Toată lumea era înnebunită după tine, iar eu îmi tot spuneam poate că are dreptate, poate că nu merit aşa un copil. Semănai foarte tare cu tatăl tău. Şi mă gândeam, poate că n-am să reuşesc să am grijă de tine, poate că vei ajunge un alt culegător de fructe mexican, dacă trăieşti lângă mine. Da, m-am gândit la toate astea. M-am gândit mult timp. Mă culcam în fiecare noapte plângând, la gândul că te-aş da altcuiva. Dar, da, trebuie să-ţi mărturisesc, fiule, că m-am gândit la asta. Şi ce? E ceva atât de rău?