Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti


ediţie îngrijită de Fabian Anton

05.12.2018
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ediţie îngrijită de Fabian Anton
Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti
Editura Vremea, 2018



***
Prezentare

La sfârşit de 2018, Editura Vremea lansează unul dintre cele mai aşteptate titluri ale momentului: Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti.

Cartea adună laolaltă recenzii ale concertelor susţinute de Dinu Lipatti în ţară şi străinătate, recenzii semnate de români contemporani cu regretatul muzician român - Cella Delavrancea, Radu Georgescu, Virgil Gheorghiu, Romeo Alexandrescu, Nicolae Missir, Dorin Speranţia şi alţii. Putem pătrunde astfel în atmosfera muzicală a spectacolelor care l-au făcut pe Dinu Lipatti celebru în întreaga lume şi nemuritor în cultura românească. Dar dincolo de redarea talentului său muzical, cartea Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti pătrunde inclusiv în ungherele personalităţii umane a celui care a fost Dinu Lipatti, punându-ne faţă în faţă cu un om deosebit, un muzician pe cât de talentat, pe atât de timid în faţa publicului, modest în relaţia cu admiratorii săi, dispus la eforturi oricât de mari pentru a-şi încânta auditoriul.

O parte a acestei cărţi este dedicată omului Dinu Lipatti, cuprinzând amintiri din copilăria foarte fragedă a acestuia, memorii de familie, relaţii de prietenie şi amănunte chinuitoare despre ultimele săptămâni din viaţa lui. Răpus de o crudă boală, la o vârstă nedrept de tânără, Dinu Lipatti continuă să trăiască în memoria românilor, nu doar prin geniul său muzical, ci şi prin calităţile sale de om aparte.

Cartea Alchimistul. Amintiri cu şi despre Dinu Lipatti cuprinde şi câteva zeci de pagini de ilustraţii inedite, cu regretatul Dinu Lipatti în ipostaze oficiale - pe marile scene muzicale - dar şi în ipostaze private, fotografii de familie, portrete în natură. Acest volum este îngrijit de Fabian Anton, autorul unei alte cărţi de excepţie, publicate de Editura Vremea, Chipuri de lumină la Mănăstirea Văratec, convorbiri cu Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga).

Fragment

Concertează Dinu Lipatti[i]

Concertul a început cu Marşul Funebru din Amurgul Zeilor de Wagner, care reamintea prietenilor şi admiratorilor lui Alfonso Castaldi[ii] că autorul marşului La arme nu mai există.
În semn de omagiu pentru cel dispărut s-a executat poemul simfonic Marsyas.
Argumentarea poetică fiind extrem de interesantă o reproducem în întregime, aşa cum a fost ea publicată la începutul partiturii:
Silenul frigian Marsyas (pe care uneori legendele îl confundă cu satyrii din Grecia) era geniul muzical al râurilor şi izvoarelor.
El inventase flautul, cu care făcea câteodată isprăvi celebre, cum fusese bunăoară întoarcerea barbarilor Galaţi, învinşi numai prin cântecele lui.
Muzica întreagă frigiană era, astfel, muzica acestui zeu flautist care, cel dintâi, a pus pe sunete imnurile sacre în onoarea zeilor.
Flautele frigiene deşteptaseră însă gelozia citerelor ateniene, iar Silenul ajunsese un rival primejdios chiar pentru Apollo.
Regăsind flautul pe care Minerva, indignată, îl aruncase într-o fântână, acest neintimidat muzicant se încumetă să provoace pe Apollo la o întrecere muzicală.
Muzele, arbitrele concursului, îl proclamară învingător pe Apollo.
Zeul luminii şi al armoniei învinse, dar nu fără trudă.
Răzbunarea lui fu crudă căci Marsyas fu legat de trunchiul unui copac şi jupuit de viu.
Moartea lui au plâns-o divinităţile munţilor, pădurilor şi pajiştilor.
Păstorii, silvanii, faunii, nimfele şi mai ales satirii îl jeliră amarnic.
Din lacrimile lor se născu atunci un râu limpede şi lin care, sub numele de Marsyas, şerpuieşte şi astăzi înspre mare
.
Solistul programului, domnul Dinu Lipatti, ne-a încântat cu tehnica şi virtuozitatea unei execuţii superioare, a unicului şi atât de frumosului concert al lui Grieg.
"Forma" actuală a domnului Lipatti ne face să-i întrezărim un loc de frunte printre pianiştii europeni.
Domnul Ionel Perlea, programat în ultimul moment în locul domnului George Georgescu, a fost nevoit să adopte un program care nu-i aparţinea.
Cu toate acestea, şi-a arătat o dată mai mult adevărata valoare şi serioasa pregătire muzicală, dându-ne ocazia de a asculta Daphnis şi Chloe de Ravel aşa cum de mult nu a mai fost executat.
Un lucru care miră lumea noastră muzicală este însă raritatea manifestărilor muzicale ale preţuitului dirijor Ionel Perlea.
Pentru că cine poate uita prezentarea lui Der Rosenkavalier a lui Richard Strauss de pe vremea directoratului domniei sale la Opera Română? Sau cine uită masiva execuţie a Simfoniei a II-a de Mahler pentru cor şi orchestră? Audiţia acestor două capodopere se datorează în întregime iscusinţei şi muncii domnului Perlea.
De atunci, domnia sa trăieşte însă într-o penumbră întreruptă uneori de vreun turneu în străinătate, acolo fiind foarte apreciat.
Pe noi, admiratorii domniei sale, misterul acesta ne pune pe gânduri.
Nu cunoaştem ce fapt motivează rezerva domnului Ionel Perlea, de care are atâta nevoie viaţa noastră muzicală.
Sunt lucruri multe şi frumoase, necunoscute nouă, pentru care priceperea şi tinereţea domniei sale ar putea să însemne puntea de legătură cu noi, cei care dorim frumosul şi numai frumosul.

Manifestări româneşti peste hotare[iii]

Printr-o acţiune continuă şi bine organizată, seria manifestărilor româneşti peste hotare se îmbogăţeşte, din săptămână în săptămână, cu succese noi. Arta, cultura şi tradiţiile poporului nostru încep să fie cunoscute de străini din toată Europa, începând cu ţările mediteraneene, până în ţările nordice, unde emisarii culturii şi artei noastre duc peste tot torţa spiritualităţii româneşti.
Vom enumera, în nota de faţă, câteva din cele mai importante manifestări din vara aceasta.
În Elveţia s-au organizat paralel două expoziţii de mare amploare: o expoziţie de artă plastică modernă, la Basel, şi una de artă populară la Zürich, mutată apoi la Geneva şi, acum, pe cale de a fi deschisă, a treia oară, la Berna.
Elveţia a fost în vara aceasta, după cum se vede, o ţară de expoziţii româneşti.
Oficialitatea, specialiştii şi amatorii din cele patru mari centre au avut, în felul acesta, posibilitatea să ia contact cu arta noastră veche şi modernă, să cunoască unele amănunte din viaţa şi istoria poporului român şi să înţeleagă mai de aproape zbuciumul nostru de popor de frontieră.
Cu această ocazie trebuie să amintim şi apariţia cărţii doamnei Noëlle Roger[iv], publicată la Geneva sub titlul La vie dramatique du peuple roumain, carte care s-a bucurat de mare succes printre cei ce se interesează de evoluţia poporului român.
Expoziţiile din Elveţia au constituit un bun prilej de afirmare a prieteniei helveto-române, prietenie confirmată prin cuvintele de deschidere ale domnilor Noul şi Lachenal, consilieri de stat, ale domnului prof. E. Pittard[v], celebrul etnograf elveţian, precum şi prin numeroasele articole apărute în presa elveţiană de limbă germană şi franceză.
Din Elveţia, expoziţia de pictură românească modernă a fost transportată la Stockholm, unde se află deschisă şi în momentul de faţă. Critica plastică suedeză s-a exprimat pe larg despre valorile picturii moderne româneşti, evidenţiind caracterul şi sensibilitatea specifică artei noastre. Artiştii suedezi, mai cu seamă, au vizitat cu mult interes această expoziţie.
Expoziţia a fost vizitată şi de un grup de pictori şi critici de artă finlandezi, care s-au transportat de la Helsinki la Stockholm numai ca să vadă această expoziţie. Aceasta este o dovadă în plus de marele interes de care se bucură manifestările româneşti peste hotare.
Faptul confirmă, o dată în plus, strânsa prietenie româno-finlandeză, care nu pierde niciun prilej de a se manifesta pe larg.
Cu prilejul inaugurării expoziţiei de la Stockholm a avut loc în acel oraş şi concertul pianistului Dinu Lipatti, care, în ziua de 8 septembrie curent, a interpretat în faţa melomanilor suedezi bucăţi muzicale româneşti care, pe lângă talentul de mare anvergură al pianistului, au ilustrat în mod limpede şi posibilităţile creatoare ale compozitorilor români.
Nu trebuie să pierdem prilejul de a semnala aici şi reprezentarea piesei Veste bună a domnului Mircea Ştefănescu[vi], la Helsinki. Este cea dintâi premieră românească ce a avut loc în ţările nordice şi ea a fost mult apreciată şi aplaudată de presa şi opinia publică finlandeză. Ziarele au subliniat acest fapt şi au scos în evidenţă valoarea lucrării domnului Mircea Ştefănescu. În acelaşi timp, continuându-şi turneul său în nord, domnul Dinu Lipatti a dat şi câteva concerte de pian în principalele oraşe finlandeze, fiind peste tot înconjurat de o simpatie şi admiraţie entuziastă.
Cu toate greutăţile pe care le pun în cale împrejurările actuale, artiştii români izbutesc totuşi să învingă toate dificultăţile, să culeagă de pe meleagurile străine laurii succeselor, care sunt tot atâtea victorii culturale ale ţării.
Meritul organizării acestor manifestări revine Ministerului Propagandei Naţionale.

Dinu Lipatti în Finlanda[vii]

Un alt oaspete remarcabil al Capitalei finlandeze a fost, cam tot pe-atunci, Dinu Lipatti.
Nu-l cunoşteam, nu-l auzisem cântând şi nu-l văzusem niciodată. De aceea, Lipatti a fost pentru mine o adevărată revelaţie.
Mă aşteptam să întâlnesc un pianist deosebit, dar nu şi un om deosebit. Artiştii sunt mai degrabă orgolioşi, susceptibili, capricioşi; prea puţini dintre ei sunt modeşti, simpli, lesne abordabili, generoşi, aşa cum se spune că era Enescu şi cum l-am descoperit pe Lipatti noi toţi cei de acolo, nu numai românii de la legaţie, ci şi finlandezii care l-au cunoscut.
Nu ştiam dacă mă impresiona mai mult pianistul Dinu Lipatti sau omul.
Mai întâi, recitalul lui a fost un eveniment, o revelaţie.
Apoi, la recepţia dată în cinstea lui, puzderia de invitaţi a avut prilejul să-l cunoască. Era comunicativ, fermecător. Te simţeai atras spre el, deveneai mai bun când îţi vorbea şi-i vorbeai. Avea acest tânăr cu părul foarte negru, cu nasul vulturesc, cu ochi mari, catifelaţi, puţin adus de spate, cu ceva fragil, maladiv în înfăţişare, o forţă binefăcătoare, de îmblânzitor de suflete. Ai fi vrut să-l ai acasă, mereu lângă tine, să-l îngrijeşti, să-i aduci flori, să-l adormi seara, să-l trezeşti dimineaţa, să i te devotezi desăvârşindu-te prin el tu însuţi.
Se întreceau cei de-acolo, în seara aceea, să-l copleşească cu laude, cu priviri învăluitoare, materne, admirative, pe care el le primea zâmbind, dar ca şi cum nu le-ar fi primit, ca şi cum nu le-ar fi auzit şi observat sau ca şi cum, obişnuit cu ele, le-ar fi găsit la fel de fireşti ca şi aplauzele. Mulţumea pentru ele, dar nu-l copleşeau.
S-a aşezat la pian, în salonul legaţiei, fără să-l roage nimeni. A cântat La danse du feu şi, fiindcă bucata asta accesibilă, colorată, a plăcut deosebit de mult mai ales doamnelor, le-a mai cântat-o o dată. Apoi, în glumă, a început să improvizeze pe o temă dată de un pianist localnic. După aceea, pe un motiv muzical finlandez dintr-o compoziţie bine cunoscută a lui Sibelius. Apoi, pe alte şi alte teme, neobosit, binedispus, până spre ziuă.
Prietenul meu Nyyssönen, consilier la protocolul ministerului finlandez de Externe, care iubea muzica, el însuşi cântând din gură şi acompaniindu-se la pian, l-a poftit pe Lipatti în dimineaţa următoare la el acasă.
Credeam că Lipatti avea să se scuze şi, după o noapte nedormită, să refuze amabil invitaţia. De unde! A primit-o cu plăcere şi, a doua zi, spre prânz, în casa finlandezului pe care-l cunoscuse cu o seară înainte şi pe care n-avea să-l revadă niciodată, Dinu Lipatti a cântat din nou, a improvizat iarăşi, l-a ascultat la rândul lui pe Nyyssönen interpretând cântece finlandeze şi toate astea cu plăcere, cu multă curiozitate, fără să se uite la ceas, fără să-şi drămuiască timpul.
Mă întrebam de ce natură era acea forţă care emana din el, cel lipsit de forţă? Cred că marele lui talent se datora nu numai unui simţ muzical deosebit, dar şi unor calităţi sufleteşti neobişnuite care, aşa cum se răsfrângeau în felul lui de a fi, se manifestau şi în interpretarea bucăţilor pe care le cânta.
Din Finlanda, Dinu Lipatti a plecat la Stockholm, unde mi s-a spus că a produs aceeaşi copleşitoare emoţie în piepturile publicului suedez. A fost aplaudat, omagiat în presă, fotografiat, invitat acolo, ca pretutindeni de altfel. Nimeni nu rezista farmecului său personal, aşa cum nu rezista geniului său muzical.
Vreo şapte ani mai târziu, prin 1950, Dinu Lipatti, aproape muribund, se ducea de la Geneva la Besançon, unde, între două sincope, a dat un concert. Ultimul după câte am auzit. M-am întrebat dacă acest concert a fost un dar făcut publicului, care l-a primit în delir, de către artistul foarte bolnav, acelaşi care la legaţia noastră din Helsinki cântase până spre dimineaţă pentru a face plăcere invitaţilor, sau a fost un dar oferit lui Lipatti de organizatorii concertului, care-l iubeau, un prilej de a-l face să mai cânte, poate pentru ultima oară, în faţa unui public iubitor de muzică bună?
Cred că i s-a oferit atunci lui Lipatti ocazia şi bucuria de a mai procura altora o încântare unică, înainte de a fi prea târziu. Poate că Lipatti însuşi i-a rugat pe cei din jurul lui să-i dea posibilitatea de a mai adresa măcar o dată înainte de a muri, din preaplinul sensibilităţii sale, publicului anonim un ultim cântec, al lebedei rănite.
"Dă-mi, Doamne, ce trebuie să dau altora" ar fi putut să fie ruga lui preferată, dacă nu cumva chiar a şi fost.

Dirijează Willem Mengelberg[viii]

România nu a fost răsfăţată prea mult de vizitele marilor maeştri ai baghetei.
Dacă s-au perindat pe la noi violonişti, pianişti, violonicelişti, cântăreţi celebri, dirijori au fost puţini, doar Weingartner, Richard Strauss, Bruno Walter şi Furtwängler, ultimul acum patru ani.
Să fim înţeleşi, nu vorbesc de "ceilalţi", ce, în fiecare an, îşi fac stagiul la noi.
Mă gândesc la celebrităţile de renume mondial.
Ar fi poate îndrăzneţ gândul ca un Toscanini să fi venit la noi să dirijeze chiar Orchestra Radio, deşi, totuşi, s-ar fi găsit iubitori de muzică dispuşi să plătească preţurile exorbitante cerute de impresari.
Acum Toscanini este departe, prea departe pentru a ne mai amărî, gândindu-ne că nu am auzit pe această somitate mondială.
În schimb în Germania există Furtwängler şi Karajan, acesta din urmă, în vârstă de numai 34 de ani, apropiindu-se mult de stilul lui Toscanini.
Şi totuşi...
Nu ştiu de ce aceşti doi dirijori nu ne vizitează.
Au fost Knappertsbusch, Abendroth[ix], Herberth Albert[x]
Însă ce contează aceştia pe lângă un Furtwängler sau un Karajan?
În fine...
Am avut în mijlocul nostru pe celebrul Mengelberg directorul orchestrei Concertgebuow din Amsterdam, foarte popular la noi prin mijlocirea discurilor imprimate cu aceeaşi celebră orchestră.
Din cele două concerte dirijate, un program a fost complet dedicat lui Beethoven.
Deşi Simfoniile lui Beethoven se execută extrem de des, chiar până la obsesie, ele prezintă totuşi oareşcare interes atunci când vine o celebritate de talia lui Mengelberg şi de la care aştepţi "altceva".
Interesante sunt de ştiut câteva date din viaţa lui.
Mengelberg este în vârstă de 71 ani, fiind născut la Utrecht.
La 21 de ani era directorul muzical al oraşului Lausanne, iar la 24 de ani este numit dirijorul lui Amsterdammer Concertgebuow Orchester, care, mulţumită lui, a ajuns la celebritatea mondială de astăzi.
Specialitatea lui Mengelberg este Beethoven, înţelegerea operei marelui titan căpătând-o ca elev al lui Wüllner, care, la rândul lui, a fost elevul lui Riess, prietenul lui Beethoven.
După cum recunoaşte Mengelberg, "Wüllner[xi] i-a indicat multe din dorinţele lui Beethoven în ce priveşte interpretarea".
"Repetiţia mea", spune Mengelberg, "nu ţinteşte decât să aducă executarea în cele mai mărunte detalii ale fidelităţii notelor.
După ce am reuşit acest lucru, îmi îndrept atenţia şi asupra faptului ca lucrarea să fie sfârşită din punct de vedere armonios şi tehnic.
Dar de abia am ajuns la jumătatea ţintei ce mi-am propus, căci nu este suficient numai să cânţi notele, ci trebuie să faci să sune spiritul ce stă în spatele notelor.
Ştiu precis, de exemplu, că Beethoven aşeza sub anumite teme instrumentale cuvinte misterioase, care aruncă o rază de lumină din altă lume asupra caracterului acestor melodii.
În momentul conducerii, când ai observat cu fidelitate toate acestea, reies mici modificări, aproape neobservabile, care totuşi trebuie să fie redate.
Numai atunci apare a patra şi ultima etapă a studiului, traducerea elementului improvizator.
Toţi suntem oameni din carne şi sânge, iar opera de artă, cuprinsă obiectiv, poate să vorbească oamenilor doar prin mijlocirea redărilor noastre subiective.
Da, muzica trebuie să vorbească oamenilor.
Abia atunci, noi, muzicanţii, ne-am atins ţinta."
Iată şi ce scrie Emil Vuillermoz în articolul Mengelberg le costaud, datat 1938:
"Mengelberg, cu statura sa scurtă, robustă şi vânjoasă, cu masca sa beethoveniană, sculptată sumar, părând a dispreţui urmele anilor, arată întotdeauna aceeaşi energie, aceeaşi forţă liniştită şi acel fel de placiditate flamandă care marchează adâncimea interpretărilor sale.
Mengelberg nu are decât să se aşeze în faţa oglinzii pentru a descoperi ce s-a petrecut în mintea maestrului de la Bonn. Nu are de găsit decât simplitate, sănătate şi familiaritate. A înţeles că Beethoven nu are subînţelesuri confuze şi ambiţioase, că nu este un spirit complicat, în căutarea intenţiilor şi nuanţelor prea rafinate."
Simfonia a VIII-a a mai primit în anul 1943 interpretarea domnului George Georgescu şi va mai primi, nu ştiu de ce pentru a treia oară, pe aceea a lui Saşa Popov[xii].
Mult are să aibă Mengelberg de povestit şi chiar orchestranţii, care în materie de realizări muzicale, sunt încă în epoca pubertăţii.
A fost o lipsă de pudoare de a-i pune la dispoziţie acestui mare maestru o orchestră care, pe lângă muzică de promenadă, cântece naţionale, muzică de dans etc., mai trebuie din când în când să-şi aducă aminte de Beethoven, Mozart sau chiar de Wagner.
Mengelberg, la cei 71 de ani, a dovedit o putere de muncă îmbinată cu o conştiinciozitate demnă de un adevărat maestru.
Descheiat la cămaşă, a "frecat" - acesta este termenul potrivit - orchestra de la primul violonist până la timpanist, arătându-i fiecăruia ce şi cum trebuie să execute pentru o realizare cât mai autentică şi cât mai muzicală.
Timp de cinci-şase ore, continuu, fără întrerupere au repetat, până la epuizare.
Numai astfel, "corzile" au putut obţine sunete aşa de armonioase şi cornii să cânte fără greşeală pasajele grele ale trioului din Eroica.
Domnul Ciomac, în critica concertului lui Mengelberg, scria că acesta vorbea prea mult de filosofie, făcea prea multă teorie şi nu era înţeles de nimeni din cauza... limbii.
Cu toată stima pe care o am pentru domnul Ciomac, pentru cultura sa muzicală şi curajul purtat de-a lungul coloanelor Timpului, de data asta nu sunt de acord cu domnia sa.
Fiindcă altfel aş putea crede, după spusele domnului Ciomac, că orchestra Radio era îndopată dinainte cu prea multă tehnică şi îi mai lipseau numai şedinţe filosofice, pentru a scoate ce a scos Mengelberg dintr-însa.
Pentru că orchestra, cu siguranţă, părea alta, minunând lumea care o cunoştea "din auzite".
Dacă Simfonia a VIII-a şi uvertura Egmont nu au reuşit să redea intenţiile, de altfel prea vizibile din gesturile şi mimica dirijorului, în schimb Simfonia a III-a (Eroica) a obţinut interpretarea şi execuţia mult aşteptate.
De la primul concert am plecat cu impresia că Mengelberg este un mare dirijor, dar nu a avut orchestră care să îi secondeze intenţiile şi adâncita cunoaştere a operelor beethoveniene.
Surpriza cea mare pentru toată lumea a fost să audă în al doilea concert dirijat de Mengelberg un ansamblu orchestral complet sudat, gata a primi, la cel mai mic semn, sugestiile conducătorului.
Atât uvertura Euryanthe de Weber, cât şi Simfonia a V-a de Ceaikovski au fost extraordinar executate, Mengelberg primind ovaţiile publicului recunoscător cu mulţumirea omului care, printr-o muncă titanică, a putut face atâta lume fericită.
Punctul central al programului, Concertul pentru pian şi orchestră, în Es-Dur de Liszt, cântat de Dinu Lipatti, a fost un moment cu care nu credem să ne mai întâlnim aşa curând. Mengelberg dirijor, Lipatti solist.
După două ore de repetiţii, în care Lipatti a primit cu deplină ascultare indicaţiile maestrului, obţinând astfel o execuţie în stil de mare virtuos, a atras aclamaţiile publicului şi îndemnul lui Mengelberg de a mai cânta un bis.
Seara de 16 februarie a fost triumful lui Lipatti, mulţumită acestui mare mânuitor al sufletului şi baghetei care este Mengelberg.
P.S. Orchestra Radio a dovedit că este o formaţie, pe care, de e bine strunită, se poate conta.
Acum câţiva ani, a dirijat-o Enescu, executând tot ciclul Simfoniilor lui Beethoven, plus actul III din Siegfried de Wagner, obţinând mare succes.
Acum prezenţa lui Mengelberg a dovedit din nou că o mână bine pregătită poate să-i dea înfăţişarea cuviincioasă pe care o merită orchestra postului de radio al Capitalei unei ţări.
Însă, ce folos. Probabil de a doua zi, a trebuit să-şi reia îndeletnicirile impuse, distrând lumea cu diversele spanacuri muzicale.
Singura zi pe săptămână când trebuie să cânte muzică serioasă, este marţea şi atunci cântă de mântuială.
Probabil că se crede, închişi cum sunt în studio, că nu-i vede şi nu-i aude nimeni.
De ce concertele săptămânale ale Orchestrei Radio nu se fac în public?
S-ar recurge la dirijori consacraţi, care nu pot fi programaţi la Filarmonică din cauza programului prea încărcat, cum este cazul muzicianului nr. 1 al Ţării Româneşti, maestrul George Enescu.


[i] Articol semnat de Eugen Trancu-Iaşi publicat în revista Orientări, decembrie 1942.
[ii] Castaldi a murit la 6 august 1942.
[iii] Articol semnat de Şerban Pătraşcu şi publicat în Dacia Rediviva. Revistă de spiritualitate românească, 1943.
[iv] Noëlle Roger (1874-1953), scriitoare şi jurnalistă elveţiană.
[v] Eugène Pittard (1867-1962), antropolog elveţian
[vi] Mircea Ştefănescu (1898-1982), prozator, traducător, dramaturg şi cronicar dramatic.
[vii] Text semnat de Mircea Berindei.
[viii] Articol semnat de Eugen Trancu-Iaşi publicat în revista Orientări, februarie-martie 1943.
[ix] Hermann Paul Maximilian Abendroth (19 ianuarie 1883 - 29 mai 1956), dirijor şi profesor universitar.
[x] Herbert Albert (26 decembrie 1903 - 15 septembrie 1973), dirijor.
[xi] Franz Wüllner (28 ianuarie 1832 - 7 septembrie 1902), compozitor şi dirijor.
[xii] Saşa Popov (12 iulie 1899 - 12 august 1976), dirijor şi violonist.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer