Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Toţi avem, câteodată, nevoie de fricile şi fericirea altuia în buzunar


Mihaela Pascu-Oglindă, un interviu cu Ioana Bâldea Constantinescu

05.07.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Poveste pentru Maria, cea de-a treia carte a scriitoarei şi a omului de radio Ioana Bâldea Constantinescu este, fără pic de îndoială, o carte de o sensibilitate rară şi una dintre cele mai frumoase cărţi despre maternitate şi copilărie. Ioana adultă şi Ioana mică şi-au dat mâna şi au compus cel mai sincer jurnal despre ce înseamnă să ai un copil. Regăseşti, în Poveste pentru Maria, infinit de multă iubire transcrisă în unele dintre cele mai frumoase pagini în care se întâlnesc seri de lectură, îngheţate cu arome din poveşti şi dragoni, neapărat dragoni.
Cartea vine la pachet cu propriile reguli, aşa cum pare să fie şi iubirea dintre cele două, mamă şi fiică. Şi amândouă par să funcţioneze de minune aşa. Cu bucurii şi cu frici deopotrivă. Sunt regulile scrise pe măsură ce viaţa înaintează, sunt reguli şi jocuri inventate pe loc, sunt poveştile care se scriu şi se rescriu în fiecare secundă, hrănite de zâmbete, îmbrăţişări şi mulţi pupici.
Este o "carte pentru oameni mari", cu poveşti ţesute din atenţia nemărginită pe care mama, scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu, i-o acordă fetiţei sale, Maria, chiar şi atunci când în mintea sa se organizează, la secundă, interviurile pentru emisiunea
Oraşul Vorbeşte.
E o carte care s-a scris dintr-o iubire de poveste, dar cât se poate de reală. Cu propriile reguli, cu poteci nesfârşite pe care să poţi merge mână în mână cu micul co-autor, responsabil pentru o colecţie impresionantă de dragoni pe care o veţi regăsi în carte.
Despre noua sa carte,
Poveste pentru Maria, ne povesteşte mai multe Ioana Bâldea Constantinescu, într-un interviu acordat LiterNet, pentru care îi suntem recunoscători.


Mihaela Pascu-Oglindă: Aş vrea să încep prin a spune că este, pentru mine, cea mai frumoasă carte despre maternitate, despre joaca dintre mamă şi copil, despre legătura aceasta la fel de magică precum dragonii şi despre ce înseamnă să fii mamă şi copil în acelaşi timp. Cum ai simţit reuniunea dintre "Ioana mică" şi "Ioana adult" în Poveste pentru Maria?
Ioana Bâldea Constantinescu: Mulţumesc din suflet. Cuvintele astea bune contează enorm, mai ales că asta e o carte care vine la pachet cu anxietăţi, cu vulnerabilizare asumată, dar nu mai puţin nevralgică şi, în sfârşit, cu o anumită conştiinţă a hibridizării, a nuanţei care, la noi pe rafturi, nu dă bine. Pe piaţa noastră mică e musai să publici în culori tari. Să fii uşor încadrabil, delimitabil, analizabil. O carte cu elefanţi roz pe copertă stă cel mai des în secţiunile de literatură pentru copii, una în care se joacă o mamă şi un copil, are toate şansele să fie de parenting. Şi, totuşi, dincolo de primul nivel de lectură sunt şi alte lucruri... Mă bucur mult când cineva îşi face un strop de timp să-mi spună că le-a văzut. Sunt recunoscătoare pentru asta.
Pe "Ioana mică" am recuperat-o textual în cartea asta. La modul concret, ea e undeva, pe covor, de fiecare dată când Maria desface o cutie nouă de Lego sau când râde în timp ce citeşte. Sau când are coşmaruri de copil, a căror materie încă îmi e tulburător de familiară. Ea se ţine de zgarda lui Colţun, câinele din carte, câinele meu ca nimeni altul, pe care Maria îl vrea mereu repovestit. Acum e câinele nostru. Îmi place mult gestiunea asta comună. Şi îmi place şi "Ioana mică", aşa cum nu mi-a plăcut niciodată când, vorba englezului, umblam în papucii ei.

M.P.O.: Scrii, la un moment dat, şi despre faptul că maternitatea poate canibaliza opera, amintind că Elif Shafak se temea pentru eul auctorial. Cum ai făcut împărţirea aceasta între mamă şi scriitor pentru o carte care este chiar despre Maria, fetiţa ta?
I.B.C.: Până acum a fost un act chirurgical. În cartea aceasta, însă, lucrurile au mers firesc, poate şi pentru că singura mea obsesie a fost sinceritatea. Nici nu ştiu unde sunt graniţele. Sunt mama copilului pentru care e scrisă povestea. A copilului din poveste. Şi, în sfârşit, a poveştii. Mă am pe mine, tripartită şi, totuşi, numai una de ceva timp. M-am obişnuit. Identităţile au fuzionat. Sigur, una din ele e mai puternică şi e relativ uşor de ghicit care. Într-un fel, cred că şi asta mi-a fost, cumva, important. Să-i arăt copilului meu că povestea nu e un alt copil, un candidat la aceleaşi tandreţuri şi complicităţi, ci o jucărie pentru noi toţi, de care ne putem bucura împreună şi în spaţiul căreia putem să şi plângem, dacă ne vine. Numai puţin.

M.P.O.: Cartea este una care îndeplineşte şi funcţia de "geamandură". E un rol pe care i-l atribui chiar tu în paginile sale. Care ar fi, mai pe larg, rolul pe care îl are cartea aceasta în viaţa ta şi ce rol crezi că va juca în viaţa cititorilor?
I.B.C.: Ah, ce întrebare grea:-). Pentru mine e un fel de loc de joacă mixat cu un obiect al memoriei. Nu ştiu ce va fi pentru cititori. Pentru o anumită cititoare sper din suflet să rămână un loc unde există dragoni, mult după ce ficţiunea va fi cedat locul cotidianului făcut mai mult din concret şi mai puţin din imaginabil.

M.P.O.: "Eşti minunea mea. Irepetabilă". Am extras din carte o declaraţie unică de iubire. Ai avut temeri când ai scris cartea, ştiind că te aşteaptă cel mai important cititor? Care au fost cele mai mari frici?
I.B.C.: Încă am temeri. Deocamdată am văzut încântarea, ştiu că, pe măsură ce trec anii, pot apărea şi obiecţiile... I-am cerut voie Mariei să scriu despre ea. Şi ea, Maria de-acum, a vrut să fie scrisă. Eu sper să se mai agaţe o vreme de mâna unei mame dezvrăjite, care nu e nici compendiu culinar, nici regină neîncoronată a creşterii copiilor şi nici măcar un om care şi-a găsit locul, literar vorbind. Cred că un părinte care încă mai caută lucruri, care nu se ia foarte tare în serios şi care înţelege că orice act de învăţare trebuie să aibă în el măcar un strop de plăcere îţi dă voie şi ţie să fii curios, să râzi (uneori chiar şi de tine), să greşeşti. Şi să faci toate astea ştiind că, aşa cum scrie Maurice Sendak, există un loc unde tu eşti şi vei fi mereu cea mai iubită sălbăticiune de pe lume.
Aş vrea ca locul acela să fiu eu. Orice s-ar întâmpla. Şi cred că despre asta e, cumva, şi cartea...

M.P.O.: Cred că foarte multe mame se vor regăsi enorm citind Poveste pentru Maria şi cred că le va fi de folos în multe privinţe. Ce înseamnă să scrii o carte în care să dezvălui atât de mult şi, în acelaşi timp, să existe şi un "aşa, de-ale noastre. Din cele care nu se scriu"?
I.B.C.: Mulţumesc. Mă bucur că ai văzut asta. Înseamnă că protejezi intimitatea copilului şi o expui pe a ta. Fricile tale, nu fricile lui. Sunt zile în care încă mă întreb de ce am scris cartea asta şi zile în care ştiu sigur că realitatea noastră, necosmetizată, e povestea mea. Pentru Maria, dar a mea. Povestea din care sunt făcută. Un flecuşteţ important. De ţinut în buzunar. De când era foarte mică, Maria îmi pune mereu ceva în buzunar "pentru noroc". Indiferent dacă în ziua aceea am un interviu greu sau merg la doctor, sau, pur şi simplu, e o zi obişnuită, în care trăim separat nişte ore pe care le-am vrea mai scurte, mai puţine. Ea e foarte creativă în alegerile ei. Eu m-am moşmondit nişte ani până am încropit un trifoi cu patru foi (mă rog, vreo două sute) identitar. Dar îl dau mai departe cu toată inima, tocmai pentru că fericirea e fragilă şi greu de păstrat, pentru că lumea are dinţi, pentru că tuturor ne e frică şi pentru că toţi avem, câteodată, nevoie de fricile şi fericirea altuia în buzunar, minuscule, dar prezente, ca să ne amintim cine suntem şi pentru ce ne zbatem.

M.P.O.: "Eu urăsc regulile". Poveste pentru Maria nu seamănă cu nicio altă carte despre maternitate şi copilărie, pentru că maternitatea şi copilăria au, în povestea voastră, propriile reguli. Cum simţi relaţia ta cu scrisul şi literatura, ţinând cont de cele de mai sus?
I.B.C.: Variabilă. Pot trăi fără literatură. Am avut deziluzii consistente legate de ea. Faptul că în mintea mea rulează poveşti e o ciudăţenie simpatică, de care mă bucur uneori. Şi care mă ajută să diger viaţa. Uneori. Nu simt mereu nevoia să dau poveştile astea mai departe. Nu simt nevoia să aparţin unui grup, unui teritoriu literar, unei generaţii, unui stil, unui gen, unei bisericuţe scriitoriceşti şi aşa mai departe. Şi ai dreptate, pentru mine literatura a fost mereu o chestiune de libertate. Nu e că nu mă afectează opiniile altora, dimpotrivă, dar mi se pare incredibil că există o maşinărie cu posibilităţi aparent infinite, care locuieşte în capul tău şi prin care poţi să-ţi încerci puterile din nou şi din nou, naiv sau orgolios, steril sau... nu :)
Publicarea şi receptarea pot fi momente foarte frumoase sau cumplit de angoasante, dar scrisul, explorarea, lumea asta mereu nouă care se cere cucerită... după cum ştii şi tu, astea sunt aventurile care te cheamă înapoi.

M.P.O.: Întrebarea ultimă e un formular în alb în două părţi:
I. Ce ai vrea cel mai mult să ştie cititorii despre această carte?

I.B.C.: Că e de dragoste. Chiar este.

M.P.O.: II. Ceva ce nu te-a mai întrebat poate nimeni până acum, dar îţi doreşti să spui.
I.B.C.: Că ea chiar e aşa. Un copil obişnuit şi, totuşi, fermecat, pe care nu-l poate cuprinde nicio literatură şi pentru care merită, totuşi, să încerci toate mările cu degetul. Ca toţi copiii.

***
O poveste de la lansarea cărţii Poveste pentru Maria aici.
 Citiţi o cronică a cărţi Poveste pentru Maria.
 Citiţi un fragment din Poveste pentru Maria.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer