Braţul cel lung al lui Selfie

Sau: Oricine are în rucsac un băţ de Selfie.
 
Adică [Legendă]: Orice revoluţie se răzbună, îi transformă şi pe cei care i se opun, şi pe cei care pretind că pot sta la distanţă, dar mai ales pe cei care se simt actorii sau autorii ei, crezînd că şi-o pot apropria. O luptă se duce între revoluţie şi revoluţionari, şi cine învinge e Trădătorul, care nu poate fugi sau nu se poate ascunde, aşadar, de braţul cel lung al Revoluţiei.
 
Suveranitatea prin imagine, altfel spus splendoarea, miracolul (morale) nu ţin de imaginea ca atare, ci de putinţa de a fi în acelaşi timp subiect şi obiect, actor şi regizor al propriei imagini, pentru care nu mai depinzi de nimeni. Suveranitate prin auto-reflexivitate. Nevoie, totuşi, de ocol, de distanţă, de tehnică, de proteză, de macara ca la film, pentru ca imaginea să se formeze. Şi, la urmă, o imagine standard, aceeaşi imagine. Braţul lung al băţului de selfie, care te înalţă (în ochii tăi) în grad, se răzbună şi te re(a)duce la stereotip, la "Sine": imaginea de sine devine (este) imagine de Sine, imaginea Sinelui, imaginea lui Sine, dar Cine e Sine? Imaginea Cine-lui, deci, a Cine(ma)-ului, a Oricine-lui, a Oricinema-ului - a Ori-Sine-lui. Ori-Selfie: Sine-Selfie, Cine-Sine-Selfie. Cine e Selfie? Nimeni, oricine. Ori-Sine. Ori-Sine-Ma. Hors-Sine. Hors-Cadre. Etc. Et-Cine. Et-Sine.
 
[...]
 
Există cel puţin două concepte care, prin corelarea lor, mi se par potrivite pentru a încerca să înţelegem situaţia actuală a lumii şi, deci, contemporaneizarea cu această situaţie la care lucrează arta contemporană ("contemporan" neînsemnând prezent, ci raportare la prezent şi corelare de prezenturi: co-temporaneitate).
 
O astfel de corelaţie conceptuală, de "asamblaj" sau de contra-dispozitiv, de armătură  de concepte, mi se pare aceea dintre conceptul de auto-design, aşa cum îl propune Boris Groys, şi conceptul de auto-reificare, elaborat anterior de Axel Honneth.
 
"Fiecare individ trebuie să-şi creeze propria imagine", spune Groys (în En public. Poétique de l\'auto-design, traduction de Jean-Luc Florin, revue par Laurent de Sutter et Barbara Kuon, Presses Universitaires de France, Paris, 2015, p. 13), cu toţii avem "datoria de a ne supune unui auto-design", "fiecare cetăţean al lumii contemporane trebuie să-şi asumea responsabilitatea etică, estetică şi politică a propriului auto-design" (p. 36), "suntem condamnaţi, de acum înainte, să ne elaborăm propriul design" (p. 39), "auto-designul, după ce a constituit privilegiul şi datoria câtorva aleşi, a devenit, în epoca noastră, practica culturală de masă prin excelenţă" (p. 45), ceea ce face ca însăşi "arta contemporană să funcţioneze din ce în ca mai mult ca design" (p. 44), răsturnând perspectiva curentă şi făcându-ne să putem spune că "la originea întregii arte se află designul" şi că "designul precedă întreaga artă" (p. 59), ba chiar că "arta contemporană a devenit o practică culturală de masă" (p. 112), "designul contemporan oferindu-ne mijlocul de a ne concepe şi de a ne locui apartamentele şi locurile de muncă asemenea unor instalaţii artistice" (p. 141) - această ultimă observaţie readucându-ne la pertinenţa imaginii-puzzle (care, tocmai de aceea, trebuie permanent re-făcută) a lui Perec despre casa-atelier şi la contemporaneitatea artei contemporane ca re-calificare a muncii prin refacerea indistincţiei viaţă/muncă.
 
Într-una dintre cele mai avansat-critice diagnostice privitoare la arta contemporană, Groys afirmă că, azi, "artistul este cel mai adesea închiriat [sublinierea mea] pentru o anumită perioadă de timp, ca muncitor, în scopul realizării unui proiect instituţional sau a altuia" (p. 146). Artişti cu chirie, în case-atelier cu chirie, provizorat, precaritate, modestie, hărnicie, lucrare continuă, fără "timp liber": relansare a muncii prin artă şi nouă materialitate, re-materializare a muncii ca datorie morală de recunoaştere.
 
Or, aşa cum spuneam, conceptul de auto-design al lui Groys trebuie corelat, pentru a o mai bună eficienţă a luptei descriptiv-analitice, cu cel de auto-reificare, al lui Honneth (cf. La Réification. Petit traité de Théorie critique, traduit de l\'allemand par Stéphane Haber, Gallimard, Paris, 2005; şi La Société du mépris. Vers une nouvelle Théorie critique, édition établie par Olivier Voirol, textes traduits par Olivier Voirol, Pierre Rusch et Alexandre Dupeyrix, La Découverte, Paris, 2006).
 
Ce este auto-reificarea? Raportarea la sine ca la un lucru şi chiar ca la o marfă, pentru a împlini stereotipurile şi normativele pe care le societatea ni le impune pentru realizarea iluziei "realizării de sine", făcându-ne să ne raportăm la noi înşine în sens cognitivist, nu ca recunoaştere morală, auto-reificarea producându-se, azi, mai cu seamă estetic, ca auto-design.
 
[...]