O mai veche săptămînă radio despre Bucureşti

De ani întregi, de zeci de ani deja, mass-media ne bombardează cu imagini-stereotip, clişeu, ale vacanţei. Pentru români se acreditează, astfel, cu tot mai multă putere ideea că "vacanţă" înseamnă tineret distrîndu-se la malul mării, în discoteci sau prin camere de hotel, sub supravegherea altor camere, de luat vederi. Repet, ca să fie cît se poate de clar: vacanţă egal tineret plus mare plus distracţie (adică ceea ce, pe vremuri, pe afişele balurilor mai mult sau mai puţin populare, mai mult sau mai puţin proletare, se putea citi sub eticheta "dans, muzică, antren"). Şi, nu în ultimul rînd, plus televiziune: ce nu se vede/nu se transmite la televizor fie nu există, fie nu e socialmente indicat.
 
Dar numai tinerii au vacanţă? Numai tineretul are dreptul la vacanţă? Doar "junimea", cum i se spunea în secolul al XIX-lea (cînd, însă, această vocabulă îi desemna pe un Titu Maiorescu ori pe un Mihai Eminescu), ştie să se distreze, să fie la înălţimea vacanţei, să se priceapă să ducă la bun sfîrşit "misiunea" vacanţei? Să fie oare tinerii singurii "profesionşti" ai distracţiei şi ai vacanţelor? Noi, ceilalţi, tineri sau nu, dar care preferăm, să zicem, muntele ori chiar oraşele, cu muzeele, străzile, parcurile sau monumentele lor, sîntem oare mai puţin pricepuţi în a ne distra?
 
Şi, apoi, "vacanţă" să însemne în exclusivitate şi în mod obligatoriu "distracţie", adică "muzică, dans, antren"?
 
Întrebările acestea sînt, desigur, retorice. Prin mass-media - care, chiar şi atunci cînd nu apără în mod explicit o ideologie, ajunge să producă de la sine ideologii -, ideea de vacanţă a devenit un produs de piaţă. Vacanţa: un produs de televiziune. Mass-media a devenit marele sfătuitor social: asemeni unor bieţi handicapaţi, fără ea n-am mai şti să facem nimic prin noi înşine. În primul rînd, n-am mai şti ce trebuie să fie o vacanţă şi cum anume este bine şi recomandabil să ne distrăm.  
 
Pentru mine, unul, care m-am născut, am copilărit şi am crescut (pînă la 19 ani) la Constanţa, pe malul mării, ideea de vacanţă nu este deloc sinonimă cu ideea de mare, de Litoral. Dimpotrivă, aş putea spune. În fiecare vară, abia aşteptam să vină, an de an, luna august ca să plecăm la munte. Dar, mai presus de orice, la începutul lui septembrie, abia aşteptam să mă pot plimba pe bulevardele, care pe atunci mi se păreau imense, ale Bucureştiului. Da, Bucureştiul mi s-a părut dintotdeauna fabulos: l-am visat.
 
Am ajuns, mai tîrziu, la Bucureşti, şi pot spune, în ton cu titlul rubricii mele, că m-am oprit definitiv aici, în acest oraş, de unde nu am mai plecat uneori nici măcar în vacanţe. Pentru mine, cel puţin unul dintre visurile copilăriei s-a împlinit: Bucureştiul, oraşul fascinant, oraşul dorit, oraşul dorinţei, este, de ani buni încoace, oraşul meu. Un oraş care mă "distrează" şi constituie prin el însuşi un prilej de vacanţă - necontenită.

Vara, marile oraşe se golesc de locuitorii lor şi se umplu, în schimb, de turişti. Care, în felul acesta, nu pot lua cunoştinţă de oraşul real, aşa cum apare el "peste an", adică în viaţa de zi cu zi. Vacanţa este o stare de excepţie, şi a devenit aproape o stare de necesitate.
 
În ton cu această evoluţie modernă şi postmodernă a lucrurilor, în acord cu ceea ce anumiţi oameni de spirit au numit "civilizaţia vacanţelor" (căci vacanţele sînt, acum, continue, neîntrerupte, durează tot anul), deci în acord cu tendinţa tot mai accentuată de evadare cu orice preţ din oraşe, şi Bucureştiul, vara, după cum putem constata, se goleşte. Deşi a început să se umple, tot mai mult, de turişti străini, pentru mine, unul, golirea estivală şi vacanţieră a Bucureştiului mă invită nu să fac la fel, ci mai degrabă să rămîn aici, să rămîn pe loc, locului, al locului, pentru a mă putea simţi - lucru rar, situaţie inedită - turist în propriul oraş.
 
Dar ceea ce ne apare ca o simplă modă - dezertarea periodică a marilor oraşe (în cazul de faţă a Bucureştiului) - nu reprezintă, poate, decît manifestarea, reflexul înseşi istoriei oraşelor, în general. Iată ce se poate citi, în acest sens, într-o excelentă lucrare, datînd din 1925 dar tradusă, târziu, şi în româneşte, intitulată Oraşele Evului Mediu, semnată de Henri Pirenne:

• "Oricît de primitivă ar fi, orice societate stabilă simte nevoia să le asigure membrilor săi centre de reunire sau, dacă vreţi, locuri de întîlnire. Oficierea cultului, ţinerea tîrgurilor, adunările politice şi judiciare impun obligatoriu desemnarea unor locuri destinate să-i primească pe oamenii care vor sau care trebuie să participe la ele. Necesităţile militare acţionează încă şi mai puternic în acest sens. În caz de invazie, trebuie ca populaţia să dispună de refugii în care să găsească o apărare temporară împotriva inamicului. Războiul este la fel de vechi ca omenirea, iar construirea de fortăreţe aproape la fel de veche ca războiul. Primele construcţii ridicate pentru om par să fi fost într-adevăr incinte de protecţie. Chiar şi în zilele noastre nu există vreun trib primitiv unde să nu le găsim şi, oricît de departe ne-am întoarce în trecut, tabloul rămîne asemănător. Acele acropoles ale grecilor, oppida ale etruscilor, ale latinilor, ale galilor, burgen ale vechilor germani, gorods ale slavilor nu au fost la început, ca şi actualele Krals ale negrilor din Africa de Sud, decît locuri de adunare, dar mai ales adăposturi. Planul şi construcţia lor depind fireşte de configuraţia solului şi de materialele pe care acestea le furnizează. Dar dispozitivul general le este pretutindeni acelaşi. El constă într-un spaţiu de formă pătrată sau circulară, înconjurat de ziduri de apărare făcute din trunchiuri de arbori, din pămînt sau din blocuri de piatră, protejate de un şanţ şi străpunse de porţi. Pe scurt, este un loc împrejumuit. Şi vom observa imediat că termenii care în engleza modernă (town) sau în rusa modernă (gorod) desemnează un oraş au desemnat, la început, un loc împrejmuit". 

Evadarea contemporană, cu orice preţ şi cît mai des cu putinţă, din marile oraşe, fenomen care începe să se facă simţit, cu masivitate, şi în cazul Bucureştiului, şi care poate fi observat mai cu seamă în zile de vacanţă precum cele de acum, nu constituie o modă, ci reprezintă un reflex al însuşi modului în care au apărut şi s-au dezvoltat oraşele în general: ca locuri temporare de adunare, cu ocazia sărbătorilor, a tîrgurilor sau pe timp de război, pentru protecţie. La începuturi, deci, oraşele n-au fost edificate pentru a fi locuite permanent. Este exact ideea pe care o susţine şi istoricul francez Henri Pirenne, din a cărui lucrare, intitulată Oraşele Evului Mediu, am citat ieri şi voi mai cita, în continuare şi pentru a conchide, şi azi.
 
Oraş înseamnă, deci, în primul rînd "loc împrejmuit".
 

• "În vremurile normale - continuă istoricul francez -, aceste incinte întărite rămîneau goale. Populaţia nu se deplasa acolo decît cu ocazia unor ceremonii religioase ori civile sau atunci cînd războiul o obliga să se refugieze în ele împreună cu vitele sale. Dar progresele civilizaţiei au transformat puţin cîte puţin ocuparea lor intermitentă într-o ocupare continuă. S-au ridicat acolo temple; magistraţii sau căpeniile şi-au stabilit acolo reşedinţa; comercianţi şi meşteşugari au venit să se aşeze în ele. Ceea ce nu fusese iniţial decît un centru ocazional de adunare a devenit o cetate (cité), centru administrativ, religios, politic şi economic al întregului teritoriu al tribului, al cărui nume l-a luat cel mai adesea. Asta explică de ce, în multe societăţi şi mai ales în Antichitatea clasică, viaţa politică a cetăţilor nu se limita la incinta dintre zidurile lor. Cetatea, într-adevăr, fusese construită pentru trib şi toţi oamenii acestuia, fie că locuiau în interiorul sau în exteriorul zidurilor, erau deopotrivă cetăţenii ei. Nici Grecia, nici Roma nu au cunoscut nimic asemănător burgheziei strict locale (aparţinînd unui anumit loc) şi particulariste din Evul Mediu. Viaţa urbană se confunda acolo cu viaţa naţională."

 
Oraşele, deci, putem spune, au fost făcute parcă anume pentru a fi părăsite. Dacă înainte, la începuturi, ele erau locuite temporar, acum ele sînt periodic abandonate. Să nu ne mirăm, prin urmare, de faptul că ne vine tot timpul să plecăm, să evadăm din Bucureşti. Nu este doar modă în această pulsiune a migraţiei. Căci, de fapt, oraşul poate nici nu există ca atare. Poate că oraşul este în primul rînd un loc simbolic, un nume, o identitate, un purtător al identităţii, o marcă: o etichetă a teritoriului. Şi poate că noi nu facem, acum, decît să redevenim ceea ce n-am încetat nici o clipă să fim: un trib de nomazi.
 
Bucureştiul nu are limite precise. El există şi înăuntrul, şi în afara sa. Îl purtăm, cel mai adesea, cu noi. Oraşul este, înainte de toate, o haină. Şi poate chiar o piele.
Asemenea tuturor marilor oraşe ale lumii, Bucureştiul nu are limite precise. El există atît înăuntrul, cît şi în afara sa. Iar dacă la începuturi oamenii veneau periodic şi mai mult de nevoie în oraşe, acum ei le părăsesc cît mai des cu putinţă şi de plăcere, în căutarea plăcerii. În însăşi esenţa sa, oraşul este un "du-te-vino", o navetă, o mişcare de pendulare.
 
De fapt, orice oraş definitoriu, precum Bucureştiul, este un loc mai mult simbolic: un nume, poate, atît şi nimic mai mult. Un nume, un simbol, adică enorm, totul. Căci la om elementul simbolic este, cel mai adesea, mai important decît elementul material, care nu funcţionează decît cu titlu de suport al stării simbolice.
 
Nu există, nici în cazul Bucureştiului, un oraş propriu-zis. Bucureştiul "propriu-zis" cuprinde, dacă stăm bine şi ne gîndim, doar o arie foarte restrînsă şi strict delimitată: aşa-numitul "centru", downtown, sau "oraşul istoric". Cîteva străzi, cîteva pieţe, cîteva monumente. Dar miracolul urban, miracolul pe care îl constituie şi îl realizează oraşul, deci şi Bucureştiul, cu atît mai mult Bucureştiul, constă tocmai în faptul că acest "foarte puţin", că acest "mai nimic" care este oraşul "propriu-zis" ţine şi adună în jurul lui extrem de mult, o realitate deosebit de complexă. Ca orice mare oraş, Bucureştiul are daruri magnetice, fascinatorii: atrage. Şi o face, cel mai adesea, pentru ca apoi să respingă.
 
Bucureştiul nu este unul singur. Bucureştiul nu este unitar, e un oraş multiplu, şi poate că forma de plural a numelui său are darul de a exprima, de fapt, însăşi esenţa oraşului universal: pluralitatea oraşului.
 
Există un Bucureşti-centru. În jurul lui, dispuse circular şi radial, mai multe oraşe de centură, mai multe "brîuri" de Bucureşti. Zilnic, cea mai mare parte dintre locuitorii Capitalei vin din Bucureşti la Bucureşti, trecînd prin alte cîteva "Bucureştiuri". Bucureştiul este o adevărată excursie, o imensă călătorie de care nu ne dăm seama. A trăi la Bucureşti înseamnă a trece, zilnic, prin mai multe stări şi prin mai multe oraşe denumite, toate, "Bucureşti".
 
Iar acest teritoriu de pendulare, acest teritoriu de navetă de care nici măcar nu sîntem conştienţi ţine laolaltă, prin chiar tensiunea realităţilor lui multiple, un întreg teritoriu, o ţară întreagă.
 
Din această perspectivă, privit astfel, Bucureştiul este, poate, singurul oraş cu adevărat modern - şi chiar postmodern - al României. Prin diversitatea lui dinamică, el asigură unitatea unei întregi ţări: respiraţia ei.
 
Miracolul Bucureştiului poate fi considerat, iată, şi din acest punct de vedere - aproape magic.

Vacanţa, iar, a trecut, şi Bucureştiul a redevenit, iar, oraşul strict funcţional, greu de descifrat şi de trăit, care ne apasă şi pe care, de fapt, îl ignorăm. Pentru locuitorul unui oraş, a da, însă, uitării tocmai oraşul în care trăieşte înseamnă a trece pe lîngă sine însuşi. Mai direct şi în mod mai puţin speculativ decît în filosofie ori în psihanaliză, sinele omului este, poate, însuşi oraşul în care acesta îşi duce traiul zilnic.
 
Bucureştiul a redevenit, deci, anonim. Iar dacă de-a lungul întregii acestei veri m-am străduit să demonstrez că Bucureştiul poate fi tratat - şi trăit - ca o staţiune estivală, ca un imens şi exemplar loc de destindere şi de vacanţă, de săptămîna viitoare va trebui, iar, să mă întorc la operaţiunea de "vînare" a locurilor de vacanţă provizorie, momentană, pe care le oferă Bucureştiul, a "punctelor de fugă" pe care orizontul înghesuit, aglomerat şi aparent blocat al marelui oraş le îngăduie, totuşi, în viaţa de zi cu zi.
 
Indestructibil, revine în spaţiul public ideea potrivit căreia  căreia capitala României n-ar mai trebui să fie Bucureştiul, ci un oraş din Transilvania. De data aceasta, era vorba de Alba-Iulia, pe motive de reprezentativitate simbolică istorică şi de... moralitate. Autorul acestei idei, un domn care se autointitulează şi care chiar poate dovedi, la o adică, că este, cu acte în regulă, istoric de profesie, îşi motiva propunerea printr-un argument cel puţin bizar, şi anume prin faptul că mulţi oameni politici români ai momentului actual, deşi de provenienţă transilvană, se "strică" la Bucureşti, în acest oraş "mîlos" şi excesiv de "balcanic".  
 
Ideea aceasta este veche şi, daţi-mi voie s-o spun, pe cît de veche, pe atît de senilă - din faşă, încă din pruncia ei de gînd aşa-zis salvator! Numai o gîndire provincială poate naşte o astfel de bazaconie, căci nu există oraş mai reprezentativ pentru istoria politică, socială şi culturală a României decît Bucureştiul, şi aceasta tocmai prin caracterul lui aparent amestecat şi haotic. Stau şi mă întreb cum se va putea integra în Europa şi în lume cineva care refuză însăşi ideea de metropolă, fie şi incipientă ca realizare, în condiţiile în care singurul oraş care a depăşit demult stadiul de burg transilvan ori de tîrg moldovenesc este tocmai acest Bucureşti atît de prosteşte hulit? Nu, Bucureştiul nu este în mod arbitrar, ci în mod organic-istoric capitala României. Nu doar de drept, ci şi de fapt. Am demonstrat cu ceva vreme această realitate, printr-un citat din Mircea Eliade, care demonstra caracterul deopotrivă iniţiatic şi selectiv al Bucureştiului. Şi legionarii urau, să nu uităm, acest Bucureşti aşa-zis balcanic.
 
Cine refuză şi respinge Bucureştiul se refuză şi se ocultează pe sine însuşi, nu-şi recunoaşte realitatea amestecată şi complexă de "fiinţă istorică", cum ar fi spus Lucian Blaga. Este, cu alte cuvinte, un caracter simpluţ şi, mai presus de orice, o minte nevrotică. Cine nu admite complexitatea nu admite nici realitatea - şi atunci îşi propune, nu-i aşa, s-o "rezolve". Aşa s-au născut toate marile şi micile dictaturi.
 
Mai puţin sămănătorism involuntar în gîndire! Oraşul, adică Bucureştiul, are multe răspîntii şi intersecţii, şi ştiu că e greu să iei atîtea decizii pe minut. Dar şi bulevardele lui sînt mai late, mai ample.