Un oraş e un mediu, un cîmp, un fundal în raport cu care abia tu, dar niciodată singur, ci alături de (nu neapărat împreună cu) alţii, compui, faci oraşul.
Am făcut săptămîna trecută un experiment, pe care abia acum încep, încerc să-l formalizez, să-l scriu, să-l gîndesc. La provocarea unor prieteni scriitori (Marin Mălaicu-Hondrari şi Dan Coman) şi alături de alţi prieteni scriitori (printre care Bogdan-Alexandru Stănescu), am încercat să atac un oraş mic, Bistriţa, adică să-l cunosc.
Or, experienţa unui oraş, indiferent dacă mic sau mare - şi tocmai asta defineşte oraşul -, este că el nu poate fi atacat, cunoscut, abordat. Oraşul, fie el mic sau mare, nu contează, te înghite şi te pune la muncă: să-l produci, să te faci oraş împreună cu oraşul.
Aceasta nu este decît o schiţă extrem de preliminară, o tentativă de incipt de lucrare asupra oraşului Bistriţa, de lucrare, de fapt, a oraşului Bistriţa, prin care vreau să dau glas unei tensiuni creatoare a acestui oraş.
Care ar fi, după mine, această tensiune creatoare în cazul oraşului Bistriţa? Faptul că oraşul Bistriţa este urma distrugerii cetăţii Bistriţa, a decăderii ei administrative din drepturile de cetate, aşa cum dovedeşte (vezi foto) discreta machetă amplasată într-unul dintre numeroasele şi absolut specificele pasaje ale oraşului Bistriţa, pe care, dacă nu o parcurgi atent, nu ai cum s-o descoperi, ceea ce dovedeşte o foarte bună intuiţie a edililior care au amplasat-o ne-central şi ne-centrat, non-festivist, propriu urban adică. Un oraş, spuneam, e un cuprins, nu un punct dominabil vizual.
Căci aceasta este tocmai istoria: oraşele (I mean, oraşele europene) au explodat din cetăţi, care nu a trebuit să fie neapărat distruse, anulate, abrogate, ca în cazul Bistriţei, pentru a se de-re-construi ca oraşe. Toate oraşele au aruncat nişte cetăţi în aer, le-au proiectat în spaţiu, ca spaţiu.
Şi încă o idee, de lucru, surprinsă aici, la Bistriţa, dar pe care mai trebuie încă s-o lucrez, să o scriu (parcurgînd-o, tocmai, ca pe un oraş): nu există diferenţă între oraş mare şi oraş mic, nu dimensiunile califică oraşul, ci amestecul, înghiţirea, imposibilitatea de a-l cuprinde, de a-l ataca, de a-l centraliza, de a-l idealiza, de a-l survola, de a-l reduce - militar, militarist, adică din aer, în mod cartografic - la o esenţă ideală.
Altfel spus, reparcurgerea pe scurt, dacă nu chiar simultan, în intensionalitate, a tensiunii cetate-oraş: noi vrem să transformăm, ideal, prin percepţia noastră, orice oraş-cîmp la loc într-o cetate, orice cetate este, cognitiv, Cetatea Ideală, starea de cetate (care să poate fi văzută, vizată, obiectivată, atacată, distrusă) este idealul lenei noastre cognitive, dar tocmai de aceea armate, înarmate, militarizate, vrem să vedem în speranţa că vom putea domina, deci distruge, dar Cetatea Ideală se ruinează inevitabil, în chiar ochii noştri, devenind oraş înconjurător şi, indiferent de dimensiuni, de necuprins.
Lenea ne face soldaţi. Cunoaşterea e asediu, inevitabil tehnic.
Atît deocamdată.
