(album realizat de Fabienne Debastiani & Salim Kissari și finalizat de Boris Massieux)
Lecții de dans cu Dan Mastacan
de Gigi Căciuleanu
Mi-e imposibil să enumăr toate lecțiile pe care le-am primit de la Dan. Eu, i-adevărat, reacționând adesea ca un cal nărăvaș, protestând și cabrându-mă... Cred că foarte des nu ne-a venit ușor niciunuia dintre noi. Cum se zice: "Greu, da' merită!".
De fapt fiecare colaborare, fiecare minut de lucru împreună a fost și rămâne în continuare pentru mine, o lecție, hai să zic: chiar un "master class", nu numai de teatru ci în general de gust și de artă. Iar, până la urmă, și de dans. Cât trăiește, omul învață.
Da, de fapt aici voiam să ajung: la ocaziile în care lucrul de creație cu Dan deveniseră chiar lecții de... coregrafie. Voi pomeni doar trei momente. Numai trei dar cât de semnificative. Și simbolice. Și de care publicul nu avea cum să știe... până acum.
I.
Sunt angajat de către Maina Gielgud (marea stea a baletului englez - deci mondial! - și, în plus, nepoata faimosului actor John Gielgud), să joc rolul unui coregraf nebun în piesa (minunată!) pe care o concepuse și pe care o jucasem împreună pe scenele londoneze și engleze (de exemplu, la istoricul teatru "Old Vic"). Chiar și azi, cei care ne văzuseră atunci își mai amintesc de acea piesă. Unde apăreau și trei mari doamne ale dansului mondial: Svetlana Beriozova, Rosella Hightower, Yvette Chauviré...
În spectacolul care urma să fie prezentat în Franța (cu titlul Petits pas et crac! - titlul original fiind Steps, Notes and Squicks - găsibil pe Youtube), la Paris, la "Espace Pierre Cardin" timp de trei săptămâni, trebuie să dansez în fiecare săptămână câte un solo diferit. Am pregătite numai două. Îmi trebuie un al treilea. Și nu-l am. Spectacolul se apropie, iar eu sunt secat. Nici o idee care să-mi placă. Noroc cu Dan. Îmi zice: "Ascultă te rog această sonată pentru violoncel de Bach. Pablo Casals este divin." Are dreptate. Într-adevăr muzica mă ia pe sus. Casals este la limita prăpastiei, atât muzicale cât și sufletești. Sunt copleșit. Și... nu-mi iese nimic! Aici intervine din nou Dan. Vine la sală pe la 10 seara (e un tip nocturn care începe să trăiască artistic abia după apusul soarelui!) când eu mă dădeam încă de dimineață cu capul de toți pereții, luptându-mă mai mult cu mine însumi decât cu Bach și cu Pablo Casals. Dan se pune în fața mea și începe să-mi dicteze... coregrafia. Literalmente. Iar eu redevenind elev am impresia că o am în față (toute proportion gardée) pe... Miriam Răducanu. Și nu fac altceva decât să încerc doar să in-ter-pre-tez (ce plăcere!!!) ceea ce mi se spune. Et ça marche!!! În mai puțin de o oră dansul este făcut.
Îl prezint în spectacol.
În timp ce-l dansez la premieră, Pierre Cardin bagă capul în sala (sa!) de spectacol, mă vede și... îi place! Astfel, din acel punct precis a pornit... o colaborare cu dânsul de ani de zile! Grație lui Dan.
II.
Lucrez la Mozartissimo. Am un material coregrafic care, pus cap la cap, durează peste 6 ore. Îl chem pe Dan să vină cu foarfeca. Adică, de fapt, să procedeze la un lucru penibil (dar cât de necesar!) aidoma unui decupaj sau montaj cinematografic. Bineînțeles că lucrând ba cu fiecare dintre dansatori în parte, ba cu toți laolaltă, neglijasem tocmai partitura mea. Nici măcar începută. Impas. Dan mă roagă să nu mă mai agit ci să mă așez cuminte în sală. Se pune, în locul meu, pe scenă, pe diagonala de cuburi imaginată ca element de scenografie și se apucă să... danseze... solo-ul meu! Ce păcat că nu am avut o cameră ca să fi filmat acel moment. Așa cum fu el. Genial. Pe care (după părerea mea fără să reușesc) am încercat apoi să-l reproduc întocmai. Care a devenit solo-ul central din Mozartissimo, "Arlecchino", pe care apoi atâta l-am tot dansat. Bineînțeles cu trupa noastră însă pe care l-am "transmis", de fapt în coregrafia lui Dan!, atâtor și atâtor dansatori din alte trupe din lume.
În schimb, ca să fim drepți, în spectacol, eu, la rândul meu, intervenisem cu idei de regie și chiar de scenografie imaginând acele cuburi care, cu jocul lor, reprezentau coloana vertebrală a spectacolului. Pe program însă, eu apăream și continui să apar ca autor și coregraf. Iar Dan: ca regizor, scenograf și conceptor de lumini.
Cu riscul de a mă repeta: Cum Dumnezeu să definesc oare în mod EXACT felul complex și ne-ortodox al colaborării noastre?
III.
După ce creaserăm împreună Cele patru anotimpuri (Vivaldi) cu trupa de balet a Operei din Lyon, Dan a decis să reluăm spectacolul cu trupa noastră din Rennes. Adăugând însă o secvență în plus. Între "toamnă" și "iarnă". Pe o sublimă cantată profană pentru contra-tenor de Vivaldi. Un solo pe care să-l dansez eu.
Premiera e mâine iar eu azi încă nu am solo-ul. Vreau să renunț. Bineînțeles, intervine Dan. Lucrăm toată noaptea la acel dans. Dan îmi întoarce pe dos ordinea mișcărilor pe care le inventasem. Și are perfectă dreptate. Dimineața solo-ul e gata, ieșit din cuptor. Iar seara la premieră, mort de somn, dar cu luciditatea somnambulului, îl dansez în fața unui public care îl plebiscitează.
Acel solo care este apoi dansat și el de nenumărate ori, câteodată chiar separat, "scos" din spectacolul inițial. Ca o piesă în sine. Dansat nu numai de mine dar și de atâția prim-soliști, pe acolo pe unde tot montasem Cele patru anotimpuri, în această nouă variantă.
O longevitate pe care iată: o datorez iar lui Dan.
Numai trei exemple din câte altele...
Da. Lecții (pe lângă altele și) de dans cu DAN MASTACAN.
Care a avut întotdeauna generozitatea să accepte în viața mea artistică rolul din umbră. Acesta nefiind, bineînțeles, cel mai neimportant.
De fapt este vorba de o adevărată simbioză.
Dacă n-ar fi existat am fi fost nevoiți s-o inventăm!
Dan Mastacan. Un personaj de teatru. De film. De roman.
Un personaj total ieșit din comun chiar și în viața de toate zilele.
Sau poate tocmai datorită acestui fapt!
***
Leçons de danse avec Dan Mastacande Gigi Căciuleanu
Il est impossible d'énumérer toutes les leçons que j'ai reçues de Dan. Auxquelles, c'est vrai, je réagissais souvent comme un cheval rétif, en protestant et me cabrant... Je pense que très souvent, ça n'a pas été très facile pour aucun d'entre nous. Mais comment on dit: « cela valait le coup ».
En fait, chaque collaboration, chaque instant de travail ensemble a été, et reste, pour moi une leçon, une sorte de « master class », non seulement de théâtre mais de goût artistique et d'art en général. Et, finalement, même de danse. Tant qu'on vit, on apprend.
Oui, en fait c'est là où je voulais arriver: aux occasions où le travail de création aux côtés de Dan, devenaient des leçons de chorégraphie. Je ne citerai que trois de ces moments. Seulement trois, mais, oh combien significatives. Et symboliques. Que le public ne pouvait pas connaître... jusqu'à présent.
I.
Je suis engagé par Maïna Gielgud (la grande star du ballet anglais - donc mondial - et, par ailleurs, la petite-fille du célèbre acteur John Gielgud), pour jouer le rôle d'un chorégraphe fou dans une pièce (super!) qu'elle avait conçue et que nous avons jouée ensemble sur les scènes anglaises (par exemple au fameux théâtre londonien, « Old Vic »). Aujourd'hui encore, ceux qui l'avaient vue s'en souviennent encore. Dans le spectacle apparaissaient également trois grandes dames de la danse: Svetlana Beriosova, Rosella Hightower, Yvette Chauviré...
Dans ce « show » (rebaptisé pour la circonstance: « Petits Pas et Craques! » - le titre original étant « Notes et steps and Squicks - et que l'on peut trouver sur YouTube), qui allait être présenté en France, à Paris, pendant trois semaines à l'Espace "Pierre Cardin je devais danser chaque semaine un solo différent.
Je n'ai que deux. J'ai besoin d'un troisième. Et je ne l'ai pas. Le spectacle approche et je suis vidé. Aucune idée qui me plaise. Heureusement il y a Dan. Il me dit: « Écoute cette sonate pour violoncelle de Bach. Pablo Casals est divin ». Il a raison. En effet, je suis emporté par la musique. Casals est au bord du précipice, à la fois musical et spirituel. Je suis sous le charme. Et... rien ne vient! Là, arrive à nouveau Dan. Il vient à la salle vers à 22 h (Il est de nuit et commence à vivre après coucher du soleil!) pendant que, depuis le matin encore, je me tapais la tête contre les murs, luttant aussi bien avec moi-même qu'avec Bach et Pablo Casals. Dan se met devant moi et commence à me dicter la... chorégraphie. Littéralement. Je redevenais un étudiant, en face de (toute proportion gardée)... ma légendaire prof, Miriam Răducanu. À ne rien essayer d'autre que juste d'in-ter-pré-ter (quel plaisir!!!) ce qu'il disait. Et ça marche!!! En moins d'une heure le solo est construit.
Je le danse au spectacle.
Pendant que je dansais, à la première, Pierre Cardin met sa tête dans la salle (la sienne!), me voit et... il aime! À partir de cet instant précis... a commencé une collaboration avec lui pendant des années! Grâce à Dan.
II.
je travaille sur « Mozartissimo ». Le matériau chorégraphique dont je dispose, mis bout-à-bout, dépasse les six heures. J'appelle Dan à la rescousse, avec des ciseaux, pour mener à bien une tâche pénible (mais oh combien nécessaire!), semblable à celle d'un montage cinématographique. Comme d'habitude, en travaillant tantôt avec chacun des danseurs tantôt avec l' ensemble, je néglige tout simplement ma propre partition. Qui n'est, cette fois-ci, même pas entamée. Impasse. Dan me supplie de ne plus m'agiter, et de rester tranquillement assis dans la salle. C'est alors lui qui se met, sur scène, sur la diagonale de cubes (que j'avais imaginés comme éléments de décor) et qui commence à... danser... mon solo! Quel dommage que je n'ai pas pensé alors à le filmer. Tel qu'il était. Brillant. Solo, que j'ai tenté pat la suite de reproduire exactement mais à mon avis sans vraiment y parvenir.Cette danse est devenue la séquence centrale de « Mozartissimo », «l'Arlequin », que j'ai ensuite tant dansée. Avec bien sûr notre compagnie mais que j'ai aussi "transmise » (telle que Dan l'avait chorégraphiée!), à d'innombrables danseurs de maintes compagnies dans le monde.
Cependant, pour être juste, moi, à mon tour, je suis intervenu dans « Mozartissimo », avec des idées de mise-en-scène et même imaginé ces éléments de scénographies omniprésents, une série de cubes qui, avec leurs jeux de déplacements devinrent l'épine dorsale du spectacle. Cependant, officiellement, dans le programme, je continue d'apparaître comme auteur et chorégraphe. Et Dan, en tant que metteur en scène, scénographe et concepteur des éclairages.
Au risque de me répéter: comment définir EXACTEMENT la façon complexe et non-orthodoxe de notre collaboration?
III.
Après avoir créé ensemble « Les Saisons » (sur la musique de Vivaldi) avec la troupe du ballet de l'Opéra de Lyon, Dan décida de reprendre le spectacle avec notre Compagnie à Rennes. En ajoutant une séquence supplémentaire. Entre « l'Automne » et « l'Hiver ». Une cantate profane sublime, pour contre-ténor, de Vivaldi toujours. Que je devais danser moi-même:
La première est pour demain mais aujourd'hui, je n'ai pas encore le solo. Je veux renoncer. Bien sûr, intervient Dan. Nous travaillons toute la nuit. Dan bouleverse l'ordre des mouvements que j'avais imaginés .Et il a tout à fait raison. Le matin, le solo est prêt à sortir du four. Et le soir, à la première, tombant de sommeil, mais avec la lucidité d'un somnambule, je danse devant un public qui le plébiscite.
Ce solo est ensuite dansé maintes fois, parfois séparément, « sorti » du contexte du spectacle. En tant que pièce se suffisant à elle-même. Dansé non seulement par moi, mais aussi par de nombreux premiers-danseurs, partout où j'ai monté par la suite « Les Saisons » dans cette nouvelle version.
Une longévité que je dois à Dan.
Trois exemples parmi tant d'autres...
Oui. Des leçons (et) de danse avec Dan Mastacan.
Qui a toujours eu la générosité d'accepter, dans ma vie artistique, ce rôle dans l'ombre. Qui n'est pas, bien sûr, et de loin, le moins important.
En fait, il s'agit d'une véritable symbiose.
S'il celle-ci n'avait pas existée nous aurions dû l'inventer!
Dan Mastacan. Un personnage de théâtre. De film. De roman. Un caractère exceptionnel totalement sorti du commun, même dans la vie de tous les jours.
Ou peut-être bien, justement, grâce à cela?!...