Da' tu a cui eşti?

Douăzeci de ani. CV-uri şi mostre de text trimise prin toate redacţiile, note mari la şcoală şi un munte de dorinţă de a învăţa. Asta a fost singura întrebare la care s-a gândit redactorul-şef în cauză, după ce mi-am etalat eu subiectele şi articolele şi calificările şi entuziasmul în nu mai ştiu câte pagini de Word. Da, am plâns. Acum n-aş mai plânge.

Asta nu înseamnă că nu s-a mai întâmplat de atunci. Câteva luni mai târziu am primit oferta irezistibilă de a mobila o semnătură, care chiar era a cuiva, dar al cărei posesor nu voia decât să semneze. Texte. Făcute de alţii. Sau de altele. Ale căror semnături nu erau, pasămite, ale nimănui. Am rezistat. Cred că am şi plâns mai puţin. Cred.

La momentul scrierii acestor gânduri, am aproape patruzeci de ani (bine, mai scădem vreo doi). Cred că anul trecut un domn, titrat, de altfel, a venit într-un studio de direct radiofonic în care lucrez de... cincisprezece (cincisprezece?!!!? Doamne, când s-au făcut cincisprezece???) ani şi a întrebat, vizibil panicat, după ce m-a măsurat îndelung, de la vârful pantofului la rădăcina părului (posibil nevopsită, nu ajung la coafor atât de des pe cât mi-aş dori), "da' câţi ani aveţi, don'şoară? Ştiţi ceva despre mine?". Ştiam. El a plecat încântat de la interviu, după propria declaraţie. Colegul meu de la butoane a mormăit în barbă ceva ce n-am să repet, deşi ţin minte (recunosc, cu drag). Eu am trecut peste grobianismul în cauză. Când ai multă treabă, parcă nu prea-ţi mai rămâne aşa mult timp să mesteci lucrurile astea până la ulcer.

Între aceste borne, am mai învăţat câte ceva. Că oamenii lipsiţi de argumente devin agresivi. Că vocile nesigure sunt stridente. Că imprecaţia e una din cele mai... cum să spun, suculente figuri retorice în limba română. O bijuterie semantică. De creativitate. De spirit asociativ. De stil! (ce poliptoton, ce chiasm, ce epiforă...). Că atunci când nu te poate contrazice calm (din varii motive - lipsa exerciţiului polemicii elegante e cel mai des întâlnit), un interlocutor coleric va uita brusc cum te cheamă (necunoscute sunt căile hipotalamusului, ştiu) şi va comuta, cu tot reducţionismul de rigoare, pe apelativul "păpuşă". Chit că ai aproape patruzeci de ani. Că ai tot dreptul să nu accepţi "păpuşa", ignorarea vocii tale, implicaţia (la fel de tristă şi de voit despectivă) că nu eşti decât ecoul unei voci masculine, o f(r)acţiune mută şi eventual lobotomizată a unei familii în diverse stadii de oficializare.

Că veni vorba, pentru mine misoginismul şi misandria sunt din aceeaşi familie. Sunt forme de ură camuflate de un nefiresc spirit de gintă. Discursiv şi nu numai. Reducţionismul şi generalizările, excluderea, ignorarea prezenţei tale ca persoană distinctă într-o conversaţie, toate vin din aceeaşi incapacitate de a susţine un dialog în marje de respect minimal. E momentul în care bărbaţi şi femei, nu neapărat rău intenţionaţi, cât prea puţin expuşi unei lumi mentale fără "păpuşi", eşuează într-un verb infestat de sexism, care miroase urât indiferent cât de sclivisită ar fi persona publică a emitentului. Eşuează în ură.

Personal, nu cred în răspunsul cu aceeaşi monedă. Nu (mai) cred, însă, nici în ignorarea stereotipului de gen. În faptul că nu există. În băgatul sub covor. În perpetua luptă cu clişeul. De fapt, cred că mă deranjează orice tip de discurs monolit, opac şi generalizator. Din cele cu "păpuşă". Sau cu "voi, jurnaliştii", "voi, femeile", "voi, ăştia tineri", când în propoziţie ar trebui să apară "tu".

Cred că multe femei pot fi şi mame, şi foarte buni profesionişti (sigur, dacă instituţiile unde lucrează, multe din ele potente financiar, ar avea prevăzute creşe şi grădiniţe în interiorul lor, probabil că unele din ele ar fi mult mai eficiente). Cred că mulţi bărbaţi pot fi lăsaţi să inventeze un ganache de ciocolată sau să-şi supravegheze copiii în parc fără să presupunem, în legea mişto-ului unanim simpatizat, că vor fugi cutremurându-se în pădure, răcnind sălbatic de groază să nu se fi feminizat. Cred că noi nu suntem slabe de înger şi că ei nu sunt neanderthalieni. Cred că ei şi noi suntem oameni. Cred că avem voci. Prezenţe discursive. Că multe lucruri, inclusiv comunicarea avizată, relaxată şi, da, elegantă, se învaţă. Că e un joc care presupune schimb de conţinuturi, de informaţie, de opinii, de unghiuri, de amănunte şi nu de metonimii. De gen.

Sigur, acesta ar fi putut fi un text despre Angelou, sau Atwood, sau Capote, sau Woolf, sau Le Guin. Nu este. După cum nu e despre balcanism. Nu e despre ce înseamnă, de fapt, discriminare pe piaţa muncii sau în arenele profesionale, despre flagelări publice sau despre ideologii (nu sunt păpuşă, Ok, dar nici Tolstoi nu sunt...).

Adevărul e că mi-ar fi plăcut să fie un text despre literatură. Teorie. Istorie. Ficţiune. Lucruri din cărţi. De citit. Mi-a ieşit un text despre banale realităţi de limbaj. Dureroase, dar banale.

E despre faptul că eu, cea de-acum, chiar sunt a cuiva (şi mă bucur de asta), dar mintea şi vocea mea sunt ale mele. Failibile, sigur, dar ale mele. Cu ele dau cu bâta-n baltă şi îmi asum lucrul ăsta, cât pot eu de elegant (da, ştiu, mă obsedează acest cuvânt, e perfect adevărat, la fel de adevărat cum e şi faptul că abuzez de epimone). Tot cu ele mi se întâmplă (ce-i drept, mai rar) să produc şi panseuri pertinente. Să cer argumente. Să-mi cer scuze, când e cazul. Şi să-mi cer drepturile. Să-mi imaginez, câteodată, cu voce tare, un spaţiu public în care insulta să nu fie expresia muşchilor încordaţi polemic. În care să nu fie nevoie să declar a cui sunt. Sau câţi ani am. Sau să râd la toate glumele fără perdea, ca să fiu de gaşcă.
"Cine e redactorul?"
"Eu sunt redactorul."
"Cum tu, păpuşă? Câţi ani ai?"

Nu mai ştiu câţi ani aveam. Puţini, probabil. Aparent puţini pentru ce aveam de făcut. A trecut mult timp de-atunci. Dar ştiu starea. O simt, încă, în toţi porii. Acum, că m-am făcut "mare", o mai strivesc sub vârful pantofului. Şi, când mă mai vizitează, pot să scriu despre ea, s-o mototolesc şi s-o arunc la gunoi. "Bărbăteşte".