Paşaport pentru RFG

Lui Helmut i s-a retras dreptul de a-şi continua facultatea după ce şi-a depus cererea de emigrare, aşa că n-a avut ce face, a trebuit să se întoarcă acasă, la Sighişoara. Nu l-am mai văzut un timp, poate un an, dacă nu şi mai mult. N-a venit în Bucureşti, nu m-a sunat. Păstra o tăcere suspectă. Eram destul de îngrijorat, dar nu-l sunam nici eu, pentru că simţisem un fel ameninţare voalată când îmi spusese să nu-l caut, pentru că o să mă caute el când o să poată.

Credeam că a şi uitat de mine, când primesc un telefon: "Helmut sunt. Mâine vin la Bucureşti. Eşti liber să ne vedem?" "Helmut! Ce bine-mi pare să te aud! Începusem să fiu îngrijorat. N-ai mai dat nici un semn de viaţă, mă gândeam că poate ai şi plecat." "După cum vezi, sunt tot aici."

Ne-am revăzut în curtea bunicilor. Am dat mâna, ne-am îmbrăţişat. Helmut a scos din buzunarul de la piept un document cu coperţi maro, şi mi l-a fluturat prin faţă. "Ştii ce e ăsta?", m-a întrebat el vesel. "Nu." "Un paşaport nou-nouţ, pentru cetăţeanul german cu numărul...", şi a citit un număr, "adică pentru mine." "Felicitări! Asta înseamnă că s-a încheiat. Pleci curând?" "Da, eu, tata, mama, şi Inge. Rămâne doar bunica. Ea nici n-a vrut să audă de Germania. A zis că aici s-a născut, aici vrea să moară." "O lăsaţi singură? Dar nici nu vorbeşte româneşte, doar săseşte." "Noi ne-am săturat de frig şi foame, însă ea a văzut şi mai rele. După război a fost deportată în Bărăgan, cu domiciliu obligatoriu. A supravieţuit cu greu acolo, nu erau de niciunele. Dar cel puţin n-au trimis-o la ruşi. Când s-a întors, după ani de zile, şi-a găsit casa devastată. Ţiganii care o ocupaseră arseseră tot ce se putea arde, până şi cercevelele de la geamuri, şi transformaseră camerele în grajduri. A scos cu găleata balega din casă."
"Spune-mi ceva. Ce fel de paşaport e ăsta maro?" "Pentru persoane fără cetăţenie. Ni s-a retras cetăţenia română." "De ce? Aşa aţi cerut voi?" "Nu, aşa e procedura."
"Ceva nu mi-e deloc clar. Din ce se aude, RFG-ul plăteşte cinci mii de mărci sau mai mult pentru fiecare etnic german care pleacă. Pare o afacere bună pentru nea Nicu. Cu toate astea, nu s-a grăbit să vă dea drumul! De ce?"

Helmut mi-a aruncat o privire îngrijorată, după care mi-a spus: "Vorbim altă dată, acum trebuie să plec."

După asta iar n-am mai auzit de el o vreme. A plecat în RFG fără să ştiu nici când nici cum. Am aflat că s-a instalat cu bine doar când am mai trecut prin Sighişoara şi am bătut la poarta casei. Mi-a răspuns bunica lui. Ne-am înţeles cu greu, eu cu germana mea rudimentară, ea vorbind doar în dialect. Dar a fost suficient. M-am bucurat pentru el.

Au mai trecut câţiva ani, şi, la câteva luni de la căderea comunismului, m-am trezit cu alt telefon: "Helmut sunt. Ce mai faci? Am venit la Sighişoara pentru câteva zile, cu soţia şi copiii. Ai chef să ne faci o vizită? Te putem găzdui în vecini, au o casă mare, complet renovată."

M-am suit în maşină şi m-am dus să-l văd. Casa bunicilor lui era neschimbată. De data asta însă, nu mi-a mai deschis bunica. Helmut era aproape neschimbat. Foarte elegant îmbrăcat, mi-a spus că e profesor universitar. Soţia şi copiii nu vorbeau româna, dar şi aşa s-a ferit de ei când mi-a spus să ieşim în oraş, pentru că voia să-mi spună ceva important.

Părea că are o apăsare. Am mers o vreme unul lângă altul în tăcere, după care s-a oprit faţă-n faţă cu mine, m-a apucat de braţ, şi mi-a spus: "Am tot vrut să-ţi spun, dar n-am ştiut cum. La început mi-a fost frică să nu-mi ia paşaportul înapoi dacă vorbesc, apoi, după ce-am plecat, mi-a fost pur şi simplu ruşine." Nu-mi dădeam seama unde bate, dar după cât era de serios, mi s-a părut că e mai bine să nu-l întrerup. "Am fost naiv să cred că faci cerere de emigrare, şi apoi, gata, îţi aştepţi liniştit rândul la plecare. În realitate au făcut tot felul de presiuni asupra noastră." "Să renunţaţi la cerere?" "Nu. Să cooperăm ca să ne dea drumul. Ştii că pe mine m-au dat afară de la facultate. Pe Inge n-au lăsat-o să-şi dea bacalaureatul. Iar pe părinţii mei i-au dat afară de la serviciu. Fără grădina de zarzavat a bunicii, cred c-am fi murit cu toţii de foame. În timpul ăsta ne tot chemau să dăm declaraţii. Cică numai aşa primeam paşaport. A trebuit să torn pe cineva, altfel cine ştie cât mai aşteptam. M-am gândit la Rada, tot avea ea atunci încurcături, cu firea ei independentă, cu gura ei slobodă. Nu mai conta aşa de mult ce spuneam eu. Am mai şi inventat câteva lucruri, nu grave, cam ce ştiam că voiau securiştii să audă, pentru că altfel ar fi trebuit să mai torn şi pe alţii. Am vrut să-ţi spun atunci, ca să-i spui să se păzească, dar mi-a lipsit curajul. Iar mai târziu, nu ţi-am mai spus pentru că mi-a fost ruşine. Acum ţi-am spus. Trebuia să-mi eliberez conştiinţa. Sper că n-a păţit nimic din cauza mea. Oricum, te rog să mă ierţi."

(Bucureşti, octombrie 2017)