Zece la sută

Au trecut peste treizeci de ani de atunci. Dar de câte ori vin acasă, continui să privesc cu îngrijorare uşa de la intrare, întrebându-mă dacă n-o s-o găsesc din nou ca atunci. Ating clanţa doar după ce sunt sigur că totul e în ordine. Fac asta ca să nu şterg amprentele, în caz că trebuie căutate. Aşa am fost instruit să fac, chiar dacă amprentele sau prinderea hoţului nu folosesc la mare lucru. Paguba rămâne.

Mă întorceam acasă împreună cu Rada. Lipsisem cred două sau trei săptămâni, ca în fiecare lună în anii aceia, din primăvară până-n toamnă, cât făceam teren. Am urcat împreună scările cu bagaje în mâini, când o aud pe Rada strigând: "Uşa!". Întredeschisă cam de o palmă, uşa avea aşchii de lemn în dreptul încuietorilor. Fusese forţată.
"Mie mi-e frică să intru, poate hoţul mai e încă înăuntru", mi-a spus Rada. Am împins încet uşa şi am aprins lumina. Pe jos zăceau înşirate lucruri. Primul obiect peste care am dat a fost o boxă Schneider, răsturnată, cu cablul încolăcit în jurul ei - fusese luată de la locul ei, dar se vede că hoţul se răzgândise, poate era prea mare şi grea, sau poate n-a mai vrut s-o ia dacă n-o putea lua şi pe a doua. Probabil hoţul fusese singur. Am păşit peste boxă şi am înaintat în hol. Sertarele de la comodă erau trase în afară, cu cel de jos pus direct pe parchet. Cineva răscolise temeinic printre lucruri, capacele tuturor cutiilor şi cutiuţelor erau săltate, totul fusese controlat. Alături, din rack-ul de muzică lipsea amplificatorul.
"Pot să intru?", m-a întrebat din prag Rada. "Da. Nu mai e nimeni. Cred că hoţul a fugit de mult."

Am dat telefon la miliţie. Mi-au spus: "Nu atingeţi nimic. Trimitem o echipă pentru amprente." Cred că compromisesem deja o mulţime de amprente, dar tot s-au mai găsit câteva. Între timp, Rada s-a dus să vorbească cu vecinii. Nu văzuseră, nu auziseră nimic. Se putea ca spargerea să fi fost dată de mai multe zile. Cât timp să fi stat uşa deschisă? Eu m-am aşezat pe un scaun, în aşteptarea miliţiei. Echipajul a venit cam într-o jumătate de oră.

Când expertul criminalist a terminat cu amprentele, ni s-a cerut să verificăm pe loc tot ce ne lipseşte. O întrebare a fost chiar derutantă: "V-au furat ceva din frigider?" Nu mă gândisem la asta, deşi ştiam că se dau spargeri în căutare de alimente - erau vremuri în care carnea, ouăle, untul, brânza se cumpărau doar cu cartelă sau pe sub mână -, dar frigiderul nostru era cel mai adesea gol, pentru că nu aveam timp să stăm la cozi şi nici n-aveam cunoştinţe printre vânzători.

A trebuit să facem o listă: bijuteriile de argint ale Radei, ceasul meu Schafhausen (cumpărat de Tataia şi Mamaia pe când eu eram încă mic, ca să mi-l facă cadou atunci când voi intra la facultate), stiloul meu Sheaffer cu peniţă de aur (îl cumpărasem pentru examenele de la facultate şi-mi purtase, se pare, noroc), butelia de aragaz (ne fusese împrumutată de bunicii Radei ca să le gătim copiilor când nu era presiune la reţeaua stradală de gaze, adică mai toată iarna de câţiva ani încoace), şi încă câteva lucruri, printre care toate casetele cu muzică. Evident, în grabă, şi daţi peste cap cum eram, am scăpat din vedere alte lucruri, pe care aveam însă să le descoperim pe rând în zilele următoare. Spre exemplu, pantofii copiilor - lipseau cele două perechi de Adidas, marfă refuzată la export - aşa-zis made in France -, pe care-i cumpărasem când nimerisem din întâmplare pe lângă magazinul fabricii Pionierul. M-am aşezat atunci la coadă, iar când mi-a venit rândul am luat ce-am găsit, pantofi cu două-trei numere mai mari decât ce purtau copiii atunci, dar care m-am gândit că aveau să le vină bine într-un an sau doi.

Am crezut că degeaba am făcut lista. Dar după vreo săptămână am primit un telefon prin care mi se cerea să mă prezint la o secţie de poliţie, undeva mai spre marginea oraşului. Acolo m-a primit un căpitan negricios şi cam burtos, care încerca să pară simpatic. Mi-a spus că au prins hoţul şi că au recuperat câteva lucruri. Mi-a înapoiat rucsacul meu verde cu cadru, pe care-l foloseam când mergeam pe munte, şi un cuţit de vânătoare cu prăsele din corn de cerb, pe care-l cumpărasem într-o deplasare la un concurs de tir în Bulgaria. Nici nu ştiam că fuseseră furate, nu le trecusem pe listă.

Miliţianul m-a pus să semnez ceva pe o hârtie şi când eram gata să-mi iau la revedere de la el, m-a condus politicos până pe stradă. Acolo s-a apropiat de mine, şi mi-a spus cu voce joasă, conspirativ: "Să ştiţi că am informaţii şi despre alte obiecte pe care le-am putea recupera. Hoţul a jucat cărţi în prima zi şi a pierdut stiloul şi nişte bijuterii, dar i-au rămas altele, pe care le-a ascuns în diverse locuri, unde le-am putea găsi. E însă o problemă aici. Oamenii care ne-ar putea da informaţii cer bani şi noi nu-i putem plăti. Dacă sunteţi însă dispus să le plătiţi zece la sută din valoarea fiecărui obiect, vă garantez că vă vor ajuta să vă recuperaţi tot ce se poate." Văzând că tac, a continuat: "Altfel nu cred că veţi mai recupera nimic. Iar pentru despăgubiri trebuie să aşteptaţi ca hoţul să iasă de la închisoare, apoi să vedeţi unde s-a angajat, să cereţi să i se reţină din salariu, şi asta numai în limita a cel mult treizeci la sută. Cum hoţul e recidivist, pedeapsa va fi lungă, şi în plus nici nu e sigur că se va angaja vreodată, ca să nu mai spun că nu sunteţi singurul păgubit, sunt peste treizeci. Dumneavoastră decideţi."

M-am gândit: "Oare e adevărat ce spune? Chiar are informatori? Şi dacă da, chiar îi plăteşte cu zece la sută din ce recuperează? Şi cât e de legal ce face?" Până la urmă, cu jumătate de glas, am fost de acord. De la început îmi displăcuse vorba mieroasă şi caracterul prefăcut al căpitanului, dar acum începea să mi se pară chiar periculos, părea să fie mână-n mână cu infractorii.

Cert este că după câteva zile am primit un telefon: "Puteţi veni să stăm de vorbă? Am veşti bune pentru dumneavoastră. Hai să ne întâlnim pe strada cutare, la numărul cutare." M-am dus cu Trabant-ul la ora stabilită, la locul respectiv. Peste câteva minute a apărut o Dacia 1300, care a oprit în spatele meu. Căpitanul, în civil de data asta, s-a dat jos, şi a venit la mine cu mâna întinsă, tot numai un zâmbet: "Aveţi Trabant? Sper să mă lăsaţi şi pe mine să fac o tură cu el, merg cu toate Trabant-urile cu care pot, îmi place să le încerc." Eu nu dădeam nimănui maşina să mi-o conducă, dar omul nu-mi ceruse părerea, dăduse un ordin. Pur şi simplu s-a aşezat la volan, şi a deschis portiera din dreapta, făcându-mi semn să mă aşez acolo. De cum am închis uşa în urma mea, a şi turat motorul de parcă ar fi vrut să decoleze, după care a pornit ca racheta, în scrâşnet de cauciucuri, pe strada pustie, înainte să apuc să-mi leg centura. Am lăsat în urmă un nor de fum alb, accelerând puternic, apoi am oprit brusc. În timp ce mie-mi bătea puternic inima, eu nu forţasem niciodată aşa maşina, căpitanul mi-a spus calm: "V-am recuperat ceasul de la bunici. Cât ziceaţi că valorează?" Luat pe nepregătite, i-am răspuns: "E un ceas vechi, din anii '60. E mecanic, de oţel, deci nu e aşa preţios. Valoarea lui e mai mult sentimentală." "Eu am nevoie de un preţ, ca să putem calcula cei zece la sută despre care am vorbit", mi-a tăiat el vorba. "Să mă gândesc. Există în oraş ceasuri elveţiene noi, Doxa şi Omega, cam la o mie de lei, cred. Şi ăsta e tot elveţian, şi chiar dacă nu e nou, putem zice că e şi el tot pe acolo", spun eu, deşi nu credeam că valorează atât, dar am zis să nu fiu scârţar, mai ales că mi se făcea un serviciu. "Bun, atunci trebuie să-mi daţi o sută", a spus direct căpitanul în civil. Am scos portofelul, i-am dat o sută de lei. Mi-a dat ceasul. N-am semnat nici o hârtie. A întors maşina din doar două mişcări, cu îndemânare, deşi strada era îngustă, şi m-a dus până în dreptul Daciei lui, fără să mai accelereze tare de data aceasta.
"Felicitări, n-am mai condus până acum un Trabant care să meargă aşa lin!", a lăudat căpitanul maşina, după care s-a dat jos de la volan, mi-a înapoiat cheile, şi s-a dus la Dacia lui.

Peste o zi m-a sunat din nou. Mă întrebam ce-a mai găsit din lucrurile furate, şi cum aveam eu să-i socotesc valoarea ca să plătesc obolul de zece la sută. Dar nu, de data asta nu mi-a mai vorbit cu vocea aceea mieros-insinuant-ameninţătoare de până acum, ci cu un ton mult mai sec: "Ceasul dumneavoastră valorează mai mult. Aţi încercat să mă păcăliţi, dar cu mine nu vă merge. În aceste condiţii, colaborarea noastră încetează."

De atunci n-am mai auzit nimic nici de căpitanul de miliţie, nici de vreunul din obiectele furate.

(Bucureşti, octombrie 2017)