Eu, Sofia Kunțevici, am venit aici ca să ucid războiul

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-și dezvăluie întreaga grozăvie. În spatele faptelor de arme, al atrocităților și al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist. Svetlana Aleksievici și-a dedicat șapte ani din viață colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieșite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoțită de partea sa de întrebări și de suferință. Abandonând tăcerea în care și-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârșit, să prezinte războiul așa cum l-au trăit.

"Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroși scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul [...], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoționantă." (Vladimir Voinovici)

Cărțile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi și în 47 de țări. Războiul nu are chip de femeie s-a vândut în peste 2 milioane de exemplare.


O să încep prin a recunoaște că nu prea am încredere în cei care dau premiile Nobel pentru literatură. Asta mi se trage de la anul în care a câștigat Elfriede Jelinek și, curioasă, m-am apucat de citit Pianista, o carte care nu mi s-a potrivit absolut deloc. L-am citit apoi pe Mo Yan pe care l-am găsit repetitiv și plicticos, și apoi pe Herta Müller care mi-a plăcut pentru subiectele alese, dar al cărei stil m-a lăsat rece. De aceea am evitat să o citesc pe Svetlana Aleksievici pentru multă vreme. Ca să fiu sinceră până la capăt, am căutat să o citesc pentru că urma să vină la FILIT 2017 și nu este frumos să mergi la un festival fără să fi citit măcar o carte scrisă de autorii invitați. Sau, cel puțin, așa cred eu.

Am început, așadar, Războiul nu are chip de femeie cu îndoială și reținere, pentru ca, până la final, să nu o mai pot lăsa din mână, să ajung să mă bântuie, să mă facă să îmi dea lacrimile și să mă determine să caut să citesc tot ce altceva a mai scris Aleksievici. Cartea constă dintr-o sumă de mărturii ale femeilor care au luptat în Armata Roșie sau alături de partizani în timpul celui de-al doilea război mondial. Este cea mai frumos scrisă și profundă pledoarie împotriva războiului pe care am citit-o până acum. Citind-o mi-am dat seama de două lucruri. Primul, că bărbații au confiscat războiul și l-au transformat într-o înșiruire de bătălii, strategii, generali și acțiuni eroice, punându-l în manuale și cărți de istorie exact în această formă. Istoria mare cum o numesc unii, a ascuns istoria mică, a acoperit-o de derizoriu, încât războiul apare ca ceva eroic, curat și, poate de aceea, repetabil. De aceea, războiul femeilor Svetlanei Aleksievici este mult mai cinstit, mult mai real și absolut îngrozitor. Pentru că femeile nu sunt interesate de eroism așa cum îl înțeleg bărbații ci de supraviețuire, de viață și de frumusețea ei, de familie, copii și tot ceea ce le înconjoară. Războiul femeilor este plin de sânge, de purici, de durere și lacrimi, de dor de familie, de pierderi îngrozitoare și de frică. Este plin de iubire, de curaj și eroism și, mai ales, de compasiune și speranță.

Al doilea lucru de care mi-am dat seama este că suntem atât de obișnuiți să punem etichete, încât uităm de multe ori să vedem și opinia părții opuse. Am crescut în Moldova unde poveștile spuse de bunici vorbeau de atrocitățile comise de Armata Roșie atunci când a intrat în România. Rușii sunt prezentați ca sălbatici, nespălați, flămânzi și lipsiți de maniere în contrast cu ofițerii nemți care se purtau ca niște domni, aveau mereu cizmele lustruite și știau să sărute mâna unei doamne... Citind cartea Svetlanei Aleksievici, arunci, practic, un ochi, în mintea și sufletul celeilalte părți. Și începi să înțelegi că realitatea este un pic diferită, că neamțul gentleman din povești poate să fi fost tot acela care a zdrobit capul unui bebeluș rus de un tanc de apă sau unul dintre cei care a călcat cu tancul copiii care fugeau dintr-un tren aflat sub tirul aviației. Începi să înțelegi că este vorba de oameni care au trăit sub Stalin, care deja își pierduseră o parte din familie în Gulag sau oameni cărora comunismul în forma aceea perversă practicată de Stalin le dăduse șansa la o educație și viață pe care altfel nu le-ar fi avut. De oameni care au pierdut atât de multe încât sentimentul puternic de ură devine explicabil, dacă nu scuzabil.

Sentimentul care transpare din fiecare confesiune este dragostea de țară, atât de profundă încât poate părea un pic ciudată pentru oamenii zilelor noastre. Cartea prezintă povestea unei generații "cum nu va mai fi alta" după cum remarcă una dintre protagoniste. O generație care credea că există ceva mai presus de viața omului și acel ceva este Patria. Mi s-au părut ilustrative pentru acest tip de gândire două secvențe. În prima este vorba despre o familie care își pierduse mulți dintre membri în Gulag ca urmare a politicilor criminale ale lui Stalin. Când Stalin a a rostit la radio celebrul discurs prin care chema la apărarea patriei, reacția oamenilor a fost instantanee: mergem. Cu Stalin ne judecăm mai târziu. A doua întâmplare este povestită de o asistentă medicală. Aceasta spune că un neamț rănit avea dureri mari și își înfipsese unghiile în pământ. Un soldat rus l-a văzut, s-a apropiat de el și i-a spus: " Nu pune mâna, acesta e pământul meu! Al tău e acolo de unde ai venit..."

Un personaj care revine mereu și mereu în rememorarea războiului de către femei este chipul mamei. Este de înțeles dacă avem în vedere că femeile care povestesc erau copile de 15-16 ani atunci când s-au oferit voluntare. Mama devine pentru multe dintre ele cauza pentru care luptă, persoana la care doresc să se întoarcă, siguranța și curățenia. Sunt emoționante și încercările combatantelor din prima linie de a își păstra feminitatea, lucru care se dovedește uneori imposibil. Încordarea în care trăiau zi de zi și prezența continuă a morții le-au transformat în femei bărbat. Organismul a refuzat să se mai comporte ca cel al unei femei. Necesitățile fiziologice le demonstrau, încă o dată că femeia nu este făcută pentru război și moarte ci pentru viață. Cu toate acestea, citim mărturiile tanchistelor, lunetistelor și genistelor care au fost în prima linie, inclusiv la Stalingrad și care nu au fost mai puțin brave decât camarazii lor bărbați.

Pentru multe dintre ele sfârșitul războiului a însemnat începutul unei alte bătălii. Dincolo de greutățile de după război, foametea și lipsa produselor uzuale, femeile combatant, odată întoarse acasă, au fost tratate de multe ori cu dispreț nu doar de către oamenii în mijlocul cărora s-au întors ci și de către foștii camarazi. Unii dintre ei au ales să se însoare cu femei care nu fuseseră pe front, deși erau îndrăgostiți de cele cu care făcuseră războiul pentru că, zice unul dintre ei, miroseau a obiele și cizme... Altele și-au pierdut soții, reîntorși din prizonierat, încă o dată din cauza NKVD-ului care i-a considerat trădători si colaboraționiști.

Citind cartea aceasta, citești, practic, despre tragedia unei întregi generații și lumi. Simți nevoia să facă o reverență în fața acestor femei care au privit hăul în față și s-au întors, poate, mai bune de acolo. Ești conștient că sunt multe lucruri care nu s-au spus, orori la care femeile au fost martore, dar au preferat să le treacă sub tăcere. Citind cartea Svetlanei Aleksievici m-am gândit de multe ori că eu i-aș fi dat autoarei și premiul Nobel pentru Pace pentru că această carte este o pledoarie pentru pace și pentru viață. Este o carte care cred că poate vindeca pe oricine care încă privește războiul ca pe o cauză nobilă și eroică.