Lungul nostru drum spre... drumuri

Este o vorbă în popor care ne spune: călătorului îi stă bine cu drumul... De multă vreme tot încercăm să ne lămurim, să pătrundem multele înţelesuri ale acestei afirmaţii simple. Adică, în ce fel îi stă bine călătorului cu drumul? Am auzit prima oară această vorbă ca pe o sugestie, în legătură cu vizite care nu se mai terminau şi cu musafiri care uitau să plece. Am auzit-o apoi ca pe o chemare la serviciu printre navetişti şi ceferişti. Am auzit-o mai mereu pe buzele tuturor celor gata de plecare la drum, fie ei la târg, în concediu, la neamuri în altă localitate sau pe munte cu cortul... O auzim destul de des, ca pe un îndemn, propunere sau constatare înţeleaptă. Am asimilat-o şi am aşezat-o în galeria vorbelor populare, acelea simple şi pline de acel adevăr la care de multe ori facem recurs doar când nu avem ieşire dintr-o situaţie.

De multe ori m-am întrebat dacă statul a auzit de vorba asta, politicienii, adică oamenii, românii noştri care lucrează la stat, la guvern, la minister sau parlament or şti despre călător cum că i-ar sta bine cu drumul... Sau poate n-om fi noi românii, călători. Sau poate nu ne plac nici drumul, nici drumurile. Mai ştii? Sau asta e o vorbă... aşa, veche, depăşită, de la bunici, oricum lipsită de actualitate sau adevăr.

Eu cred că pentru noi această vorbă e mai actuală ca niciodată! Dacă pentru alţii, fie că sunt ei nemţi, italieni, chinezi sau americani drumul şi călătorul au, prin prisma vorbei noastre, o potrivire... estetică de-acum, pentru noi, românii, este o necesitate care doare. Păi cum se poate, măi fraţilor, ca în anul de gratie 2017 să fim ultimii şi la drumuri? Fie ele de care or fi, de fier sau de asfalt. Traversarea României pe şosea e un calvar sau o aventură de-a dreptul, mai ales noaptea sau pe ploaie. Sau prin sate. Printre căruţe, turme de oi sau cirezi de vite care vin seara acasă, printre biciclişti beţi sau copii care bat mingea la marginea drumului. Ce să mai spun despre drumuri iarna, când dă vreun viscol mai de Doamne-ajută peste noi? Ştiţi cât a făcut un tren săptămâna trecută de la Bucureşti la Satu Mare? 19 ore! Cu o defecţiune de locomotivă inclusă, de trei ore; dar oameni buni, pe distanţa asta, în România, trenul face normal 15-16 ore!

Stăm şi ne uităm la alţii cum se dezvoltă, cum investesc în autostrăzi şi căi ferate, cum înţeleg că infrastructura, drumurile în principal sunt vitale în funcţionarea unei ţări. Şi tot stăm. Şi dăm banii pe toate lucrurile şi prostiile din lume, dar pe drumuri, nu! Avem noi, aşa, o chestie în cap, de nu putem face drumuri. Sau poate celor care ne conduc nu le plac drumurile. Sau poate au înţeles că drumurile sunt sursă de bogăţie pentru cei care decid să le proiecteze, să cheltuiască pe studii şi parastudii de fezabilitate, dar să NU le facă!

Adică, nouă nu ne-ar sta bine cu drumul, nu? Că nu pricep... De ce să nu mergem şi noi pe autostrăzi sau cu trenuri rapide şi curate care traversează ţara, de oriunde, oriunde în 5-6 ore? De ce să nu fim şi noi în rând cu ţările care încasează mult din transportul şi turismul internaţional? De ce să nu reducem şi noi miile de accidente care se întâmplă pe drumurile astea de coşmar? Sigur, avem Transfăgărăşanul şi Transalpina, frumoase şi făcute de cei dinainte; ne mândrim cu ele pe bună dreptate. Dar cum e că pe Valea Prahovei se stă cu orele în coadă în fiecare weekend, că în Deltă (la Tulcea) sau la mănăstirile din nordul Moldovei nu putem ajunge cu avionul (pentru că aeroporturile de acolo stau închise) şi drumul cu maşina sau trenul durează o zi întreagă sau că e mai simplu să ajungi cu maşina de oriunde din România la Marea Nordului decât la frontierele noastre...

Eu cred că în ziua în care o mână de oameni (eu sper să fie români), deştepţi şi hotărâţi, vor face drumuri serioase în ţara asta, vor intra de-a dreptul în istorie. Vor fi pomeniţi la slujbe, iar jurnalele de ştiri se vor deschide mereu cu ei. Vor avea ţara "la picioare". Şi ţara îi va avea la suflet!

Pentru că, nu-i aşa, şi românului (călător) îi stă bine cu drum!