Poftiţi, vă rog...

În viaţa noastră de zi cu zi întâlnim la tot pasul... porţi. Câteodată le spunem simplu, uşi. În dialogul sau discursul zilnic, foarte des ne referim sau ne raportăm la intrări, ieşiri, treceri sau repere, apelând la poartă. Poarta, pe lângă utilitatea ei practică, este şi un simbol. Vorbim despre porţile palatului, poarta spre sufletul cuiva sau... poarta raiului. Viaţa noastră trece mereu prin porţi, inima noastră caută mereu porţi, mintea de asemenea. Câteodată le confundăm cu soluţiile, alteori le asociem cu drumul... "Batem" la porţile unei facultăţi, ale unei televiziuni, aşteptăm la poarta spitalului, căutăm drumul spre poarta succesului. V-aţi gândit vreodată prin câte porţi trecem într-o viaţă? La propriu, la figurat, sperând, aşteptând sau visând? Chiar şi când murim, tot printr-o "poartă" trecem.

În acelaşi timp, poarta noastră vorbeşte despre noi, le arată celor care vor să treacă prin ea, cine şi cum suntem. Porţile, intrările pot fi moderne sau învechite, părăginite, maiestuoase sau meschine, frumoase, înfricoşătoare sau primitoare... Porţi de catedrală, porţi de puşcărie, porţi de castel, poarta de intrare într-un platou de televiziune, poarta de gospodar înstărit sau de beţiv al satului, poarta maramureşeană sau uşa de la bloc. Porţi peste tot... Porţile noastre ne seamănă, sunt ca noi.

Dar mai există o poartă; cu un sens larg, dar în acelaşi timp foarte importantă pentru toţi cei care sunt dincolo, cei spre care mergem. Poarta sau porţile unei ţări. Fie că sunt pe şosea, la aeroport sau în port, intrările într-o ţară spun multe despre locul pe care îl vom găsi în spatele acelor... porţi. Hai să ne gândim un pic la cum arată porţile de intrare în România. Care e prima impresie pe care o lasă intrarea în ţară? Brusc, drumul devine prost, apar câini vagabonzi pe marginea şoselei, buruieni cât copacii, vameşi plictisiţi şi peste tot, dar peste tot. la orice intrare în ţară pe şosea, panoul pe care scrie România e ruginit, murdar sau cu vopseaua sărită... M-a frapat mereu chestia asta şi am întrebat de multe ori, de ce, sau cine are grijă sau ar trebui să aibă grijă de asta; ridicări din umeri, circulaţi vă rog, da' ce treabă ai tu?, alţii sunt responsabili etc. etc. Sau aeroportul Henri Coandă, Otopeni cum îl ştiu cei mai mulţi: aţi fost vreodată atenţi la cum, în miez de noapte, când aterizezi, avionul nu vine la burduf (deşi toate sunt libere) şi eşti debarcat undeva departe, pe pistă, chit că plouă, ninge sau sunt minus 15 grade. Acolo urci în autobuze, care sunt încărcate până la refuz, aştepţi să plece, iar aştepţi... pleacă apoi şi în loc să te aducă pe cât posibil mai aproape de terminalul de bagaje, ei te duc în cel mai îndepărtat punct al aerogării, de unde, evident, trebuie să vii pe jos spre bagaje şi spre ieşire. La bagaje aştepţi iar... mult. Doamne fereşte să încerci să schimbi bani. Casele de schimb de dinainte de vamă te fură pe faţă, acolo primeşti 3,9 lei pe un euro.

Iar gările de la frontiere arată ca în anii '50...

Mă întreb mereu, de ce alţii pot, de ce alte ţări sunt atente cu porţile lor? De ce încă de la primul pas pe teritoriul lor, în "casa" lor, eşti întâmpinat civilizat, în locuri curate, frumoase, cu un zâmbet...

Am văzut odată la televizor un reportaj despre porţile de intrare in România. Reţin insistenţa reporterului care încerca să afle în responsabilitatea cui intră "faţa" porţilor României. Evident ceaţă, mister şi impostura clasică a multor funcţionari de la stat; ba că direcţia vămilor, ba că drumurile, ba ministerul transporturilor, ba autorităţile locale...

Tare aş vrea ca intrările în România să arate altfel. Să fie civilizate, îngrijite, curate şi acel "welcome" sau "bine aţi venit" să fie rostit cu zâmbetul pe buze. Mulţi spun că aşa cum politicienii noştri seamănă cu noi şi porţile noastre ne seamănă. Eu cred că nu... Sau?