Un splendid concert romanesc

  Citiţi un fragment din această carte şi prefaţa ei.



Romanul Umbra eunucului este a doua carte a lui Jaume Cabré tradusă în româneşte, după Excelenţă, în colecţia "Biblioteca de cultură catalană" iniţiată şi coordonată de Jana Balacciu Matei, într-un ambiţios proiect al Editurii Meronia. Graţie acestei iniţiative, am citit în limba română marile prozatoare care au făurit romanul modern catalan al secolului XX (Singurătate de Víctor Català, Piaţa Diamantului şi Oglinda spartă de Mercè Rodoreda), dar şi autori şi cărţi din ultimele decenii - Blai Bonet, Pere Calders, sau de azi - Ramon Solsona, Carme Riera.

Cine răsfoieşte cartea are mai multe surprize, va găsi paragrafe întretăiate cu portative, iar pe unele pagini cresc arbori... genealogici. Însăşi structura cărţii are o organizare muzicală, bazată pe faimosul Concert al lui Alban Berg preschimbat de soartă într-un misterios recviem. Jaume Cabré împinge epica spre altă graniţă, prea puţin încercată sau forţată de la Marcel Proust cu binecunoscuta Sonată a lui Vinteuil din În căutarea timpului pierdut.

Polifonia îi îngăduie autorului translaţii fluide între conversaţii şi întâlniri, timpuri şi locuri, pentru că temele se reiau şi se nuanţează, cresc în intensitate ori îşi pierd forţa insesizabil. Registrele stilistice, dar şi codurile culturale şi literare se schimbă atât de firesc încât cititorul nici nu simte că alunecă dintr-un roman în altul. Sunt mai multe romane topite în această vastă arhitectură muzicală, unul mai interesant decât altul, ele relatează aventuri al căror suspans se păstrează chiar până în final.

Prezentul narativ al romanului îl realizează conversaţia lui Miquel, primul personaj principal al cărţii, cu Júlia, care lucra la aceeaşi publicaţie (cu titlul absurd Revista) cu el. Confesiunea provocată de Júlia are ca punct de pornire un accident în care a murit Bolós, prietenul de-o viaţă al lui Miquel, şi se transformă într-o amplă retrospectivă a micii istorii personale dar şi a Marii Istorii trăite de lumea catalană în anii dictaturii franchiste şi apoi în perioada imediat următoare.

Ar fi, aşadar, un Bildungsroman având în centrul său pe Miquel Gensana, cu şirul de prefaceri prin care trece, dar evoluţia lui se împleteşte strâns cu a prietenilor săi, Bolós şi Rovira. Există aşadar un joc al simultaneităţii, fiindcă viaţa lui nu se poate separa de a celorlalţi doi, Miquel formează puntea, liantul care coagulează trioul. Există şi un joc al succesiunii, fiindcă Miquel trăieşte trei iubiri şi, pe rând, cele trei femei, Berta, Gemma şi Teresa, îşi pun amprenta asupra lui, îi hotărăsc într-un anume fel destinul.

Conversaţia cu Júlia se întretaie cu un şir de alte dialoguri şi confesiuni în care Miquel a avut rolul de ascultător al unchiului său Maurici; de aici se poate reconstitui cel de-al doilea Bildungsroman, tot atât de sinuos şi complicat, parte a unei impresionante saga a casei Gensana, cu tot ce înseamnă ea: minunata grădină şi construcţia refăcută de un discipol al lui Gaudí, succesiunea generaţiilor care ajung să compună un bogat arbore genealogic.

Saga casei Gensana din Feixes, oraş aflat aproape de Barcelona, urcă din 1799 până aproape de aniversarea a 200 de ani, adică până în 1995, urmărind şapte generaţii care par să îşi încheie linia directă şi secundară prin Miquel şi unchiul său Maurici, nici unul dornic să aibă urmaşi. Dezvăluirile succesive îi dovedesc lui Miquel permanenţa celor două istorii: una vizibilă şi publică, alta păstrată ascunsă de orice privire.

Singur unchiul Maurici ştie prea bine ambele istorii, cea oficială şi cea secretă, şi când nepotul său iubit se dovedeşte şi un urmaş în spirit, acceptă să povestească. Şi atunci înţelege Miquel dedesubturile pe care toată familia se străduise să le ascundă pentru totdeauna şi îşi dă seama că memoria prea încărcată de poverile atâtor taine l-a dus pe Maurici la nebunie.

Neamul Gensana se încheie cu cei doi prin care filiaţia spirituală şi afinităţile domină vocea sângelui. Şi unchi şi nepot au vocaţia artei şi Maurici îi face lui Miquel educaţia artistică de timpuriu învăţându-l să deosebească o sonată barocă de una clasică şi îl familiarizează cu poezia lui Quevedo şi pictura lui de Chirico. Dialogurile purtate cu Maurici îi dovedesc lui Miquel ce putere imensă, inimaginabilă, are arta, cum reuşeşte să schimbe destinele individuale şi istoria unei întregi familii.

În ultimă instanţă, romanul se transformă într-o meditaţie gravă, pe alocuri ludică, despre creaţie, despre vocaţia artistică şi incertitudinile ei. Câteva coincidenţe: Miquel personajul are aceeaşi dată a naşterii, 30 aprilie 1947, ca şi Jaume Cabré; Miquel este unul din cele trei sau patru nume primite şi de Jaume Cabré la botez, potrivit tradiţiei catolice; îl pasionează muzica şi concertele, ca şi pe Jaume Cabré.

Coincidenţele în lanţ provoacă tentaţia altei lecturi: aventura lui Miquel trasează meandrele biografiei interioare a autorului, iar căutările şi pasiunile personajului ajung să compună un autoportret, care dezvăluie peisajul lăuntric al fiinţei, poate nu atât ce a trăit în real cât în imaginar scriitorul, poate nu ce s-a întâmplat cu adevărat, ci altceva, ce-ar fi putut sau ar fi vrut să i se întâmple. Şi, nu în ultimul rând, în Umbra eunucului se află şi istoria formării unui romancier ca şi a construirii romanului.

Un roman plurivalent ca problematică, postmodern prin complexitatea planurilor şi a vocilor narative, prin diversitatea formulelor: conversaţii acaparate de monologuri, confesiuni funcţionând ca nişte casete sau rame pentru poveşti de iubire din timpuri trecute, jurnalul cu ambiguitatea autenticităţii, metaliteratura creată prin comentarii asupra interviurilor realizate sau plănuite cu Lawrence Durrell, Giorgio Bassani ori Salman Rushdie şi mai ales prin pasajele dedicate muzicii.


Prietenii şi iubiri

Miquel are două vocaţii constant împlinite: fidelitate în prietenie şi eşec în iubire. Ele curg paralel în viaţa lui. Cei trei prieteni ilustrează un mod de-a trăi cu toată fiinţa, un soi de nevoie a dăruirii depline faţă de o cauză. Colegiul iezuit în care învaţă îşi pune definitiv amprenta asupra lor. Miquel simte primul tentaţia devotamentului religios, în zilele şi nopţile petrecute în Casa de Exerciţii Spirituale (mijloc sigur de a-i obliga pe liceeni la introspecţie, la analiza propriilor aspiraţii).

Miquel renunţă la preoţie, dar Rovira alege noviciatul în mănăstire, pregătindu-se să fie călugăr. Este o formă de răzvrătire din partea lui, crede Miquel. Singur Bolós îşi păstrează detaşarea şi judecăţile lui sunt tranşante: viaţa monahală pare mai degrabă o spălare de creier fiindcă nu eşti obligat să gândeşti, nu eşti obligat să decizi. Constată amândoi, după intrarea în celula de partid, că îi aşteaptă o ordine similară. Miquel şi Bolós se feresc să rămână într-o ordine religioasă, dar ajung sub autoritatea partidului.

Îndoctrinarea ideologică seamănă cu propovăduirea credinţei, există cărţile revoluţiei ca lectură obligatorie, de citit precum evangheliile, dar şi cărţi interzise (romanul, spre exemplu, un gen de divertisment pur, neruşinat de mic-burghez). Un revoluţionar nu se poate căsători, aidoma preoţilor. Cauza revoluţionară îşi are apostolii, martirii dar şi trădătorii ei. Nici una nu este scutită de riscul greşelii, fie că se cheamă erezie sau deviaţionism, fie fanatism ori devoţiune împinsă la absurd.

Politologii şi istoricii au făcut mereu comparaţia între ideologia comunistă, sistemul ei de propagandă, ierarhia de partid şi transformarea creştinismului în dogmă, ordinea religioasă, cu instituţiile şi regulile ei. Corespondenţa este folosită de scriitor ca un registru stilistic unificator, de aici şi semnificaţia numelor cu trimitere la apostoli şi martiri creştini, de aici abundenţa termenilor biblici.

Jaume Cabré exploatează posibilităţile combinatorii între cei trei actanţi şi cele două căi, creştinismul şi revoluţia. Fiecare parcurge un drum: Rovira alege mănăstirea dar apoi o părăseşte, renunţă la viaţa monahală; Miquel ar alege preoţia, abandonează şi se îndreaptă spre "Templul Ştiinţei", ca apoi să se dedice mai mulţi ani partidului şi luptei împotriva dictaturii; Bolós refuză de la început calea credinţei şi chiar după despărţirea acceptată reciproc de partid, alege o carieră politică.

Bolós, cel mai puţin complicat şi cel mai clar construit dintre cei trei prieteni, moare într-un accident de maşină despre care Miquel ştie că este un asasinat, răzbunarea ce vine târziu pentru pedeapsa aplicată, din ordinul partidului, unui trădător de cei doi prieteni care atunci acţionau clandestin, cu numele de Simon şi Franklin. Amintirile despre Bolós, secretele acestuia atât de târziu descoperite prilejuiesc cel mai frumos elogiu al prieteniei printr-o suită de invective pline de tandreţe.

Prietenia nu îi aduce lui Miquel eşecurile pe care le încearcă în iubire. Prietenii rămân ca o constantă în adolescenţă şi tinereţe, femeile se schimbă şi îl schimbă. Fiecare din cele trei iubite are o influenţă fundamentală în viaţa lui. Într-un anume fel, ele îi hotărăsc calea pe care se îndreaptă şi pe rând îl învaţă altceva ca mod de viaţă şi de cunoaştere, dar şi ca stil de a rata, de a eşua.

Berta, de care se îndrăgosteşte în facultate, îl determină să participe la o misiune, apoi datorită ei intră în partid şi se implică tot mai mult în lupta revoluţionară. Într-un fel, Berta îl manipulează ca să-l câştige pentru cauză, fiindcă nu primeşte de la ea nici un semn de afecţiune. Toată această perioadă a angajării sale politice, mai ales lupta în clandestinitate, cu toate riscurile ei, are ca spirit tutelar figura Bertei pe care o pierde fără să îi fi aparţinut cu adevărat vreodată.

Pe Gemma o cunoaşte după despărţirea de politică şi de partid, când revine la studiile universitare. Gemma îl îndreaptă spre muzică, cu ea trăieşte prima experienţă erotică dar şi experienţa căsătoriei. Datorită ei regăseşte bucuria lecturii şi miracolul muzicii; fără să vrea ori să ştie, Gemma îl redă lui însuşi. Despărţirea de Gemma are şi un rol benefic, obligat acum să se autocunoască şi să afle despre sine cine este şi ce doreşte cu adevărat.

Marea iubire a lui Miquel este Teresa. Prin ea îşi probează toate pasiunile şi tot ea îl face să-şi vadă frica, slăbiciunea, vanitatea stupidă. Şi, fără să fie întrebată, Teresa, care a atins deja pragul virtuozităţii ca violonistă, dă răspuns tuturor întrebărilor despre preţul plătit de cel hărăzit cu o înzestrare ieşită din comun. Nu doar muncă şi renunţări, nu doar izolarea la propriu şi la figurat de lume, ci şi perpetua căutare a perfecţiunii în interpretare, tracul dinaintea fiecărui concert şi nebunia pândind mereu pe aproape.

Şi suita celor trei eşecuri în iubire şi sentimentul de vinovăţie că nici măcar n-a fost în stare să-i spună Teresei cât de mult o iubeşte are un contrapunct în prezenţa Júliei. Ea este cea care îl obligă la o lungă spovedanie, asumându-şi dublul rol, de duhovnic şi psihanalist, spovedanie care îl eliberează în sfârşit de trecut. Júlia ar putea promite o nouă iubire, ce l-ar împăca în sfârşit cu sine şi l-ar întregi.

Istoriile de dragoste îi vor aduce aminte cititorului de trilogia lui Marin Preda Cel mai iubit dintre pământeni şi de cele patru femei care marchează etapele cele mai importante din viaţa lui Victor Petrini. În definitiv, amândouă romanele înfăţişează destinele unor tineri intelectuali pe care istoria şi viaţa încearcă în multe moduri, şi dintre cele mai perfide, să îi distrugă, în anii cumpliţi ai unor dictaturi.


În căutarea noii religii

În Umbra eunucului se vede clar de ce războiul civil şi franchismul îi obsedează pe scriitorii spanioli şi mai ales pe cei catalani, indiferent de generaţia căreia îi aparţin. Tinerii din familii bune, abia ieşiţi din colegiul iezuit, devin oameni de stânga şi revoluţionari. Lor li se pare că istoria nu aşteaptă şi că evenimentele trebuie grăbite: "Nu era timp pentru poveşti cu case şi familii vlăguite, că timpul fuge, trebuie făcută revoluţia, că dacă stăm gură-cască o să ne moară-n pat Franco". Spre această epocă deja intrată în cărţile de istorie se întoarce şi acest roman.

Catalunya a resimţit şi mai dur dictatura, cum o dovedeşte mărturisirea lui Jaume Cabré din "Câteva cuvinte despre literatura catalană" cu care se deschide versiunea românească a romanului Excelenţă. Scriitorul, născut în 1947 la Barcelona, mărturiseşte că el însuşi a studiat în perioada când limba vorbită acasă era interzisă oficial, iar folosirea ei în şcoală era sancţionată. Noaptea franchismului a fost mai apăsătoare pentru catalanii rămaşi fără limba şi cultura ce le confereau identitate.

Până şi Barcelona s-a schimbat: un oraş în alb-negru, melancolic, ce nu-şi putea ascunde frumuseţea, dar avea privirea tristă şi nu-i mai păsa de magia mării. Iar Universitatea din Barcelona ajunge un bastion al antifranchismului, tineri ca Miquel şi Bolós prind gustul libertăţii şi al aventurii, se angajează în mişcarea de pregătire a revoluţiei, intră în partidul comunist, acceptă intrarea în clandestinitate, fac cursuri de pregătire militară la Beirut.

Nu întâmplător, toate etapele parcurse de cei doi prieteni sunt descrise într-un registru religios. Partidul este Jahve, descoperirea ideologiei comuniste seamănă cu revelaţiile trăite de marile spirite religioase ca experienţe mistice, şi ei, revoluţionarii convinşi de adevărul absolut al revelaţiei, ajung apostolii noii religii. Botezul în noua credinţă îl indică schimbarea numelor: Miquel devine Simon, iar Bolós - Franklin.

Cauza căreia i se dedică cere însă sacrificii şi iată-i pe cei doi prieteni renunţând la viaţa studenţească pentru a intra în lupta clandestină, angajându-se într-o fabrică spre a predica ei înşişi, aidoma apostolilor, noua credinţă. Scenariul sacrificiului şi al devoţiunii faţă de Domnul are diferite variante, cel al lui Avraam gata să-şi ofere fiul ca jertfă, dar şi cel al trădării lui Iuda, al primilor martiri.

Simon şi Franklin şi încă doi tovarăşi de încredere primesc misiunea să-l pedepsească pe Toro trădătorul, din cauza căruia mai mulţi militanţi importanţi ai partidului au ajuns în închisoare, iar unul, "tovarăşul Mingo", s-a sinucis. Act justiţiar sau crimă la ordin? Întrebarea şi ezitările transpar din greutatea cu care pedepsirea vinovatului este dusă la capăt, prin tragere la sorţi, din disperarea celor doi prieteni când constată că au rămas doar ei cu un Toro încă viu şi cel căruia îi revine înfăptuirea este Franklin.

Romanul descrie peisajul politic al stângii înainte şi după moartea lui Franco, apariţia unor facţiuni (leninişti, troţkişti, stalinişti, maoişti etc.), sistemul de alianţe şi fuziuni când se apropie ieşirea din clandestinitate, dar mai ales felul în care partidul nu lasă loc pentru multe opţiuni şi cei ce vor să fie consecvenţi cu ei înşişi ajung să iasă din rânduri, prin angajament de păstrare a secretelor ce îi leagă şi cu predarea pistolului.

Dar oameni ca Miquel (cel botezat în numele cauzei Simon), şi Bolós, numit Franklin, au dedicat partidului şi luptei ani buni din viaţa lor, s-au înstrăinat de familie, au renunţat şi la mersul firesc al vieţii lor la acea vârstă: studii universitare, alegerea unei cariere, iubirea la lumina zilei ca privilegiu al tinereţii. În schimbul acestei devoţiuni, se aleg cu o întârziere de ani căutându-şi vocaţia şi drumul.

Miquel şi prietenul său Bolós aleg angajarea în partidul comunist din convingerea celor tineri că nu pot accepta să trăiască acceptând starea de lucruri ca părinţii lor, văd în revoluţie şansa unei înnoiri, o nouă naştere. O fac din patriotism niciodată clamat ori declarat patetic, din convingerea că altă cale nu există. Şi chiar mai târziu, în 1981, la câţiva ani după moartea lui Franco, când democraţia şi monarhia se confruntă cu tentativa unei lovituri militare, cei doi prieteni sunt gata să ia lupta de la capăt.

Întrebarea lui Miquel şi comentariul său intră în rezonanţă cu interogaţiile românilor privind geopolitica şi destinele individuale şi colective hotărâte de aşezarea pe hartă, la graniţele marilor imperii. Miquel îi întreabă pe zei de ce n-a putut să se nască în Suedia şi îşi răspunde singur cu autoironie: "La urma urmei, la Stockholm n-aveau lumina Mediteranei; dar ce greu ne era nouă s-avem parte de ea!"


Casa şi Cronicarul ei

Aventura politică şi erotică se petrece la Barcelona în ultimii ani ai dictaturii şi în cele două decenii ce urmează. Acestui plan epic prozatorul îi contrapune istoria fabuloasei case Gensana din Feixes, care dă cărţii un farmec aparte şi aminteşte de marea proză artistică "fin-de-siècle", a lui Lampedusa, cu fraza din Ghepardul în care prinţul Salieri enunţă că un palat căruia i se ştie numărul de încăperi nu se mai poate numi palat.

Şi parafraza subtilă a autorului catalan nuanţează: "o casă nu-i casă cu-adevărat, vastă, generoasă, complexă, dacă nu e destul de mare ca să aibă secrete chiar şi pentru cei care locuiesc în ea, iar casa Gensana avea atât de multe secrete încât în orice colţ se-ascundeau alte şi alte lacrimi". Ca şi grădina cu bolta ei de iasomie, cu partea sălbatică a pădurii de castani care ocrotea primele sărutări şi primele iubiri.

Pentru Maurici şi Miquel, grădina şi casa au geografii diferite. Unchiul cunoaşte bine vastul univers de copaci, pâlcurile de cimişir înmiresmat şi de chiparoşi, rondurile de trandafiri şi iazul cu lebede alunecând pe oglinda apei. Nepotul hălăduieşte, copil fiind, în alt paradis, descoperă pe rând cabana neagră şi lacul verde, colţul magnoliei, curtea castanului, drumul broaştei ţestoase şi podul fantomei. Păzitorii locului sunt trandafirii agăţători de pe zid şi mălinul sădit la poartă de Pere Gensana, tatăl lui Miquel.

Casa Gensana, renovată de un arhitect din şcoala lui Gaudí, atinge apogeul şi apoi cunoaşte declinul, iar semnul ce-l anunţă este întâia moarte a unui copil, căreia îi urmează în curând alte şi alte morţi. Poate de aceea Miquel se grăbeşte să fugă de-aici, caută acţiunea care să-l scoată din scufundarea lentă a familiei şi a unui întreg stil de viaţă. Iar unchiul Maurici, proclamat din proprie voinţă "Cronicar Oficial" al casei Gensana, îşi hotărăşte o ciudată plecare căţărându-se pe tulpina trandafirului, act ce îl duce la sanatoriul Bellesguard; alege nebunia ca singura cale a plecării inevitabile.

Şi, vizitându-şi unchiul la sanatoriu, Miquel ascultă istoria iubirii fericite a părinţilor acestuia, Francesc şi Carlota, povestea unui înaintaş, Anton Gensana, care a făcut carieră politică, ciudăţeniile străbunicului său Maur Gensana, cel cu veleităţi artistice, a fiului acestuia, şi a străbunicii Pilar, a bunicului Ton şi apoi a tatălui său Pere. Află lucruri necunoscute: alternanţa de Mauri şi Antoni în ramurile familiei, Războiul Numelor, tăria femeilor.

Biografia lui Maurici cel Fără de Ţară aduce în lumină un subiect sensibil şi azi, dar într-o Spanie a anilor '30 de-a dreptul incendiar: drama homosexualităţii. El parcurge în adolescenţă un traseu dureros până înţelege de ce nu îl atrăgeau femeile, escapadele amoroase propuse de vărul său Pere. Învaţă să se accepte pe sine apoi se confruntă cu reacţia preotului şi a doctorului, cu dispreţul şi scârba celui ce îi fusese tată adoptiv, cu prudenţa lui Pere. El, Maurici, are o singură iubire şi în memoria acelui Miquel care moare în războiul civil le dă nepoţilor săi acest nume.

Maurici are pasiunea artei, fie că este muzică, fie literatură. Când a pierdut tot ce se putea pierde în viaţă, i-au rămas, ca suprem lux, Debussy, Satie, Mompou. Şi el este Cronicarul neamului Gensana, şi transferă toată istoria orală din depozitul memoriei asupra lui Miquel, cu dorinţa explicită ca el să o scrie. Alcătuieşte arborele genealogic al familiei Gensana, în trei variante, şi îl lasă şi pe acesta moştenire nepotului.

Şi tot Maurici se joacă de-a literatura scriind un jurnal pe care îl atribuie străbunicii Pilar, soţia poetului Maur Gensana: povestea unui adulter trăit ca marea iubire, planul unei evadări pe alt continent eşuat din cauza morţii neaşteptate a bărbatului. Jurnalul este găsit de Maur Gensana şi citit ca autentic iar dovada trădării îl face să-şi schimbe testamentul, dar îi provoacă şi moartea.

Şi iată că "ucenicul vrăjitor" descoperă puterea ficţiunii şi a cuvântului, felul cum se insinuează în real şi capătă autenticitate şi mai ales forţa ei uriaşă de distrugere. De la acest jurnal porneşte o reacţie în lanţ, o mişcare centrifugă tot mai accelerată de ieşire din cercul ocrotitor având ca efect ultim destrămarea casei Gensana, stingerea fără urmaşi a unui neam.

Jurnalul dovedeşte funcţia de identificare şi compensare a ficţiunii şi ciudata autonomie care o înstrăinează complet de cel ce a zămislit-o. Maurici îi vorbeşte nepotului despre jurnalul din caietul cu coperţi negre. În povestea lui Pilar se află propria iubire clandestină pentru un bărbat.

În alt fel, acest jurnal alcătuieşte "o casetă narativă" care dezvăluie alt secret: ficţiunea se naşte din partea obscură a fiinţei ca joc al Animei, exprimă natura feminină a scriitorului, mai accentuată sau nu, dar întotdeauna prezentă. La Flaubert, ea se numea Madame Bovary, la G. Călinescu al nostru - Otilia. La Jaume Cabré, este o făptură cu toate ambiguităţile vizibile, inocentă şi demonică în acelaşi timp.


Muzica mai presus de toate

Jaume Cabré alege pentru romanul său o organizare a materiei epice într-o structură muzicală. "Tiparul" îl constituie Concertul pentru vioară şi orchestră al lui Alban Berg, despre care şi discută Miquel şi Teresa. Succinta prezentare făcută de violonistă îl pregăteşte pe Miquel pentru revelaţia cea mare a muzicii şi formează o insolită mise en abyme, aproape obligatorie în proza postmodernă.

Scris "În memoria unui înger", la moartea unei tinere de 18 ani, Marion, fiica Almei Mahler şi a arhitectului Gropius, Concertul... lui Alban Berg realizează o sinteză genială între dodecafonism şi tonalitate, un dublu recviem, pentru frumuseţea angelică hărăzită morţii şi profeţie a propriului sfârşit pe care creatorul îl celebra din partea cea mai adâncă a fiinţei sale.

Romancierul catalan a transferat în naraţiune structura acestui cântec sfâşietor de iubire şi moarte. Cele două mari părţi ale Concertului... se regăsesc în cele două mari părţi ale romanului: "Secretul aoristului" şi "În memoria unui înger", fiecare divizată în alte două părţi componente, marcate clar în cheie muzicală. De altfel, structura muzicală transpare la nivelul "celular" al epicii, în enunţuri şi sintagme.

Fiecare ipostază din evoluţia lui Maurici ori Miquel îşi are mica frază: Maurici Fără de Ţară Viciosul, principe de Sodoma şi senior de Gomora ca un cod muzical pentru drama homosexualităţii condamnate; Miquel Nehotărâtul sau Miquel Eliberatul de Întreaga Grea Povară Mai Puţin cea a Amintirii sau Miquel Teoreticianul Radical şi Gelos, Miquel Gensana Picatul din Lună desemnează stadiile parcurse de Miquel în aventurile sale existenţiale.

Vechiul procedeu al epitetului homeric şi exerciţiu mnemotehnic prin care se fixa o trăsătură esenţială a unui erou sau zeu în epopeile antice este reînviat de Jaume Cabré în spirit postmodern, ludic şi ingenios. Autorul îi conferă altă finalitate stilistică prin inversarea funcţiei originare, fiindcă multele epitete etichetează mai ales schimbările personajelor, faţetele noi, pe rând scoase la lumină de întâmplările vieţii.

O analiză atentă şi avizată ar demonstra probabil perfecta corespondenţă între concert şi roman, între părţile mari cu mişcările din prima parte (Andante şi Allegretto) şi evocarea trecutului imediat al lui Miquel şi cel îndepărtat al lui Maurici; între a doua parte cu schimbarea ritmului muzical şi narativ, de la Allegro la Adagio, cu tonalitatea tot mai sumbră, întreruptă de mici luminişuri (coralul de Bach încorporat de Berg ca referinţă ingenioasă la trecut, transformată în dublă referinţă de prozator).

Unul din personaje foloseşte o definiţie semnificativă: "... un concert atât de frumos e un statornic gând despre moarte", definiţie care lămureşte alegerea acestei formule muzicale pentru arhitectura cărţii, fiindcă istoriile din Umbra eunucului se pot citi ca sumă de eşecuri şi călătorii spre tărâmul morţii. Bildungsromanul arată un şir de ratări ale lui Miquel, de la angajarea politică încheiată ca un soi de abandon reciproc când iese din partid, până la cele trei iubiri sfârşite din ce în ce mai dureros.

Saga casei Gensana se încheie şi ea cu dispariţia neamului, Maurici moare nebun şi fără urmaşi, Miquel va avea parte de altfel de urmaşi, în spirit, iar tatăl său, Pere, care a părăsit ţara, va întemeia probabil în Brazilia altă casă, altă familie. Fluturele alb din final, ce palpită nevăzut, simbolizează mai curând zborul sufletului decât reînvierea, este o graţioasă imagine a stingerii, o vagă promisiune a unei posibile metamorfoze.

Cum poate dăinui fiinţa umană, confruntată cu ratarea şi sfârşitul? În primele pagini ale cărţii, Miquel îi vorbeşte Júliei despre trei sisteme de eternizare folosite de oameni de-a lungul istoriei: copiii, calea cea mai largă; religia, cea mai bine văzută; arta, cea mai subtilă. Or, această carte se poate citi şi ca o pledoarie pentru artă, pentru muzică şi literatură care ne pot salva de uitare şi de noi înşine.

Se află în conversaţiile purtate între cei doi, unchi şi nepot, între Miquel şi Teresa ori Bolós mai multe observaţii despre creaţie şi creatori, despre cei ce se împărtăşesc din actul creator, interpreţii şi criticii. Este citată interogaţia retorică a lui George Steiner, plină de amărăciune ("Cine-ar vrea să fie critic dac-ar putea fi scriitor?") şi tot atât de amară declaraţia lui Miquel despre jurnalismul său cultural: "aş fi vrut să fiu eu poetul intervievat, romancierul recenzat, muzicianul analizat".

Miezul romanului ca problematică se află într-un enunţ concis ce indică simbolismul titlului: "Când se uită-n spate, criticul vede umbra eunucului". Şi iarăşi asocierea cu G. Călinescu este, cumva, inevitabilă, fiindcă acesta formulase încă din perioada interbelică un paradox fericit al criticului care trebuie să rateze cât mai multe genuri ca să poată fi un critic bun, un critic adevărat.

Jaume Cabré împinge mai departe, la extrem, ideea lui Mircea Eliade despre omul ca părtaş la creaţie, sugerând prin cei doi Gensana drama cu adevărat profundă: impasul omului ca spirit creator la care duc experienţele colective trăite de individ şi mulţimi, de popoare şi state în secolul al XX-lea. Ea, istoria modernă a distrus ceva esenţial în fiinţa umană, a declanşat un proces de sterilizare care îi dă omului măsura neputinţei sale.

Cu Umbra eunucului, prozatorul catalan forţează limitele romanescului, recurge la cea mai impalpabilă şi inefabilă dintre arte, muzica, singura adecvată pentru a transpune fluiditatea vieţii interioare, evanescenţa meditaţiei despre devenirea fiinţei şi hăţişurile întunecate ale istoriei, despre iubire şi moarte şi mai ales despre miracolul creaţiei în pofida atâtor neputinţe şi incertitudini.

---

Notă: Joi, 21 octombrie, ora 18:00, Institutul Cervantes, Str. Marin Serghiescu nr.12

Editura Meronia şi Institutul Cervantes din Bucureşti, în colaborare cu Institutul Ramon Llull organizează joi 21 octombrie, ora 18 lansarea volumelor Umbra eunucului de Jaume Cabré şi Guadalajara de Quim Monzó.

Vor interveni: Jaume Cabré, Elisabeta Lasconi, Jana Balacciu Matei şi Diana Motoc