Un week end la terme

Când s-a trezit, a constatat că se afla la jumătatea unui gând născut în somn. Poate că intensitatea lui l-a făcut să deschidă ochii. Trecerea la starea de veghe a fost ca o deşteptare de conştiinţă şi nu ca o trezire dintr-un somn bun. I se mai întâmplase lucrul ăsta care-i dădea ocazia să se mire cât de misterioasă este mintea omului. Nu credea în vise, nu-l interesau, credea doar în chimismul creierului, rămas o mare necunoscută în ciuda progreselor cercetării ştiinţifice. Doar de două ori în cei 50 de ani se trezise din somn într-o realitate pe care nu o recunoştea, care se disipase rapid dar a cărei senzaţie fusese suficient de persistentă ca să şi-o poată aminti. Cele două, trei minute de tranziţie îl plasaseră, în ambele ocazii, într-o stare pe care nu o resimţea ca făcând parte din viaţa lui şi de ambele dăţi senzaţia fusese că aceea este realitatea obiectivă şi că viaţa, de fapt, este o întreagă iluzie, o uriaşă construcţie ridicată de un zidar destoinic şi pervers care-i locuieşte mintea şi al cărui scop este să ascundă, de fapt, adevărul vieţii. O senzaţie cumplită de non-sens, o imagine hidoasă a unei planete populate de animale instinctuale care-şi spun oameni, o minciună colosală îmbuibată de lucruri fără nicio valoare şi nenecesare care, dacă le-ar da la o parte, ar rămâne un adevăr de nesuportat. Şi o incomensurabilă stare de gol interior, care-l făcuse să icnească de ambele dăţi. Dar chestia asta se întâmplase doar pentru câteva minute şi ce sunt câteva minute la scara unei vieţi?

Aşa că uită instantaneu gândul cu care se trezi, se întinse până când coloana vertebrală îi trozni şi întoarse capul spre fereastră: cerul era senin, lumina proaspătă era imaginea optimismului însuşi, ramurile frasinului se unduiau melancolic în curenţii de aer şi o pereche de guguştiuci se ciondăneau pe o cracă. Londra îşi începea ziua. Alături, Melanie dormea liniştită, cu respiraţia egală şi cu un zâmbet pe faţă. Probabil visa ceva frumos. Avea să se trezească, să-i povestească visul, motiv de veşnice dispute căci Melanie credea în vise. Şi ea era de acord cu chimismul creierului, numai că avea convingerea că stările emoţionale sunt sursa schimbării acestui chimism, faţă de Edgar, care credea în mecanismul invers. Degeaba încercase Melanie, cu ani în urmă, să-i explice câte ceva despre uriaşa forţă silenţioasă a inconştientului, structura majoră a psihicului uman. Edgar îi expusese, în schimb, o retorică a teoriilor neuronale, dar era de acord cu ea că ştiinţa nu ştie totul. De altfel, ştiinţa nu prea ştia mare lucru nici într-un caz, nici în celălalt, tocmai acest spaţiu alb dându-le sentimentul îndreptăţirii de a expune fel şi fel de teorii pe care fiecare le observase în practica personală. Căci Edgar era neurolog iar Melanie psihanalist. Cu zece ani în urmă, pasiunea pentru funcţionarea creierului şi a minţii îi adusese laolaltă. Se întâlniseră la un congres interdisciplinar şi ambii conferenţiaseră pe aceeaşi temă, expunând ipoteze contrare. În pauza de cafea se plimbaseră împreună prin parcul din faţa sălii de conferinţe, pe sub frasinii înalţi şi dezbătuseră subiectul asupra căruia nu găsiseră nicio viziune comună. A ajunge la o asemenea viziune însemna, de fapt, a invalida unul dintre punctele de vedere şi niciunul nu putea accepta să-şi devalorizeze propria meserie. De aici, discuţia se îndreptase spre politică, spre supremaţia ştiinţei care controla planeta, spre populaţia din ce în ce mai imbecilizată - şi aici enumeraseră, pe rând, într-un acord perfect, o mulţime de cauze - şi spre singurele lucruri care mai puteau salva omul în lumea asta: mintea şi sufletul. Şi iubirea. Acest aranjament mulţumitor le dăduse sentimentul de apartenenţă la aceleaşi principii şi idealuri.

Stând în faţa ferestrei, Edgar îşi imagina, ca de atâtea alte ori, milioanele de oameni care trăiesc laolaltă în marea şi bătrâna capitală, un furnicar gălăgios care dimineaţa se trezeşte la o viaţă care, în fond, nu are nicio valoare. Milioane de oameni care pleacă să-şi câştige pâinea zilnică în activităţi inutile pentru minte sau pentru suflet. Funcţionărime care nu a citit în viaţa ei o carte, elevi dresaţi în politicile corecte ale postumanismului, corporatişti în rol de sclavi moderni dotaţi cu telefoane inteligente, îndoctrinaţi şi fidelizaţi în excursii de team building plătite de corporaţii, menite a întări falsul sentiment de mare familie din care fac parte, universitari plictisiţi şi dezamăgiţi de slaba pregătire a studenţilor, ziarişti în căutare de senzaţional ieftin ridicat la rang de eveniment, o mare prostituţie generalizată înflorită în cel mai ştiinţific şi tehnologic secol din istoria omenirii. Toată această hidoşenie lui Edgar îi producea o enormă greaţă care, când şi când, îl făcea să se întrebe ce rost avuseseră Homer, Shakespeare şi Pound, Purcell, Beethoven şi Bach de vreme ce lumea, azi, arăta în halul în care arată. Măcar lui Charlotte reuşise să-i transmită interesul pentru mintea omenească şi pentru cele cu adevărat importante.

Când era mică o ţinea în poală şi-i citea poveşti sau improviza spontan fel şi fel de scene hazlii iar Charlotte râdea cu ochii închişi, cu buclele căzându-i pe frunte şi cu burtica ei mică săltându-i în zvâcnituri scurte iar palmele ei umede strângându-i obrajii pentru a-l săruta şi a-i spune "Tati, eu te iubesc pe tine." erau fericirea însăşi, aşa cum fuseseră şi primii ani alături de Molly, care-l părăsise pentru a emigra în Sri Lanka, îmbătată de frumuseţea sălbatică a peisajelor şi de culoarea roşie a pământului. O dusese pe Charlotte în toate parcurile şi muzeele Londrei, apoi, când se făcuse mai mare, mergeau împreună la filarmonică sau ascultau cd-uri cu muzica anilor '50, '60 şi '70. Ţinuse morţiş ca fata lui să frecventeze şcoli conservatoare unde uniforma era obligatorie, îi dăduse o minimă educaţie religioasă şi îi transferase o minimă credinţă, atâta câtă era necesară pentru a avea pe ce se sprijini când nimic din jur urma să nu-i mai fie sprijin. Ceea ce nu putuse înlocui niciodată, oricât se străduise, fusese prezenţa lui Molly, despre care încercase, întotdeauna, să-i vorbească Charlottei în cuvinte calde şi luminoase, astfel încât mintea fetiţei să creeze imaginea unei mame frumoase, blânde şi înzestrate cu un spirit artistic unic, în numele căruia îşi jertfise viaţa de familia. Adevărul e că Molly se îndrăgostise de un negru înalt, frumos ca un zeu, student la arte, cu care plecase în ţara lui. De-atunci, nu mai aflase nimic despre ea.

Reveria îi fu curmată de scârţâitul patului. Melanie se întindea languroasă, proaspăt trezită din somn, cu privirea încă înceţoşată. Clipi de câteva ori şi, văzându-l la geam, îi zâmbi. Melanie cea intelectuală cu care de zece ani nu cădea de acord asupra influenţei proceselor neuronale asupra sufletului. Căscă, alungând şi ultima boare de somn, apoi aruncă pilota cu un picior, pilota zbură cât colo, nimerind jumătate pe jos, jumătate pe pat, dezgolindu-i picioarele frumoase de fostă patinatoare, gleznele fine, muşchii coapselor cărnoase, încordaţi preţ de câteva clipe, abdomenul suplu, fără pic de ţesut adipos, coastele care se arcuiră, ah, arcuirea aceea a coloanei vertebrale care forma un mic tunel între pat şi spatele lui Melanie, ca un pod aruncat peste Tamisa de către care un demiurg care se juca în fiecare dimineaţă cu mintea lui. Şi sânii ei adolescentini care şi la 40 de ani îi dădeau aparenţa unei fetişcane. Sânii aceia îi adora. Erau chintesenţa fericirii, precum, cândva, palmele mici şi umede ale lui Charlotte, strângându-i obrajii cu degeţelele ei firave şi moi. Avea în faţă un week end întreg, fără clampări de anevrisme, fără craniotomii, fără biopsii, fără prăjiri de trigemen, fără rezidenţi care să-i solicite atenţia şi, spera, fără nicio urgenţă care să-i strice sfârşitul de săptămână, fără niciun ORL-ist incapabil de a-şi face treaba, pasând, astfel, pacientul pe secţia de neurologie. Nimic nu-l scotea mai tare din minţi decât lipsa de profesionalism care, invariabil, atrăgea după sine neasumarea pacientului.

Cu o seară în urmă căzuse lat, după ce se epuizase vreme trei ore, la sfârşitul programului şi aşa încărcat, într-un flap rectangular necesar pentru a da la iveală tumoarea roşiatic-violacee care-i dădea pacientului stări cumplite de vertij şi greaţă, o tânără profesoară de germană de origine gaboneză emigrată cu tot cu părinţii ingineri chimişti care aşteptau deznodământul intervenţiei pe holul spitalului. Scriind raportul, îi făcu o enormă plăcere să consemneze cuvintele "pacientul Nephtalie Kodjo Oumar" în loc de mult prea corectele politic "pacienta Nepftalie Kodjo Oumar". Era felul lui de a se lupta cu un sistem cretinoid care reuşise să facă metastaze de-a lungul şi de-a latul planetei civilizate. O clipă se gândise cu invidie la Molly, imaginându-şi că acolo, la ea, în Sri Lanka, progresismul era departe de a sminti minţile tinere ale adulţilor de mâine care urmau să preia soarta lumii. Şi ca o zi reuşită să se încheie dezastruos, un nenorocit de traffic warden îi lăsase în parbriz o amendă uriaşă doar pentru că nu reuşise să rezolve problema înnoirii permisului de parcare în incinta curţii spitalului. Luni avea să depună amenda la serviciul de contabilitate, să se spele pe cap cu ea pentru că nu avea de gând s-o plătească, după care avea să intre în sala de operaţie pentru a se lupta cu un astrocitom despre care deocamdată nu ştia dacă este sau nu infiltrat în ţesuturile din proximitate. Până una, alta, avea în faţă două zile libere în care-şi propusese să încheie textul unei conferinţe pe care urma s-o susţină peste cinci zile în cadrul unui congres internaţional, să gătească vreme de patru ore, alături de Melanie, o mâncare franţuzească sofisticată la care se spurcase cu un an în urmă în vacanţa de vară petrecută în Provence, o Joue de boeuf à la bourguignonne, să taie trandafirii din faţa casei de care nimeni nu se mai îngrijea şi să iasă cu Melanie şi cu Charlotte la plimbare, până la Gravesend, o aruncătură de băţ, 50 de kilometri cu maşina. Să ia masa undeva, pe malul apei, să se plimbe prin Khartoum Place, să viziteze templul sikh din Clarence Place, apoi să se întoarcă acasă pentru un somn bun înaintea unei săptămâni ce se anunţa copleşitoare.
- Bănuiesc că azi mă duci la terme, se auzi vocea lui Melanie, proaspăt trezită. Mi-ai promis. Amânăm de două luni. Azi ar fi momentul potrivit.

Cuvintele ei îi sunară ca un debut prost de week end. În stradă, două siluete mergând la braţ traversau grăbite, cu tocurile ţăcănind în contratimp pe caldarâm. Probabil ieşiseră de la schimbul de noapte şi se îndreptau spre casă.
- D-aia m-am trezit devreme, ca să avem timp de toate, dacă plecăm în jumătate de oră salvăm două ore de trafic aglomerat. Stăm două ore şi, la întoarcere, poate comandăm ceva de mâncare sau ne oprim pe undeva să cumpărăm ceva, azi vreau să lucrez la textul conferinţei de săptămâna viitoare, azi şi mâine trebuie s-o închei. Cred că mai am vreo opt pagini şi o dau gata.

Siluetele se îndepărtară şi altele două îşi făcură apariţia. Era ora la care o ceaţă uşoară se lăsa doar pentru a face loc, mai apoi, limpezimii aerului şi soarelui cu dinţi. Cu toate că nu se ţineau nici de mână, nici de braţ, între cele două siluete părea să existe o complicitate, ca între doi amanţi care nu pot apela la gesturi intime în stradă, de teamă să nu fie văzuţi într-o astfel de ipostază. Apoi, o ambulanţă apăru ca din senin, cu girofarurile săgetând aburii de ceaţă cu flash-uri de un albastru crud şi chiar sub fereastra lui porni sirena, care spintecă liniştea cu un sunet strident. De fiecare dată când aude sunetul sirenei are o mică tresărire urmată de un fior rece care i se împrăştie rapid de-a lungul braţelor, ca apoi să dispară fără altfel de urmări. Nu i-a povestit niciodată Melaniei despre lucrul ăsta, este micul lui secret care nu poate fi deconspirat pentru că asta ar însemna să dea gir teoriei ei, cum că emoţia duce la schimbarea chimismului creierului. Şi, într-adevăr, sunetul sirenei împreună cu cerinţa Melaniei de a petrece câteva ore la terme îi schimbă brusc starea sufletească, trezindu-se într-una diametral opusă, de irascibilitate. Cele două siluete se opresc, privesc în jur şi, nevăzând pe nimeni, se sărută şi se despart.

Statisticile făcute pe un eşantion de vârstă cuprinsă între 18 şi 65 de ani spun că o femeie are, de-a lungul vieţii, patru parteneri sexuali iar un bărbat, cinci. Ceea ce i se pare o mare tâmpenie, o mare minciună de un puritanism scabros. Pe de altă parte, există alte statistici care spun că, în eşantionul cuprins între 16 şi 30 de ani, atât femeile, cât şi bărbaţii au în medie 8 parteneri sexuali. Ceea ce poate însemna că la fiecare persoană care are un singur partener sexual, poate exista o alta care are 15 parteneri. Lucru care nu i se mai pare nici puritan, nici grotesc. I se pare, în schimb, efectul depravării societăţii, a decadenţei, a morţii valorilor şi principiilor. Nu că ar fi ceva rău să te culci cu trei, patru, dar să ai cincisprezece parteneri sexuali i se pare a friza, cumva, patologia. Ceea ce poate fi sau nu poate fi adevărat, concluzionează, în timp ce aude vocea Melaniei care întreabă: "Nu spui nimic?"
- Mă gândisem la cu totul altceva, zice, aşezându-se pe marginea patului şi strecurându-şi mâna între coapsele ei cărnoase. Melanie se răsuceşte pe burtă, eliberându-i mâna.
- Nu e timp de sex, trebuie să ne grăbim, spune Melanie şi sare din pat, luând-o la fugă la toaletă de unde se aude, prin uşa deschisă, şuvoiul pipiului de dimineaţă căruia Edgar îi spune, chiar şi după zece ani, susur.
- Draga mea, dacă nu te superi, aş vrea să mergem cu Charlotte la Gravesend, nu ţi-ar plăcea?

Din baie se aude cum Melanie îşi spală dinţii. Scuipă în chiuvetă, îşi clăteşte gura, se spală pe faţă, tuşeşte, îşi suflă nasul şi se întoarce în dormitor. Se opreşte în dreptul uşii şi îşi încrucişează braţele sub piept, sprijinindu-se de cant. Edgar rămase pe marginea patului, ascultând sunetele care veneau din baie. Îl priveşte drept în ochi, mustrător:
- Te-am rugat să nu mai faci programul de week end fără să mă consulţi, ce naiba, Edgar, nu sunt un copil căruia să-i pregăteşti surprize. Nu am chef de Gravesend. Visam să mă bălăcesc puţin şi apoi să scriu. Opt pagini nu se scriu în două ceasuri. Nu vreau să fac nimic altceva week end-ul ăsta, dar nu e nicio problemă dacă vrei să mergi cu Charlotte la Gravesend. Eu, însă, nu vă voi însoţi.

Era limpede că nu avea să o convingă să-şi schimbe planurile. În ultimii doi ani în relaţia lor se produseseră câteva schimbări. Într-o zi, Melanie avu un insight, aşa îi spunea ea, adică îşi dădu seama brusc că funcţionează mai degrabă într-o relaţie părinte-copil decât în una de cuplu. Nu se putea împiedica să psihanalizeze uneori viaţa lor. Deformaţie profesională. Dar lucrul ăsta se întâmpla rar. Nu stătea să se gândească prea mult, pur şi simplu lucrurile îi deveneau clare la un moment dat şi ceva, apoi, se schimba, fără nicio intervenţie din partea ei. Schimbarea venea, pur şi simplu, de la sine şi, cel puţin până acum, nu se dovedise vreodată a fi în defavoarea lor. Pur şi simplu se maturizau. Nici pentru Edgar micile schimbări nu reprezentau o tragedie, dar simţea acut inconfortul căutării unui alt echilibru. Până la urmă, făcea parte din farmecul relaţiei cu Melanie, care ştia să se ferească de rutina care, mai degrabă mai devreme decât mai târziu, ajunge să roadă orice cuplu. Se vedea nevoit să renunţe la planul de week end, sperând că ar mai putea salva măcar gătitul împreună, dacă Melanie avea să încheie textul conferinţei până duminică dimineaţa. Ştia că nu avea cu ce să o ajute, în afara faptului că propriul text trebuia, şi el, încheiat.

Ceaţa se risipise iar lumina de dimineaţă satura un cer imaculat. Edgar închise o clipă ochii şi, în obscuritatea de dinapoia pleoapelor, se văzu pe sine, o siluetă care se estompează şi dispare încet, încet. Din bucătărie auzi clinchetul ceştilor în care Melanie toarnă cafeaua. Cu multă vreme în urmă constatase amuzat că iubita lui este uşor obsesională. Cafeaua, acasă, poate fi băută doar cu computerul deschis, în timp ce lucrează la câte un capitol de carte, un roman în care încearcă să surprindă multitudinea de faţete pe care o poate îmbrăca boala psihică, de cele mai multe ori mimarea normalităţii. Nu vrea să-i arate nici măcar o pagină, de teamă să nu o influenţeze cu eventualele lui critici. Dar cunoaşte stilul Melaniei din lucrările ei ştiinţifice în care, fără să-şi dea seama, literaturizează prezentările de caz sau vignetele necesare susţinerii ipotezelor teoretice folosite. Departe de stilul rigid, academic al lucrărilor de gen, fără să facă abuz de vocabularul de lucru pe care-l numeşte "noua limbă de lemn", articolele ei au un farmec anume, farmecul romanelor bune, care te prind imediat. Azi, Melanie lucrează la textul unei conferinţe.

Tot în categoria micilor obsesii intra şi nevoia lui Melanie de simetrie. Perdelele şi draperiile sunt aranjate perfect, cu faldurile căzând, egale şi paralele, până la rasul podelei, de-a lungul holului traversa este aranjată pe centru, la distanţă egală faţă de cei doi pereţi, prosoapele din baie sunt milimetric încadrate în suporţii lor orizontali, vaza cu flori este întotdeauna în centrul mesei din bucătărie, pernele decorative de pe canapea au, şi ele, o simetrie studiată. O pseudo-compensare a uşoarei asimetrii a feţei ei?, se întrebase cândva. Dar tocmai ăsta era farmecul Melaniei, ceva ce nu putea fi numit atrăgea atenţia asupra feţei ei, poate sprâncenele diferit arcuite atunci când se miră sau poate colţurile gurii dispuse cu un mic decalaj faţă de paralela imaginară cu pământul sau poate nările ei care, dacă le priveşti bine, din poziţia corectă, observi că una este un strop mai îngustă decât cealaltă? Cu ce, cu nece, Melanie îl cucerise cu asimetria feţei ei şi cu nonşalanţa şi siguranţa cu care o văzuse răspunzând întrebărilor unor psihiatri şi neurologi, două categorii profesionale care nu dau două parale pe teoriile psihanalitice. Răspunsurile ei rostite calm, ferm şi clar, fără urmă de ezitare, de infatuare sau de aroganţă, ca acele lucruri pe care le stăpâneşti şi cu care nu poţi fi dat la întors, desfăşurând raţionamente psihanalitice bazate pe datele comun acceptate ale ştiinţei, le închisese gura celor câţiva intervievatori care, se vedea de la o poştă, intenţionaseră să o încurce. Fusese aplaudată la scenă deschisă şi zvonul despre profesionalismul ei se răspândise iute ca vântul prin cabinetele medicilor, iar efectul fusese creşterea numărului de pacienţi, lucru care-i umpluse spaţiul fiecărei zile, astfel încât ajunsese să lucreze cu listă de aşteptare. Primul pacient de pe lista de aşteptare fusese programat peste opt luni. Uneori, lui Edgar îi era ruşine să recunoască că Melanie cea intelectuală, cu faţa asimetrică şi ochi rotunzi scânteietori câştigă mai bine decât el. Peste o săptămână aveau să se mute într-o casă victoriană a cărei chirie nu ar fi putut fi plătită fără aportul substanţial al lui Melanie.
- Nu vrei să te mai gândeşti la mersul la Gravesend?
- Oh, Edgar, în niciun caz, ţi-am spus, am treabă, mă gândesc că mai bine aş renunţa şi la terme, mă apuc imediat de lucru şi poate diseară îi invităm pe Vernon şi pe Beatrice la un pahar de vin.
- Ca să ne contrazicem iarăşi pe tema imigraţiei? Ca să aud din nou discursuri ale egalităţii şi al dreptului de a-ţi alege orientarea sexuală? Oh, nu, te rog, scuteşte-mă, prefer să stau singur cu un cognac în faţă şi să răsfoiesc o revistă glossy decât să mă enervez cu Vernon şi cu Beatrice.

Melanie îl privi cu o faţă serioasă şi cu ochii îngustaţi, cercetându-l cu atenţie.
- Edgar, tu chiar nu te-ai prins că Andersonii fac mişto de tine? Spune-mi, tu chiar nu te-ai prins? Oh, nu-mi spune că nu te-ai prins, te ştiu un tip cu simţul umorului şi cu un bun spirit de observaţie, nu-mi spune că nu te-ai prins.

Edgar se opri din amestecatul cu linguriţa în ceaşca de cafea cu lapte şi o privi pe Melanie ca trăznit.
- Ce vrei să spui?
- Oh, Doamne, nu te-ai prins! Nu-mi vine să cred!, zise Melanie şi începu să râdă zgomotos. Edgar a îmbătrânit, marele chirurg a devenit un moş scorţos şi insipid, sunt măritată cu un bătrân scârbos care nu mai ştie de glumă.

Melanie sărea într-un picior râzând şi cântând, aplecându-şi spatele şi imitând un bătrân cocoşat, fâţâindu-şi apoi şoldurile prin faţa bătrânului neputincios.
- Edgar al meu a îmbătrânit, ha, ha, în curând îţi cumpăr pamperşi, iubitule, pensia te mănâncă. Strânge bani pentru terapie, vei veni la mine la cabinet disperat că te-a lovit Alzheimerul şi nu-ţi vei aminti că-s nevastă-ta.

Buna dispoziţie a lui Melanie şi ipoteza ei aiuritoare, cum că Andersonii făcuseră mişto de el iar el nu fusese capabil să-şi dea seama, îl irită. Imediat apoi, începu să-l doară capul, chestiune asupra căreia iarăşi păstră tăcerea, tot de teamă să nu confirme ipoteza lui Melanie, cum că schimbarea dispoziţiei emoţionale duce la schimbări în chimia creierului. Cu atât mai mare îi era neplăcerea cu cât, pe măsură ce trecuse timpul, observase pe propria-i fiinţă că Melanie are dreptate. Cumva, tocmai observaţiile astea, din ce în ce mai dese, care confirmau aberaţiile lui Melanie erodau, constant, încrederea în adevărurile ştiinţifice pe care-şi baza activitatea şi ceva, infinitezimal, se tot pierdea din suportul pe care-şi construise cariera. "Cum poţi fi atât de ignorant", îl întrebase Melanie într-o zi, cu o mină serioasă şi aproape revoltată, "încât să nu fi pus la punct cu teoriile psihanalitice? Nimeni nu spune că trebuie să le iei drept bune, dar cum le poţi ignora cu atâta seninătate? Cum poţi crede o aberaţie atât de uriaşă cum că esenţa omului este dată strict de chimia creierului, cum?", întrebase ea intrigată, în urma unei discuţii în contradictoriu la care se enervase ascultând argumentele lui bazate pe complicate reacţii chimice în care atomii de carbon se combină cu cei de hidrogen, azot şi potasiu, creând punţi şi lanţuri de atomi a căror configuraţie variază în funcţie de alte elemente chimice cu care interacţionează în creier. Poate că Melanie avea dreptate, poate că omul nu este o sumă de atomi uniţi în diverse combinaţii, poate creierul este doar suportul pentru diferitele stări emoţionale şi poate că mecanismul chiar este cel invers. Dar a accepta ipoteza lui Melanie ar fi însemnat nimic altceva decât a-l deposeda de toate cele în care crezuse, poate chiar a-l anula. În condiţiile astea, ştiinţa, dumnezeul lui, nu mai valora prea multe parale.

Edgar rămase pe gânduri, încercând să-şi vizualizeze durerea de cap. Închise ochii şi văzu un animal pluricefal care tot muşcă din creierul lui iar pe sine se văzu ca pe un corp care se tot deformează, căruia i se atenuează caracteristicile umane devenind o masă amorfă care se micşorează până la un punct mic şi negru. Deschise ochii, îngrozit de posibilitatea dispariţiei punctului de pe scena minţii. Dintr-odată se simţi de-a dreptul bătrân, un bătrân depăşit de vremuri, care urma să fie scos în afara vieţii, tras pe linie moartă, ca un tren mărfar într-un depou, un tren care urmează să fie dezintegrat şi trimis, bucăţi, la fiare vechi. Mintea-i fugi la Charlotte pe care o văzu, brusc, o femeie în toată firea şi nu fetiţa lui cu palme umede şi bucle aurii. Se uită la Melanie şi văzu figura ei serioasă privindu-l cu îngrijorare şi, pentru prima oară, văzu o adâncitură pe fruntea ei, perpendiculară pe linia sprâncenelor.
- Iubitule, nimeni nu rămâne veşnic tânăr, spuse Melanie citindu-i gândurile şi-l strânse la piept, ca o mamă care-şi consolează fiul dezamăgit.

Până şi firescul fapt că Melanie îi înţelegea corect stările sufleteşti pe care nu le exprima îl enervă şi, pentru câteva secunde, avu impresia că tocmai ea îi este cel mai mare duşman. I se păru că devenise transparent, că Melanie îi poate citi gândurile, că ajunsese într-o penibilă stare de degradare şi se întrebă care este cauza acestui lucru care părea a fi un simptom paranoid. Ştia că cea mai bună metodă de analiză este decentrarea, aşa că îşi imagină că nu despre el este vorba, că nu pe sine se priveşte, ci un străin a cărui poveste de viaţă o ascultă, vizualizând-o pe imensul ecran al minţii. Numai că ceea ce vedea îi mări angoasa: o singurătate generată de un incomensurabil spaţiu nelocuit. Era ca şi cum, dacă ar fi bătut cu degetele, ar fi sunat a gol. A tablă goală. Nu îi era deloc familiară această nelinişte iscată dintr-un act voluntar de gândire. Spaţiul acela gol, reverberând ecouri pe care nu le putea identifica îl bulversa. Şi, cu toate că încerca să nu se mai gândească la străinul căruia îi asculta, de-acum împotriva voinţei lui, povestea de viaţă, nu reuşea deloc. Străinul era ca un magnet, iar forţei discursului care înfăţişa scene necunoscute nu i se putea sustrage. La ce bun toate astea?, îl întreba străinul. Toată truda, îl auzea spunând, totul, totul este doar o fugă. Tot entuziasmul depus în construirea carierei, toate zecile de mii de ore de muncă înverşunată, toate nopţile de nesomn nu au fost nimic altceva decât fuga de spaima morţii. O uriaşă mistificare. O pierdere de sine, căci a munci până la epuizare este a te pierde de tine însuţi. Tot ce-am clamat, spiritul, mintea, frumosul, cultura, iubirea, toate au fost nişte deziderate pe care m-am amăgit că le-am atins, dar eu nu eram acolo decât cu mintea, aşa că nu ştiu cine sunt eu, doctore, nu ştiu cine dracu sunt eu pe lumea asta şi nu pricep nimic din lumea asta şi din viaţa asta, doctore, nu mai pricep nimic.

Era primul caz în faţa căruia se simţea neputincios.

Pe omul acela nu îl putea ajuta pentru că nu ştia cum să-l ajute. Omul acela nu putea fi operat pe creier pentru că era un om sănătos. Şi totuşi, atât de bolnav. Nici la psihiatrie nu-l putea trimite pentru că nu era nebun, vedea limpede că nu e nebun. Edgar stătea nemişcat în faţa omului din mintea lui şi, pur şi simplu, se simţea incapabil până şi de-o vorbă bună, cu atât mai puţin de vreun ajutor. Cum naiba făcea Melanie de-şi putea ajuta pacienţii doar vorbindu-le? Cum naiba nu fusese curios niciodată în ce anume constă munca ei? Oare ăsta să fie semnul unei devalorizări de care niciodată nu fusese conştient? Oare nici o para chioară să nu dea pe munca ei? Oare acesta să fie el, cel adevărat? El, cel atât de atent cu cei din jur, cu suferinţa lor? Şi dacă atenţia asta era doar ceva gol, un cuvânt şi atât? Îşi aminti de Molly, de hotărârea ei intempestivă de a-l părăsi şi de a pleca în Sri Lanka, lăsându-i copilul pe care nu-l putea scoate din ţară, calmul acela absolut cu care întâmpinase vestea, ca şi cum ar fi fost total stăpân pe sine dar care acum i se părea nimic altceva decât un şoc emoţional, da, fusese un şoc emoţional iar calmul acela aparent fusese doar o apărare - aşa îi spunea Mel, o apărare a eului - care-l ajutase să nu se dezintegreze de durere şi de spaimă, spaima creşterii de unul singur a copilului atât de mic. Dar poate că tocmai calmul îl ajutase să abordeze problema ca pe oricare altă problemă de viaţă, ştiind că orice problemă are o rezolvare. O, ce enormitate să confunzi calmul cu şocul, doar Melanie era în stare să creadă că mintea foloseşte nişte mecanisme de apărare, Melanie care-şi dădea voia să se exteriorizeze şi atunci când îi venea să plângă, şi atunci când îi venea să râdă. E drept, de plâns, plângea numai acasă, singură sau în faţa lui iar el crezuse că Mel dă dovadă de fragilitate. Nu cumva exteriorizarea o ajuta să rămână puternică? Poate tocmai evacuarea emoţiei, descărcarea ei o repunea în echilibru. Uneori se ghemuia ca un copil în braţele lui şi-i spunea "Ţine-mă puţin în braţe, Edgar, strânge-mă puţin", şi atunci el credea că ea se alintă, dar îi oferea, totuşi, ceea ce-i cerea, numai că ea se retrăgea repede, ca şi cum ceea ce-i oferea el nu era suficient sau nu era destul de sincer şi e adevărat că lui toate astea i se părea mici scene construite, cine ştie cu ce scop, aşa încât acele strângeri în braţe erau şi ele artificiale, cu toate că o iubea şi nimic nu era artificial atunci când făceau dragoste. Oh, Doamne, îşi spuse Edgar, înseamnă că eu nu o cunosc pe Melanie? Înseamnă că eu nu am înţeles că ea nu glumea, că nu era vorba de niciun truc atunci când eu o bănuiam de contrariu?

Dintr-odată avu impresia că îşi este străin sieşi, că nu ştie cine este bărbatul de 50 de ani în trupul căruia locuieşte şi pe care constată cu stupoare că îl urăşte cu o ură sinceră. Ura. Ce e ura? Aşa ceva nu există. Ura e o invenţie a celor care nu sunt capabili de iubire. Dar nu cumva ura este un sentiment omenesc iar el, Edgar, este, de fapt, cel inuman, cel incapabil să accepte că şi el este un simplu om care ar putea urî? Îşi văzu viaţa ca pe un lung şir de negări care acum se destructurase, ca pe un nesfârşit şir de apărări care făcuse din el un suflet de piatră care-i eliberase mintea de emoţii, mintea cu care putuse opera atâtea creiere. Îşi dădu seama că fusese stăpânit mereu de o mare frică, o mare vulnerabilitate şi că asta fusese calea lui inconştientă - o, ce cuvânt imposibil! - pe care alese să meargă pentru a-şi putea practica meseria. Inconştientă? Spusese inconştientă? Dar atunci, cu ce iubire o iubise pe Melanie? Sau: era asta iubire? Nu voia să afle răspunsul. Un uriaş val de vinovăţie îl copleşi. Nemaisuportându-i forţa, simţi nevoia să o caute pe Mel prin casă. Era deja instalată la birou, cu cafeaua alături şi lucra. Se aşeză pe podea şi-i îmbrăţişă genunchii, îşi lipi faţa de pulpele ei goale, simţindu-şi sufletul greu, ca şi cum ar fi cărat în spate o tonă de pământ.
- Sună-i pe Andersoni, îi spuse. Invită-i la un pahar de vin. Mi-e dor de ei. Şi mâine poate mergem la terme, dacă vei mai avea chef.

Melanie îl sărută fugar pe păr, luă o gură de cafea şi scrise pe bloc notes "Anders.", după care încercui cuvântul cu o cariocă roşie. Se întoarse apoi la lectura ei iar Edgar se retrase, cu gândul să se apuce şi el de treabă: încheierea prezentării pentru conferinţa din săptămâna următoare. Da, poate că era mai bine aşa, mai întâi să lucreze câteva ore, apoi să ia masa în oraş, apoi să cumpere câte ceva pentru vizita Andersonilor şi apoi va mai vedea. Se opri în faţa ferestrei din living, care dădea în strada din spatele casei. Admiră cu invidie faţada refăcută a casei Donovonilor, familia de arhitecţi care-şi parcase noua maşină, ultimul model de Mercedes, pe aleea perpendiculară pe stradă, o maşină uriaşă, bleumarin lucios sau sidefat, nu ştia diferenţa dintre ele. În faţa casei lui cu faţada nerefăcută era parcat un BMW vechi, mătuit şi nu prea curat. Donovonii amenajaseră şi mica grădină de la stradă. Doi chiparoşi mediteraneeni, aşa îi spusese Mel, înalţi, falnici, perfect tunşi, duduind de sănătate, de un verde intens, crud, străjuind de-o parte şi de alta intrarea în casă. La baza lor, ronduri de petunii roşii şi albe pe care nu le puteai ignora, roşul acela aprins, ca nişte pete mari de sânge pe o mică pajişte ninsă. Felinarul din faţa uşii, din fier forjat, o culme a măiestriei artei decorative, cu siguranţă îi costase o căruţă de lire, şi el de curând montat pe pavajul din piatră cubică naturală perfect şlefuită. Toate înnoirile pe care le făcuseră Donovonii în ultima lună reflectau imaginea unei familii aşezate, înstărite, scăldate în bun gust, efect al unei educaţii alese. Imaginea asta îl enervă, cu atât mai mult cu cât o văzuse pe Mel privind pe fereastră şi oftând, în dimineaţa în care decoratorii plantaseră ultima petunie şi aşezaseră ultima jardinieră cu muşcate roşii la fereastra bucătăriei Donovonilor. Până la urmă, ce mare lucru doi chiparoşi, nişte flori şi-un pavaj? Avea să-i facă o surpriză şi într-o zi, la întoarcerea acasă, Melanie va crede că a nimerit greşit.

Uşa casei familiei Donovon se deschise. O văzu pe Suzanne ieşind, păşind pe pavajul cel nou şi aşteptându-l pe Tom, apoi ieşi şi Tom, încuie, îi dădu cheile lui Suzanne care le strecură în geantă, o luă drăgăstos pe după umeri şi porniră în susul străzii, spre Walm Lane, probabil spre Sainsbury's, de unde aveau să revină în curând cu trei baghete franţuzeşti aurii şi crocante. Se surprinse mustind de invidie. Simţi o uşoară durere de cap care încerca să-şi facă loc. Donovonii mergeau împreună peste tot, şi la birou, şi la cumpărături, şi la plimbare iar atunci când copiii erau acasă, întotdeauna îi vedeai aşteptându-se unii pe alţii, în hainele lor de calitate, îmbarcându-se veseli în Mercedesul lor de lux şi plecând fericiţi cine ştie unde. Îşi dădu seama că buna lor dispoziţie nu era contaminatoare şi se întrebă ce anume îl făcea să nu se bucure absolut deloc în faţa unei imagini de împlinire atât de plăcute, visul oricărei familii britanice conservatoare. Poate că era ceva în neregulă cu glanda lui pituitară sau cu hipotalamusul, incapabile să producă suficiente endorfine. Rupse o bucată din ciocolata care lui Melanie nu-i lipsea niciodată, îşi luă cafeaua şi plecă la treabă, nu înainte de a mai arunca o privire la casa de peste drum. Muşcatele de la geam i se părură cu totul nepotrivite. În drum spre birou, netezi cu mâna liberă o cută imaginară de pe faţa de masă pe care era aşezată, fix în centru, o glastră cu crizanteme sălbatice, ruginii.

Andersonii s-au arătat bucuroşi de invitaţie. Puţin înainte de orele 19 vocile lor se auzeau din stradă, apropiindu-se. Beatrice sporovăia fără încetare iar Vernon intervenea cu câte un cuvânt, ceea ce o făcea pe Beatrice să râdă. "Reminiscenţele epocii", atât surprinse Edgar din cuvintele lui Vernon. Ding-dang-ul soneriei se auzi impetuos şi se grăbi să le deschidă. Beatrice îi fusese colegă de facultate. Urmase o specializare în chirurgie plastică reparatorie, loc de unde pasul spre chirurgia estetică se dovedise a fi un salt de melc. Îşi injecta botox şi acid hialuronic o dată la trei luni, astfel încât părea mereu proaspătă şi fără vârstă. Rămăsese conservată undeva, în jurul vârstei de 30 de ani şi, cumva, lucrul ăsta îi menţinuse o voioşenie aparte. Edgar spera ca Melanie să nu apeleze la simulacre de genul ăsta, cu toate că Beatrice îi explicase avantajul medical, şi nu estetic, al injecţiilor asupra ridurilor, care nu mai evoluau odată ce erau umplute cu moleculele de mare densitate ale serului, ridurile urmând să se conserve atâta timp cât tratamentul era aplicat. Edgar voia să îmbătrânească împreună cu Melanie şi nu să se trezească la 70 de ani cu un fruct frumos pârguit, aşezat pe un trup pe care să se citească ravagiile fireşti ale anilor. Oricum femeile îmbătrâneau mai repede şi niciun acid hialuronic din lume n-ar fi reuşit să ascundă ceea ce devenea evident.

Cu toate astea, Beatrice nu arăta deloc rău. Îşi conservase trupul cu ajutorul unui antrenor de fitness cu care se întâlnea de trei ori pe săptămână. Mergea şi la gimnastică medicală, obligată de timpul îndelungat pe care-l petrecea în picioare, operând, cu spatele uşor plecat, într-o poziţie epuizantă pentru toată musculatura spatelui. Şi la gimnastică, şi la masaj mergeau împreună, în cadrul spitalului, ocazie cu care o văzuse pe Beatrice dezbrăcată mai mult decât relaţia lor i-ar fi dat vreodată ocazia. Remarcase cu coada ochiului sânii plini, lăsaţi sub propria greutate, dar şi fesele bombate şi ferme. Cu timpul, se obişnuise, dar nu putea uita acea primă erecţie, când ochii lui întâlniseră pentru prima oară fundul lui Beatrice, aşa cum nu putuse uita nici imaginea sfârcurilor întărite pe sub halatul alb, într-o zi când ieşise, asudată, din blocul operator. Când a se întâmplase intempestiva erecţie, norocul fusese de partea lui, căci era deja aşezat pe masa de masaj. Atunci închisese ochii, nu înainte de a surprinde ocheada lui Beatrice. Era sigur că nu se înşelase, aceea fusese o ocheadă, şi nu o privire obişnuită. Şi parcă fusese însoţită de un zâmbet anume, care lesne putea fi confundat cu unul neutru. Evenimentul trecuse fără alte urmări, Beatrice se purtase firesc, profesional, iar în afara spitalului ştia să fie o bună şi plăcută prietenă, un temperament vesel şi optimist, un sprijin de nădejde când era cazul. Nu avea nimic să-i reproşeze. Cu toate astea, nu o dată i se păruse că, aflată la distanţă, pe coridoarele spitalului, între două intervenţii, când li se întâmpla să se zărească, Beatrice îl privea într-un fel anume, aşa cum se întâmplase atunci, în ziua cu masajul.

Vernon era ziarist, aşa îi plăcea să-l necăjească. Redactor şef la o revistă serioasă de agricultură, etalonul în materie, la care se făcea apel întotdeauna când organismele internaţionale de profil aveau nevoie să culeagă cele mai corecte date în privinţa numărului de capete de vite sau de oi, de porci sau de păsări, a cantităţii de lapte sau de ouă, a calităţii lânii, mă rog, chestii din astea. Absolvise cu Magna cum laudae un doctorat în biotehnologii, făcea experimente în laboratoarele de la Royal Agricultural University, îşi ţinea cursul la postgraduate şi avea câţiva doctoranzi care-i mâncau zilele cu lenea şi neseriozitatea lor care-l puneau permanent în pericolul de a pierde grant-urile obţinute cu trudă. Vernon o cunoscuse pe Beatrice pe masa de operaţie, când îi reparase degetul aproape rupt între spiţele roţii unei biciclete, care se mai ţinea într-o bucăţică de carne. Chemase atunci neurologul şi amândoi, timp de trei ore, suturaseră nervii, muşchii şi pielea degetului care-şi compensase, în cele din urmă, toate funcţiile. Năucit de performanţa doctoriţei cu bucle roşcate şi cu halatul de trei palme sub fund, o ceruse de nevastă după o curte asiduă de un an. În cele din urmă, Beatrice cedă, în ziua în care Vernon primise diploma de doctor.

Stăteau toţi patru pe canapelele din living, în jurul măsuţei de cafea. Melanie se aşezase lângă Vernon, cu care deja dezbătea subiectul încălzirii planetei. Edgar plecase după sticla de whisky. După o clipă de descumpănire, luă loc pe canapeaua pe care se aşezase Beatrice şi turnă în pahare. Melanie refuză tăria şi ceru, în schimb, aperitivul din cireşe amare pentru care făcuse o adevărată pasiune.
- Dragul meu, de la biotehnologii la încălzirea planetară e ceva cale, crede-mă, aşa că lasă-mă cu bănuiala ta că ăştia au dreptate. Nu se încălzeşte nicio planetă, dar asta trebuie să credem pentru ca progresiştii să aibă justificarea folosirii unor sume uriaşe de bani pe tâmpenii legate de mediu, ce naiba nu-ţi dai seama!, spuse Melanie. În plus, în toată literatura de specialitate nu există niciun fel de măsurători cu care să poată fi comparate datele de azi. Pur şi simplu nu se cunoaşte care era grosimea calotei glaciare nici acum 500 de ani, nici acum 400, nici acum 300, nici acum 100, nici măcar acum 50 sau 30 de ani. Aşa că să mă lase ăştia cu ursul polar care suferă din cauza încălzirii globale. Din contră, ursului polar îi merge foarte bine cu încălzirea, că doar d-aia se înmulţeşte mai mult faţă de cât o făcea acum 20 de ani. Ar trebui să ştii foarte bine, Vernon, că orice cercetare ştiinţifică poate demonstra, în cel mai riguros mod cu putinţă, tot ceea ce-şi propune. Ce naiba, suntem nebuni?

Vernon nu putu să nu-i dea dreptate, cu toate astea se gândea că poluarea de azi nu putea egala poluarea din oricare alt secol iar lucrul ăsta nu putea să nu aibă niciun fel de influenţă asupra planetei.
- Şi nu uita, continuă Melanie, deja îndârjită de reluarea, a suta oară, a aceluiaşi subiect, nu uita că planeta nu este un sistem închis, ci unul deschis. Există schimburi cu exteriorul, prin intermediul cărora se reglează. Cred că suntem de acord toţi cei de aici că principiul homeostaziei se aplică oricărui organism. Ei, bine, eu văd planeta ca pe un organism viu capabil să se autoregleze şi cred că ştie ea foarte bine ce face cu poluarea astfel încât să nu o afecteze. Cred că mai degrabă ne pierdem vremea cu non-teme iar cele cu adevărat importante vor aştepta, până la paştele cailor, să ajungă subiect de meditaţie sau de discuţie. Până la urmă, pot vedea discuţia asta ca pe o apărare. Poate că alt subiect ar avea un potenţial mai mare de a ne leza, pe când poluarea sau încălzirea planetei sunt teme neutre, exterioare, care ne lasă să stăm mai departe într-o zonă de confort. Uite, de exemplu, câţi dintre noi ne-am gândit vreodată, serios, la ce anume este prietenia autentică? Sau la ce anume este iubirea? Sunt sigură că, dacă dezbatem, vom găsi patru păreri diferite, cu toate că avem impresia că, vorbind despre iubire sau despre prietenie, ne referim la acelaşi lucru. Fals, nu vorbim despre acelaşi lucru, dar habar n-avem. Hai, Vernon, spune tu când anume o prietenie încetează să mai fie prietenie.

Luat prin surprindere, Vernon, care nu ştia să refuze, păru puţin încurcat. Într-adevăr, nu-şi pusese niciodată problema prieteniei, aşa că, fără să stea pe gânduri, răspunse scurt, spontan şi la obiect:
- Prietenia încetează acolo unde prietenul meu îi face ochi dulci lui nevastă-mea.

Pe Edgar îl luă un val de căldură şi un brusc sentiment de vinovăţie puse stăpânire pe el. Se enervă, cu atât mai mult cu cât, a nu ştiu câta oară, teoria lui Mel, cum că emoţiile influenţează chimismul creierului, se dovedea a fi cât se poate de adevărată. Dar nimeni nu observă schimbarea, capacitatea lui de a rămâne calm, proverbială prin spital, îşi făcu treaba şi de astă dată la modul exemplar.
- Stai aşa, zise Beatrice, nu poţi pune semnul egal între a face ochi dulci şi a înşela, măcar pentru că a face ochi dulci poate surveni într-o grămadă de moduri, nu mereu cu tentă sexuală. Şi ce anume te poate face să bagi mâna în foc că nu te înşeli atunci când crezi că ceea ce vezi la nevastă-ta sau la prietenul tău este ceea ce tu numeşti ochi dulci? Cum poţi fi sigur că ceea ce ţi se pare a fi ochi dulci este, cu adevărat, asta? Uite, dacă eu îl iau acum pe Ed în braţe - zise Bea şi îşi strecură braţul sub cel al lui Ed, strângându-şi corpul o clipă în jurul lui - asta s-ar putea numi mai mult decât a face ochi dulci. Spune, Vern, este ăsta un motiv să încetezi prietenia cu Ed? Sau este asta suficient încât să mă poţi acuza că te înşel? Deci n-ai dreptate, eu aşa cred, zise şi-şi desprinse braţul din jurul lui Edgar. Şi sper să nu-mi ceri niciodată aşa ceva.

Toţi trei, Edgar, Vernon şi Beatrice întinseră mâna, în acelaşi moment, spre paharul cu whisky. Lui Melanie i se păru că vede un tremur abia perceptibil al mâinii lui Ed. Înregistră scena, simultaneitatea gesturilor, aşezarea zgomotoasă a paharelor lui Vernon şi Edgar pe masă, cea silenţioasă a lui Bea.
- Da, poate că ai dreptate, zise Vernon, doar am spus că n-am stat niciodată să meditez la asta. Dar dacă e să stau să mă gândesc, îmi amintesc cum am terminat-o cu Paul. Paul Johnson, Bea, îţi aminteşti?
- Ei, cum să uit aşa ceva?, răspunse Bea, aşezându-se picior peste picior, glezna piciorului stâng atingând, în treacăt şi, parcă, deloc întâmplător, pulpa lui Ed. Chestia aia a fost flagrantă, pe faţă.
- Staţi să vedeţi, zise Vern ambalat, după ce mai luă o gură serioasă de whisky. Paul mi-a fost cel mai bun prieten din liceu până după ce m-am însurat. L-am rugat într-o zi să se ducă s-o ia pe Bea dintr-o gardă, eram plecat la un congres, iar idiotul ştiţi ce-a făcut? S-a dat la ea.
- Eram moartă de oboseală, avusesem o urgenţă, un accident rutier cu doi morţi şi unul care a scăpat. A trebuit să-l operez. Ţin minte că i-am refăcut braţul drept, care era ferfeniţă. Dimineaţa, când am ieşit din operaţie, aproape că dormeam pe mine. Iar cretinului îi ardea de regulat. I-am tras o geantă-n cap şi l-am sunat pe Vern. Şi asta a fost tot. S-a dus dracului, în trombă, cu tot cu prietenia lor.
- Din fericire, noi nu am trecut prin astfel de întâmplări, zise Melanie, ridicându-se să mai toarne în pahare. Dar nici n-am avut prea mulţi prieteni. De prietena mea din facultate m-am despărţit când a plecat din Londra, s-a mutat la Zurich când s-a măritat. Prietenia mea din copilărie a plecat, şi ea, în Italia, în Sardinia. Zicea că nu există climă pe glob mai potrivită pentru ea decât cea din Sardinia.
- Poate că acolo nu se manifestă efectul de seră, zise Vernon luând o altă gură de whisky.

Melanie îl îmbrânci uşor, chicotind şi cerceii din turcoaze, atârnători, balansară pe gâtul ei alb şi lung. Îi era drag Vernon, genul de om simplu, direct, fără farafastâcuri, fără aere de mare intelectual, care recunoştea cinstit că nu a citit prea mult, că toată viaţa a stat închis în biblioteca universităţii cu literatura de specialitate în faţă şi, când nu era la bibliotecă, era în laborator. Îi plăcea să se îmbrace bine şi să mănânce bine. Recunoştea imediat o friptură provenită de la un animal crescut natural, detecta gustul pesticidelor din legume, avea locurile lui preferate de unde făcea aprovizionarea, considerând că nu poate fi de competenţa lui Bea alegerea celei mai sănătoase hrane. A lua masa împreună era întotdeauna o provocare pentru Mel, căreia îi plăcea la nebunie să gătească. În ultima vreme se specializase în brutărie, de un an nu mai cumpărase pâine din oraş, o făcea în casă, cu maia sălbatică şi cu făină ecologică, preferata ei fiind pâinea cu făină de secară şi cu făină din grâu dur, sălbatic. Lui Vernon îi făcea o deosebită plăcere să mănânce din pâinea lui Mel, recunoscându-i calităţile gustative excepţionale, savurând coaja crocantă, perfect coaptă şi miezul moale, aerat dar cu o textură consistentă, semn al unei frământări perfecte, culoarea aurie tulburătoare, remarcabila aromă dată de secară, dulceaţa grâului sălbatic, ingredientul secret al pastelor italieneşti.
- Părerea mea este că esenţială este educaţia, zise Ed, care interveni în discuţie doar pentru a-şi oferi prilejul de a se îndepărta cinci centimetri de Bea, care manifesta tendinţa de a reduce spaţiul dintre ei şi care se tot foia, eliberând râuleţe de parfum spre Edgar. Ce vezi în familie, aia faci şi tu mai târziu. O bună educaţie este esenţială, conchise şi luă un gât de whisky.
- Esenţială dar nu suficientă, completă Mel. În faţa unui puseu hormonal nu rezistă nici mama educaţiei. În conjunctura potrivită, educaţia nu mai are nimic de spus, hormonii dictează. Măcar dacă priveşti istoria personajelor politice, scotocită de presă până-n faşă. Mulţi dintre ei au o excelentă educaţie, dar nu e unul în trecutul căruia să nu se fi descoperit măcar un amantlâc. Deci ipoteza ta este precară, iubitule, să nu te bazezi niciodată pe ea.

Edgar nu putu să nu-i dea dreptate. Îşi aminti câteva discuţii din copilărie, dintre părinţii săi. Din straturile adânci ale memoriei ţâşniseră nişte cuvinte care, toate laolaltă, circumscriau ipoteza că tatăl lui trăise o aventură extraconjugală ca urmare a căreia căsnicia lui era să se încheie. Nu buna educaţie îl împinsese în acea relaţie, ci tocmai ea fusese cea care îl ţinuse în căsnicie. Oprobriul public ar fi fost, pentru domnul Lynch, ceva de neimaginat.
- Vrei să spui că natura bate cultura, traduse Bea în timp ce se ridica pentru a-şi aranja pantalonii colanţi pe picioare, care se suciseră din cauza foielii ei.

Aplecându-se pentru a-i potrivi pe glezne, fundul lui Bea se proiectă la zece centimetri de nasul lui Edgar. Imaginea fulgurantă îl ameţi. Reacţionă printr-o fantasmă spontană. Se trezi despicându-i pantalonii cu privirea, dând de dantela roşie a chiloţilor, aproape că simţi mirosul ei intim amestecat cu parfumul săpunului. Două secunde, cât dură aranjarea pantalonilor, Edgar se văzu faţă-n faţă cu părul pubian al lui Bea, o învălmăşeală de firişoare castanii cârlionţate şi ademenitoare. Îi fu atât de ruşine de irepresibila imagine născocită de mintea lui, încât se ridică şi se duse după gheaţă. Sticla de whisky aproape că se golise. Vernon era roşu la faţă şi vesel, Bea devenea din ce în ce mai îndrăzneaţă iar Edgar nu credea o clipă că Bea nu e conştientă de ceea ce face. Poate că Mel avea dreptate şi aşa se întâmplă când hormonii, ameţiţi de alcool, intră în funcţiune. Se hotărî să nu mai bea. Ajuns în bucătărie, se opri în dreptul ferestrei. Întinse mâna şi dădu perdeaua la o parte. Contactul cu dantela perdelei îl duse cu gândul la chiloţii roşii ai lui Bea. Oare chiar purta chiloţi roşii? Chiloţii lui Mel din dantelă erau albi. Avea câteva perechi negre, toate celelalte, din bumbac, fiind vesel colorate, unele uni, altele cu inimioare, floricele, ba chiar cu maimuţoi haioşi. "Ce ruşinos să mă gândesc la aşa ceva!", îşi spuse-n gând şi continuă să privească pe fereastră întunericul luminat de becurile galbene de pe stradă. Văzu silueta unei femei apropiindu-se, ca o umbră care devenea, cu fiecare pas, mai mare şi mai clară. Deschise geamul şi aerul rece îl lovi drept în faţă. Un fior îl străbătu de sus până jos. Îşi dădu seama cât este de băut. Umbra care înainta avea picioare lungi îmbrăcate în pantaloni ca ai lui Bea. Doar părul era altfel: lung, întunecat, cu bucle săltând pe umeri şi aşezându-se înapoi pe umeri, doar pentru ca să salte, ritmic, din nou. Ţinea mâinile în buzunarele gecii scurte până-n talie iar bareta poşetei părea că-i traversează, pe diagonală, pieptul. Îşi unduia şoldurile în ceaţa care se înfiripa. Păşea, ca o fantomă, parcă plutind prin spuzeala aburilor care se ridicau din pământ. Lui Edgar femeia i se păru, cum se apropia lent de fereastra bucătăriei, de o frumuseţe răpitoare. La un moment dat, fantoma mări pasul, Edgar se sperie şi, chiar înainte de a intra sub conul de lumină al becului din faţa ferestrei, închise, în grabă, geamul şi trase perdeaua, lucru care îl duse, iarăşi, cu gândul la chiloţii lui Bea.

Nu ştia ce se petrece cu el, nu înţelegea. Îşi propuse ca a doua zi, când va fi treaz, să stea să mediteze serios la ceea ce se întâmplase în seara asta, care încă nu se încheiase. Luă gheaţa din congelator, rupse folia din plastic şi dădu drumul cuburilor într-un bol de sticlă. Când intră în living, auzi ding-dang-ul impetuos al soneriei, care avu efectul unui bubuit pe nepusă masă. Se sperie din nou. Nu aşteptau pe nimeni. Se duse să deschidă şi, o fracţiune de secundă, crezu că a fost catapultat într-un SF: silueta răpitoare din stradă, pe care o urmărise apropiindu-se, se afla în faţa uşii. Îi sări de gât şi-l sărută. Ed se sperie cumplit şi inima i-o luă razna.
- Surprizăăăă! Sper că nu deranjez.

Charlotte întră în living lăsându-l, mut, în uşa încă întredeschisă. Fu întâmpinată cu o reacţie de surpriză sinceră din partea lui Mel (care se ridică şi o îmbrăţişă, pupând-o pe obraz), cu o indiferenţă prost camuflată din partea lui Vernon (care încercă să se ridice şi el pentru a o saluta politicos dar reuşi doar să se clatine pe picioare, după care urmă o prăbuşire zgomotoasă acompaniată de râsul lui Charlotte) şi cu o reacţie care lui Ed i se păru de iritare din partea Beatricei. Cât despre el însuşi, trase concluzia că sistemul său limbic şi lobii frontali sunt puternic zguduiţi şi, cu siguranţă, şi o parte din celulele gliale sunt, pentru totdeauna, moarte, altfel nu îşi putea explica nici stările emoţionale care o luaseră razna, nici degringolada hormonală care-şi instala haosul. Melanie spuse că este cazul să se aşeze la masă. Aduse un scaun şi un tacâm pentru Charlotte. Cu chiu, cu vai, toată lumea ajunse la masă iar Mel depuse, pe un fund de lemn, tava abia scoasă din cuptor, care stătuse acoperită, la foc mic, în ultimele trei ore şi jumătate. Odată folia de aluminiu dată la o parte, o raţă lăcuită bine aurită, pe un pat de mere şi orez îşi făcu apariţia. Mireasma se împrăştie rapid în toată camera, la fel de rapid precum apărură două sticle de Nuits Saint Georges Tribourg. Lui Vernon îi sticliră ochii, Bea deja era călare pe masă, întinzându-se periculos, cu cuţitul în mână, peste farfuria lui Mel, Ed admira, tâmp, priveliştea sânilor ei revărsându-se deasupra bolului cu salată verde asortată, Charlotte privea lăcomia din ochii lui Ed care i se păru stranie iar Mel se străduia să-şi toarne vin în paharul cu picior înalt, cu aparenţă fragilă. Douăzeci de minute nu se mai auzi niciun cuvânt. Bunele manieră fuseseră puse în paranteză, whisky-ul îşi făcuse lucrarea, toată lumea era înfometată, mai puţin Mel şi Charlotte, care priveau amuzate cum se înfuleca. Urmară brânzeturile franţuzeşti cu nuci şi boabe de struguri alb, italieneşti, mari, lucioase şi crocante şi, la sfârşit, o moelleux au chocolat în care Mel se întrecuse pe sine, servită cu un şpriţ de frişcă pe deasupra şi cu o linguriţă de bobiţe de coacăze. Când foamea fu potolită, discuţia se reluă.
- Uite ce spune taică-tu, Charlie, că prietenia şi fidelitatea în iubire ţin de o bună educaţie.
- Principii, principii, principii, zise Charlotte, fluturând o mână şi făcând o grimasă de superioritate. Totul ţine de bani, decretă scurt şi sigură pe ea.

Bea făcu ochii mari, Ed aproape că se înecă cu o boabă de strugure care-i umplea gura, Vern clipi de câteva ori pe sub ochelari, încercând s-o fixeze cu privirea, Melanie zâmbi discret.
- Teoria mea este că fiecare avem un preţ, pe care îl putem cuantifica într-o sumă de bani. Înlocuiţi banii cu orice altceva care este important pentru voi şi veţi afla că am dreptate. De obicei, important este ori ceva ce nu am avut niciodată, ori ceva ce-am avut cândva şi am pierdut. Oamenii politici, de exemplu. Poate să-mi spună vreunul dintre voi că există măcar un singur politician care să nu poată fi cumpărat? Oferă-i unuia o sumă de bani şi îşi va părăsi partidul sau şi-l va înşela, pentru a te susţine. Promite-i unui conferenţiar un post de profesor şi te va vota ca decan. Oferă-i lui Vernon un laborator supradotat şi va părăsi laboratorul din universitate. Dă-i lui Bea sau tatei o clinică de chirurgie pe mână şi vor pleca urgent din spital. Este asta infidelitate? Nu ştiu ce să zic. Nu cred că există o definiţie general valabilă pentru niciun termen de pe lume, tocmai de aceea se şi definesc termenii, ca să ne putem raporta cu toţii la un etalon, altfel, ar fi haos. Aşa că ce e fidelitatea? Ce e prietenia? Doar nişte constructe personale, atâta tot.

Toată lumea îi dădu dreptate. Ceea ce spusese Charlotte era simplu, logic şi de bun simţ.
- Atunci, trăim într-o lume de nebuni. Cu toţii suntem nebuni. Totul e relativ, nu există principii, există doar definiţii, dar cui îi pasă, în cele din urmă, de definiţii? Fiecare interpretează cum îi convine sau cum îl poartă interesul. Şi să nu uităm, există, înainte de toate, manipularea, rosti Bea agitată, potrivindu-şi sânii în sutien cu o săltătură scurtă, apoi trase în sus de colţul en coeur-ului bluzei, gest cu totul inutil, căci sutienul părea mai mic cu cel puţin un număr şi sânii iar i se revărsară, obraznic, din decolteu.
- A, uite, tu, Bea, eşti un exemplu foarte bun în cazul ăsta, continuă Charlotte. Eşti o frumuseţe de femeie, ştii perfect cum să-ţi injectezi botoxul şi acidul hialuronic, dar te-ai întrebat de ce faci asta? Câţi ani ai, 45? 50? Şi, totuşi, arăţi ca de 30. Ai o splendoare de ten, nici urmă de rid şi te felicit pentru că ai grijă de tine. Dar, de fapt, pe cine vrei să păcăleşti? Şi nu-mi da o explicaţie de genul "am grijă de mine, o fac pentru mine, e sănătos etc", că nu te cred. Pentru cine-o faci? Pentru ce? Nu suporţi gândul îmbătrânirii? Sau nu suporţi concurenţa cu fetele tinere? Nu te judec, să nu crezi că fac asta, pur şi simplu mă întreb cum gândeşti, cum e să ai vârsta ta. Şi eu voi ajunge acolo. Sunt curioasă cum e.

Beatrice rămase cu un miez de nucă-n mână, încercând să-şi ascundă vexarea sub un zâmbet delicat şi superior. Se simţea responsabilă să se comporte ca un adult înţelept. Nu putea să nu recunoască, în gând, că Charlie avea dreptate, însă sperase ca gândurile ei să nu fie atât de evidente. Şi cât tupeu pe căcăcioasa asta mică! Tineretul din ziua de azi, atât de infatuat, atât de direct, atât de lipsit de bunul simţ datorat diferenţei de vârstă! Edgar aproape că-şi frecă mâinile de bucurie auzind-o pe Charlie rostind cu naturaleţe nişte lucruri care, îndeobşte, nu se spun unei femei de 50 de ani. Savură gustul răzbunării. Până şi el uita că Bea are vârsta lui iar el se trezea purtându-se ca un puşti în călduri în faţa frumuseţii ei trucate, dar sexoase. Spre uimirea lui, Bea avu o reacţie curajoasă:
- Ai dreptate, Charlie, ai dreptate, n-are rost să neg. Nu e deloc uşor să îmbătrâneşti. Orice femeie îşi doreşte să rămână tânără. Vei ajunge şi tu aici, mai repede decât îţi imaginezi.
- Da, continuă Charlotte, dar femeia asta generică despre care vorbeşti nu-şi doreşte asta pentru ea însăşi. Nu cumva e vorba despre o rivalitate de... specie? Mă gândesc că orice femeie care depune astfel de eforturi îşi arată disponibilitatea pentru un mascul alpha. Rivalitatea e cruntă. O femeie de 50 de ani nu mai înseamnă nimic în faţa unui bărbat de aceeaşi vârstă. De fapt, nu mai înseamnă nimic pentru niciun bărbat, iar asta este, pentru ea, o tragedie. Toate celelalte rivale, de până-n 30, o anulează. Să fim sinceri, ăsta-i adevărul. Ia zi, tată, dacă ai avea de ales, ce-ai alege, o femeie de 25 sau una de 50? Hai, fii sincer. Fă abstracţie de Mel.

Edgar se văzu pus într-o situaţie îngrozitoare. Pe de o parte, voia să fie sincer cu fiica lui, care ştia bine ce ştia - se ivise ocazia de a-i da o importantă lecţie de viaţă, pe care n-avea de gând s-o rateze -, pe de alta, nu putea spune adevărul de faţă cu Mel şi cu Bea, şi-ar fi dat foc la valiza în care-şi împachetase viaţa alături de Mel şi şi-ar fi anulat eventualele şanse la o posibilă aventură cu Bea, ai cărei chiloţi roşii de dantelă încă îi jucau în faţa ochilor şi din al cărei decolteu abia îşi putea îndepărta privirea. Vernon picotea, ameţit de băutură şi toropit de masa îmbelşugată. Mel îşi duse mâinile la ceafă, împletindu-le şi lăsându-se cu scaunul pe spate, aşteptând cu curiozitate vădită răspunsul lui Ed, în timp ce se balansa ca un metronom. Fie ce-o fi, îşi spuse Ed, după ce sorbi o gură de vin. Datoria de tată şi bunele principii morale îl obligau să spună adevărul. Fata lui era mai importantă decât orice altceva. Asta înseamnă să-ţi asumi permanent destinul de părinte.
- Charlie, dragă, din perspectivă strict biologică, e simplu să-ţi răspund: o femeie are capacitatea de a se reproduce undeva între 13 ani şi 30. Un bărbat, din contră, undeva între 14 ani şi 80. De-aici decurge limpede că interesul masculului este orientat spre femelele cu capacitate maximă de reproducere. Dar să nu confundăm asta cu iubirea. Iubirea e cu totul altceva, şi nu o simplă necesitate de a procrea.
- Ce e, tată, iubirea, ce? Cum face ea abstracţie de hormonii care-i întunecă mintea? Cum rămâne ea fidelă sentimentelor, pe termen lung? Cum păcăleşte cultura natura, hai, explică-mi, chestia asta n-am înţeles-o niciodată.

Toată lumea fu pusă în dificultate. Nu era cel mai bun moment pentru a filosofa pe tema iubirii, ba putea fi chiar periculos. Dar Charlotte avea mintea limpede şi impetuozitatea şi neliniştea tinereţii. O discuţie cinstită, cu cărţile pe faţă, aşa cum avusese întotdeauna cu draga lui Charlie, ar fi lezat feminitatea lui Mel şi Bea. Dar Ed îşi asumă, stoic, momentul.
- Tu ai dreptate, Charlie, suntem educaţi în favoarea culturii, deci împotriva naturii. Cum ai da-o, ăsta-i adevărul. Familia este un construct împotriva naturii. Natura bărbatului este să însămânţeze şi să plece mai departe, nu să plece la vânătoare pentru a aduce hrană progeniturilor. E instinctual, înţelegi? Nu e o alegere. Tot ce s-a inventat ca morală publică este pentru a proteja familia şi progeniturile. Iubirea este, probabil, alegerea de a rămâne lângă familie în defavoarea instinctelor. Este o reprimare. O femeie de 40-50 de ani este legenda celei care cândva a avut 25, la asta se reduce totul. Şi ce femeie de 25 vrea să aibă 50? Asta nu înseamnă că o femeie de 45 nu poate fi la fel de atrăgătoare ca una de 25, în niciun caz. Cu atât mai mult cu cât cea tânără nu are rafinamentul dat de experienţa de viaţă a celei de 45. Ce e iubirea? Habar n-am. Poate că este a îmbătrâni alături de partenera ta. Mă refer, desigur, la iubirea normală, nu la cea patologică. Iubirea este a-ţi reprima instinctele în favoarea familiei.
- Adică ce vrei să spui, sări ca arsă Bea, că noi vă ţinem cu forţa în casă în timp ce voi suspinaţi după prospături?

Era reacţia tipică femeii care se simte ţinta unei concluzii defavorabile, rostită special pentru urechile ei. În definitiv, orice femeie devine, când şi când, paranoică. Beatrice era expresia unui paradox. Pe cât de competentă ca medic, pe atât de plină de neîncredere ca femeie. Prin urmare, recurgea la cea mai facilă pseudocompensare: sala, masajul, acidul hialuronic şi botoxul. Îşi lucra fesierii, abdomenul şi pectoralii de trei ori pe săptămână. Se gândea să-şi pună silicoane. Părea că, din când în când, buzele ei se supradimensionează din senin. Neîncrederea îi anulase instinctele materne. Preferase spitalul, cariera. Adevărul era că făcuse o alegere de comoditate, negându-şi nevoia de a face copii, cu care făcuse cunoştinţă cu 28 de ani în urmă. Nu se vedea alăptând şi păzind respiraţia copilului noapte de noapte. Preferase gărzi cu nemiluita şi specializări peste specializări. Plus iluzia unei veşnice tinereţi. Îşi verifica puterea de seducţie pe tipi de diferite vârste. Începuse să-şi aranjeze faţa când observase primele rateuri. Puterea botoxului se dovedise imbatabilă. Stima de sine îi reveni. Fluctua uneori, la intervale exacte. Atunci când ajungea la un minim de netolerat, intervenea cu o nouă serii de injecţii, restabilindu-şi demnitatea.
- Nu, Bea, nu asta vreau să spun, vreau să spun că unele femei nu ştiu să îmbătrânească şi vor cu orice preţ să câştige o bătălie deja pierdută, cu semenele cu 30 de ani mai tinere. Dar nu e vina lor, asta e imaginea pe care societatea o proliferează, cea a frumuseţii şi a tinereţii veşnice, a dezirabilităţii nelimitate. S-a ajuns la o efectivă pornografie, s-a pierdut orice măsură. Industria Pharma este un animal insaţiabil. O piaţă de miliarde de dolari anual din suplimente alimentare care promit nemurirea şi din operaţii estetice care promit desăvârşirea. O minciună monstruoasă, susţinută de aşa zise cercetări ştiinţifice. Nu există nicio cercetare, există marketing. Nimeni nu mai dă două parale pe literatură, pe artă, nimeni, nimeni. E atât de trist... Suntem în punctul minim al curbei lui Gauss. Suntem nişte rebuturi care-şi cântăresc devenirea şi fericirea în marca smarphone-ului, a maşinii, a ţoalelor, a job-ului, a locului unde ne petrecem vacanţele, unde luăm masa la sfârşit de săptămână. Suntem o societate bolnavă, Bea, despre asta este vorba. Despre moartea principiilor, a moralei, până şi a familiei. Despre sexul liber, despre natură, cum spuneţi voi, nu despre cultură. Ne întoarcem la stadiul de animale. Poate că este necesară o astfel de etapă pentru ca lumea să renască. Trebuie să fii la pământ ca să te ridici, nu-i aşa?

Câteva momente se lăsă o tăcere stânjenitoare. De-acum, Ed era sigur că-şi anulase orice şansă la nurii lui Bea iar gândul ăsta îi redă buna dispoziţie.
- Dar să nu fim trişti, conchise punând paharul pe masă, ne salvează iubirea. Pe fiecare, în felul lui. Vern, Bea, mergem mâine la terme împreună? Charlie, însoţeşti nişte boşorogi ca noi?, zise, schimbând subiectul. O ieşire de două ceasuri, cu toţii avem treabă mâine, aşa că merită să începem ziua cu o relaxare.

Lui Bea îi sclipiră ochii, Vern moţăia dar oricum Bea era cea care lua deciziile, Mel se însenină şi zâmbi recunoscătoare, Charlotte se arătă încântată de propunerea tatălui ei. Stabiliră întâlnirea pentru ora nouă, când Vern cu Bea aveau să-i ia din faţa casei.

Conştient de imensa-i erecţie, Edgar se văzu nevoit să întârzie în apă. Rămase în bazin, nereuşind să-şi dezlipească privirea de pe fundul lui Beatrice, care stătea pe şezlongul transformat în pat, cu fundu-n sus, alături de Melanie care privea în gol, prinsă într-o discuţie cu Bea, din care nu auzea niciun cuvânt. Vorbe de fete, îşi spuse, retrăind, iarăşi şi iarăşi, senzaţia atingerii şoldurilor lui Bea. Jucaseră Vănătorii, băieţii folosind fetele ca mijloc de apărare. În timp ce echipa lui Mel şi Vern aruncau cu mingea în Ed, Ed o lua pe Bea de şolduri şi o ridica deasupra apei ca un paravan. Apoi, lucrurile se inversau. Câştiga echipa care reuşea să-l atingă cu mingea pe cel ce se apăra. Ed cu Bea pierduseră. De câte ori vedea mingea venind spre ea, Bea, în loc să-l apere pe Ed, se ferea din calea ei, sucindu-şi şoldurile în mâinile lui Ed. Mel, din contră, ieşise hotărâtă la luptă, apărându-l pe Vern. Reuşiseră să nu acumuleze niciun punct. Charlotte privea zâmbind de pe şezlong. Avea impresia că toţi dăduseră în mintea copiilor. Se bucura de bucuria lor, dar nu o amuza deloc. Din contră, i se părea ceva în neregulă, dar nu reuşi să-şi dea seama ce.

Când Ed reuşi să iasă în siguranţă din bazin, Bea propuse să meargă la hammam. Vern şi Mel preferară masajul, Charlie se duse la sauna uscată iar Bea cu Ed merseră la cea turcească. Nu era nimeni. Câteva beculeţe mov abia de aruncau o pâlpâire de lumină pe tavanul încăperii. Se ţinuseră de mână, sprijinindu-se unul de celălalt, ca la patinoar, până ce ochii li se obişnuiseră cu întunericul, înaintând cu atenţie pe podeaua udă. Parcurseră cei zece metri şovăitori, de teamă să nu alunece pe mozaicul ud şi, pe măsură ce înaintau, constatau că sunt singuri în uriaşa încăpere. Ed nu luase în considerare această posibilitate dar, până să înceapă să proceseze informaţia, Bea era deja încolăcită de trupul lui, sărutându-l excitată. Ed se simţi teleportat într-un rai al simţurilor sau, mai degrabă, într-un iad, căci, odată ajuns acolo, nu se mai putu împotrivi ofertei lui Bea. De fapt, Ed devenise martorul neputincios al propriului viol, lăsându-se în mâinile experte ale lui Bea care, vreme de cinci minute, se ocupă de tot ce fusese necesar pentru a ajunge, simultan, la un orgasm cum Ed nu-şi mai amintea să fi trăit vreodată, cel puţin nu aşa şi în niciun caz în astfel de condiţii. Fără un cuvânt, Bea îşi luă prosopul şi plecă iar Ed rămase, cu ochii închişi, lungit pe prosopul lui, în aburii fierbinţi. Întunericul de sub pleoape, dublat de cel din încăpere îl făcură să se simtă ca atunci când adormea, când realitatea îşi pierde concreteţea şi mintea se scufundă, încet, în lumea ei. Dar nu putea fugi în somn, nu se putea minţi, spunându-şi că cele cinci minute au existat doar în capul lui. Sau nu aici. Cuprins de remuşcări, simţi nevoia să evadeze din întunericul hammam-ului. Încercă să-şi prindă prosopul în jurul taliei şi, chiar înainte de a pune mâna pe clanţă, alunecă pe mozaicul ud. O durere fulgerătoare în glezna dreaptă îi confirmă gândul că tocmai şi-o fracturase. Reuşi să crape uşa tocmai când Charlie dădea să intre. Venise să-i spună că se pregătesc de plecare. Făcu ochii mari şi câteva lacrimi îi ţâşniră, necontrolate, ca pe vremea când era copil şi se trezea într-o situaţie pe care o credea periculoasă. Îl ajută să se ridice şi, şchiopătând, se îndreptară spre vestiar. În maşină, în drum spre spital, atmosfera se animă. Ed urma să fie invalid în următoarea săptămână. Conferinţa sa avea să fie susţinută, la congres, de către Tom, mâna lui dreaptă. Cu ghipsul proaspăt fixat pe gleznă, Ed fu ajutat să iasă din maşină de către Bea şi Mel. Andersonii îşi luară la revedere fără să mai antameze o viitoare întâlnire. Charlie o ajută pe Mel să-l dezbrace şi, odată văzându-l în pat, îl sărută pe obraz.
- Vin mâine, tata, să stau cu tine, îi spuse şi plecă la ea acasă.

Mel aduse o cană cu ceai şi un analgezic şi, după ce i le dădu, se aşeză pe pat, lungindu-se lângă Ed. Îşi petrecu braţul peste abdomenul lui şi oftă, ghemuindu-se lângă el.
- Pentru ce oare te-ai pedepsit în halul ăsta, dragul meu, pentru ce oare?

Întrebarea, abia murmurată, se pierdu în liniştea dormitorului. La începutul unui gând care încerca să se înfiripe, Ed adormi. O uriaşă stare de non-sens, de inutil pusese stăpânire pe el în ultimele minute. Imaginea unei lumi populate cu animale instinctuale care-şi spun oameni îl făcu să i se facă greaţă. Se retrase în somn, în visele pe care avea să le uite imediat la trezire. Melanie se retrase în linişte şi se duse în birou. Începu să recitească ultimul paragraf al lucrării, apoi întoarse privirea şi văzu agenda pe care-şi nota cele ce trebuiau făcute în ziua respectivă. Luă carioca roşie şi tăie, cu o linie dublă, cuvântul "Anders.". Ploaia începu să-şi bată sarabanda pe pervazul ferestrei. Melanie zâmbi, ca pentru sine. Îi plăcea să lucreze pe ploaie. Se scufundă în lectură, în timp ce lumea se îndepărta, în sunetul ploii, de mintea ei.