Dora. Dora Beckford

Lara era o mică lighioană perversă, cu nişte ochi fabuloşi şi cu un breton care-i reteza pupilele până la jumătate. Pe Lara o chema, de fapt, Dora. Mă tot întrebam ce naiba caută la cursul meu. La vremea aceea nu eram altceva decât un mare fraier. Sigur, eram profesor, dar, fundamental, cred că eram un mare fraier. Predam filosofia şi în acel moment citeam Freud şi chiar mă enerva că pe Dora, studenta mea, o cheamă Dora, pentru că mă tot ducea cu gândul la Dora lui Freud. Dora mea nu era nebună, era bizară, tăcută, ochioasă şi perversă. Nu, nu tăcută, mai degrabă silenţioasă. Şi persistentă. Îmi rămânea în minte câteva ore după cursul la care stătea, întotdeauna, în ultimul rând al amfiteatrului, fix pe centru. Uneori, îmi rămânea în minte chiar şi până a doua zi. Şi pentru că mă scotea din sărite numele ei, i-am spus Lara, după Larisa Antipova. Ah, Larisa Antipova! Ce splendoare! Citisem cartea cu mulţi ani în urmă, apoi văzusem filmul, versiunea cu Keira Knightley, şi-mi plăcuse la nebunie. Mi-e jenă să spun lucrul ăsta, nu e deloc bărbătesc, filmul e pe alocuri siropos şi lacrimogen, dar mie mi-a plăcut mult. La fel cum mi-a plăcut Lara. Dora semăna cu Lara, avea părul castaniu, faţa ireal de albă şi ochii foarte, foarte verzi. Ochii Larei, adică ai Keirei Knightley, nu erau verzi, erau căprui. Nu am mai văzut verde ca ochii Larei. La Dora mă refer. Nu purta lentile de contact, erau ochii ei. Ochii ei cu care mă privea insistent şi indiferent tot timpul cursului. Insistent şi indiferent - un paradox, nu-i aşa? Ochii ei de-a dreptul glaciali. Ea însăşi era o fiinţă glacială. Cel puţin aşa părea de la catedră. Numele ei adevărat era Dorothea Beckford. Pentru mine, însă, a fost doar Lara. Până într-o zi.

Să devii o mică vedetă printr-o mare ironie nu e la îndemâna oricui. Scrisesem o carte al cărei succes fulminant nu l-am înţeles niciodată. Şi azi am convingerea că acea cărticică este, practic, imposibil de citit. Nu făcusem decât să-mi revărs furia şi disperarea în care mă trezisem pe nepusă masă, după şapte ani de relaţie cu Kim. Înainte de nuntă, m-a anunţat printr-un sms că pleacă, pentru totdeauna, în India. A fost imposibil să mai pot lua legătura cu ea. Probabil aruncase telefonul în wc. Aşa că, după şocul iniţial, m-am închis în casă două luni, am tras draperiile şi nu am făcut nimic altceva decât să scriu, să beau, să parcurg zeci de kilometri prin cei cincizeci de metri pătraţi ai apartamentului de la periferia Londrei şi să dorm. Cuvântul care exprimă cel mai fidel atmosfera în care trăiam este gloomth. Exact aşa. De fapt, aşa-zisul scris era o furioasă ceartă cu toţi filosofii pe care-i citisem şi de a căror înţelepciune mă folosisem pentru a-mi construi viaţa. În carte îi demolam, rând cu rând, aşa cum Kim mă demolase pe mine. Am fost un prost, viaţa nu aşa se construieşte. Când, în cele din urmă, i-am permis lui Elliott să intre-n casă, după ce s-a îngrozit văzând în ce hal arătam, a tras draperiile, lăsând lumina să pătrundă, în sfârşit, în camera întunecată care duhnea a mahoarcă şi-a jeg, s-a aşezat pe pat şi a luat manuscrisul.
- E minunat, Phill, să mor dacă nu e minunat, a zis după ce a citit vreo cinci pagini. Astea tre' să meargă la tipar. Hai, doliul s-a încheiat, acum pune mâna şi fă o baie, despăduchează-te, bărbiereşte-te, pune ceva de bun simţ pe tine, aruncă mizeria asta de pijama şi hai să te scot la un scotch, în oraş.

Este meritul lui Elliott că viaţa mea a revenit la normalitate. În ziua aceea m-am îmbătat îngrozitor. Două luni, cât timp m-am îmbătat de unul singur, am scris în loc să vorbesc. Acum, nu mai aveam nevoie să scriu, îl aveam pe Elliott, care mă asculta. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat. Mi-a povestit el, mai târziu. I-am spus că vreau să mă sinucid. Apoi i-am spus că vreau să plec după Kim, în India, dar habar n-aveam unde s-o caut. Mi-ar fi putut lua o viaţă s-o caut pe Kim în India. Apoi, i-am spus că vreau să mă îmbolnăvesc de o boală gravă, să stau în spital, să aibă medicii grijă de mine. Alternativa era să mă mut într-o pădure, undeva, la munte, să trăiesc în sihăstrie. Elliott spune că i-am povestit despre perfecţiunea simetriei feţei lui Kim, despre genele ei lungi, clipind calm, despre dinţii ca două şiruri de boabe de perle, despre braţele lungi, subţiri, de balerină, despre graţia lor. Despre picioarele ei incredibil de puternice, despre cele 49 de kilograme ale trupului ei de silfidă, despre cât de urâte sunt poantele balerinelor, cu vârfurile alea teşite, din lemn, despre sânii ei mici ("Ai văzut vreodată balerină cu sâni mari?", ţin minte că m-a întrebat Elliott), despre părinţii ei, care abia aşteptau să le facem un nepot, despre viaţa mea care se dusese de râpă şi care nu mai valora nimic. Lucrul ăsta l-a enervat. S-a încruntat şi i-am simţit degetele împungându-mi umărul: "Adică vrei să spui că viaţa ta este îndatorirea altcuiva? Asta vrei să spui, idiotule? Ce dracu' filosof eşti tu şi cu ce naiba te mai deosebeşti de omul de pe stradă, care n-a citit o carte în viaţa lui? Nu ştiam că singurul meu prieten este ultimul prost de pe lume, nu ştiam. Te duc acasă, te culci şi mâine, când te trezeşti, îţi pui ordine-n viaţă, pricepi? Ordine! Altfel, prefer să te duci dracului şi să nu mai ştiu de tine. Eşti mult prea prost." Ei, bine, cuvintele astea le-am ţinut minte pentru că perspectiva sugerată m-a îngrozit. Mi le-am amintit a doua zi, când m-am trezit în starea specifică mahmurelii de după. M-am trezit nevrând să mă duc la dracu.

Elliott avea dreptate, viaţa mea era îndatorirea mea, a mea şi a nimănui altcuiva. Fusesem un prost. Îmi aşezasem toate ouăle într-un singur coş. O însărcinasem pe Kim cu datoria de-a mă face fericit, de a-mi aranja viaţa. Găsisem, în sfârşit, pe cineva care să aibă grijă de mine. Mintea mi s-a luminat brusc şi am înţeles, într-o clipă, totul. Fusesem abandonat o dată. Maică-mea nu m-a vrut. Am crescut alături de alţi nefericiţi, într-o casă de copii. Acum, fusesem abandonat din nou. Kim mă abandonase aşa cum mă abandonase şi maică-mea, oricine-ar fi ea. Nu vreau s-o cunosc, nu vreau să ştiu cine este femeia care-a putut face aşa ceva. Iar acum eu abandonam viaţa pentru că, pur şi simplu, habar n-aveam ce e viaţa. Credeam că e datoria altora faţă de mine, dar eram singurul care şi-o putea făuri. Orice prost ştie asta, doar eu n-o ştiam. Deci eram mult mai mult decât un simplu prost. Aşa că am început să alerg prin parc dimineaţa, să aerisesc apartamentul în fiecare zi, să fac curăţenie, să mănânc regulat. Era foarte posibil ca, de fapt, Kim să-mi fi făcut cel mai mare bine. În locul ei, nici eu nu m-aş fi măritat cu mine. Eram un căcăcios.

Într-o singură lună am redactat cursul pe care urma să-l ţin la universitate, dacă aveam să câştig postul scos la concurs pentru anul universitar care începea. M-am prezentat la concurs şi am obţinut postul. Nu e greu să reuşeşti atunci când îţi pui ordine-n viaţă. Elliott s-a ocupat de manuscris. Nu a fost necesară cine ştie ce corectură, furia îşi făcuse treaba, frazele erau bine construite, întregul era rotund chiar dacă efectiv nu avea niciun sens şi nicio coerenţă. Cartea urma să iasă pe piaţă în octombrie, atunci când lumea literară se trezeşte la viaţă. Succesul a fost, cum spuneam, fulminant. Trei cronici excelente într-o singură săptămână, una dintre ele în mult prea stângistul The Guardian, sub o celebră semnătură datorită căreia am fost propulsat pe cel mai înalt cer al scriitorilor a căror a doua carte este deja aşteptată cu interes, pentru a confirma faptul că prima nu a fost o simplă întâmplare. Un nou contract semnat pentru un nou tiraj, de astă dată de două sute de mii de exemplare. Am părăsit apartamentul de la periferia oraşului şi m-am mutat undeva mai în centru, conform noului meu statut. La 29 de ani devenisem un om oarecum împlinit. Ce-mi mai puteam dori?

Şi aşa a devenit posibil evenimentul numit Lara. Un eveniment este o excepţie pentru că este ceva ce nu se află în orizontul aşteptărilor tale. Un eveniment este ca un meteorit care dă peste tine: dacă nu te nimiceşte, măcar te pune la pământ. Un eveniment este imprevizibil, pentru că nimic nu îi poate lua în considerare potenţialitatea cu toate că, dacă stau să mă gândesc bine, ar fi putut fi previzibil, graţie succesului cărţii care începuse să facă valuri. Lara era dintre acele fiinţe rare care la doar 21 de ani citesc presa, se informează, sunt la curent cu noutăţile editoriale şi, în general, citesc multă poezie. Există astfel de oameni? Habar n-am. Mai degrabă cred că nu există. Lara era excepţia cu care aveam de-a face. Restul studenţilor era o masă omogenă de tineri nepăsători, interesaţi mai degrabă de pub-ul unde se va îmbăta în week end decât de tema pentru seminar, spălaţi deja pe creier de politicile total perdante în care frumoasa şi bătrâna mea ţară se complăcea. Lara manifesta un dispreţ suveran nu doar pentru colegii ei, nu doar facultatea pe care o urma, ci şi pentru cursurile pe care şi le alegea. Cel puţin asta se citea pe faţa ei sau poate că interpretam eu greşit totul. Indiferent pentru ce anume manifesta dispreţ, m-am recunoscut în el. Faţa ei oglindea ceva ce găsea un corespondent în mine. Ca şi cum doar privind-o ştiam ce simte iar ceea ce simţea ea ştiam că simt şi eu. Înainte de orice, asta m-a atras la Lara. În plus, diferenţa de vârstă era una cu totul acceptabilă, cu toate că sunt împotriva relaţiilor dintre profesori şi studenţi. A relaţiilor intime, vreau să spun. Sunt un tip de modă veche. Am principii. Habar n-am cum am ieşit atât de plin de principii, poate că asta mi se trage de la citit, singurul lucru pe care un copil, cu puţin noroc, îl poate face într-un orfelinat.

Superioară, arogantă, indiferentă, rece şi frumoasă - aceasta este cea mai bună caracterizare a Larei. Venea la curs - nici măcar nu nota ceva pe caietul pe care-l deschidea doar pentru a-l închide -, se aşeza în ultimul rând, în centru, şi împrăştia valuri, valuri de frig. Când şi când, sufla în bretonul care-i invada ochii, făcându-i, pentru o clipă, vizibili: smaralde incandescente. Incandescente, dar reci. Ştiu, iarăşi un paradox, dar aşa erau ochii Larei. Privea prin lucruri, dând impresia că nu se uită la nimic. Cu colegii ei nu avea niciun fel de relaţie. Răspundea politicoasă la salut, un răspuns îngheţat care nu lăsa loc niciunei apropieri. O uşă închisă. Îşi aşeza pe bancă geanta mare, de umăr, de culoarea muştarului şi aranja deasupra eşarfa bleumarin, accesorii perfect asortate ţinutei. Uneori, geanta muştar era înlocuită cu o alta turcoaz, iar atunci eşarfa devenea mov, cerceii aurii deveneau nişte bobiţe bleu, puloverul, pantalonii, pantofii, toate erau alese pentru ca armonia să fie perfectă. Dar cel mai înnebunitor lucru era parfumul pe care-l emana, parcă ostentativ: un amestec de zahăr ars, ciocolată şi frezii, cu o tuşă adâncă şi persistentă de mosc: parfumul perversităţii. Aşa trecea Lara pe coridoarele universităţii, prin pâlnia timpului care se oprea atunci când paşii ei fermi răsunau pe granitul podelelor, reverberând ecouri sacadate, căci Lara venea la curs întotdeauna după începerea lui, când studenţii erau în săli iar liniştea deja era aşternută în toată universitatea. Nu avea nevoie de nimic pentru a se face imediat observată, dar parcă făcea totul tocmai pentru a ieşi în evidenţă. O anume stridenţă studiată o însoţea. Lara era, fără îndoială, o apariţie.

Într-o după-amiază, spre seară, din motive pe care nu le mai ţin minte, m-am dus la bibliotecă, ştiind că sala de lectură avea să fie goală. Întotdeauna mi-au plăcut mirosul de lemn (tocmai se înlocuise un corp de bibliotecă) şi de cărţi şi liniştea din sala de lectură. O perdea de ceaţă deasă filtra imaginea corpului principal al universităţii şi copacii din faţa ferestrelor înalte. Siluete agitate se strecurau cu paşi grăbiţi prin semiîntunericul saturat de umezeală, ca nişte umbre umblătoare prin burniţa înţepătoare care începuse. Îmi căutam o masă la geam, departe de uşă, când am avut senzaţia că simt o boare din parfumul ei. Am deschis veioza şi, după ce am aruncat o privire pe geam, am vrut să mă apuc de citit. Am auzit un râs scurt, ca un chiţăit, venind din colţul întunecat al bibliotecii, din faţa mea. Un fior scurt mi-a traversat pieptul şi braţele. Am văzut două siluete stând pe scaune, la cea mai îndepărtată masă de lectură. Nu mi-a venit să cred: stăteau în întuneric. M-am gândit că trebuie să fie vorba despre o întâlnire amoroasă. Mi-am aruncat ochii în carte, când iar am auzit chiţăitul acela. Boarea parfumului atât de cunoscut a ajuns, din nou, la mine. Şi atunci mi-am dat seama că cea care stătea ascunsă-n întuneric era Lara. Râsul ei era acompaniat de o voce joasă, care şoptea ceva. Un cumplit sentiment de gelozie a pus imediat stăpânire pe mine. Am acţionat impulsiv. Am uzat de calitatea mea de profesor şi m-am dus să iau la rost băiatul care avea îndrăzneala să împartă aceeaşi obscuritate cu mult dorita mea Lara. Îmi auzeam paşii răsunând pe podeaua bibliotecii şi inima bătându-mi cu putere. Am întins mâna, am aprins veioza de la masa unde Lara mea stătea cu nemernicul şi, când să deschid gura, am amuţit. În haloul galben s-a ivit incredibilul Sir Edmund Ackroyd, scriitorul, şi, alături de el, ochii de smarald ai Larei, care mă priveau ucigător de sub bretonul negru şi lucios. Desigur, m-am bâlbâit. Mi-am cerut scuze şi m-am retras şi aşa s-a ales praful de seara mea de lectură şi de liniştea următoarelor zile.

Edmund Ackroyd, înnobilat de regină la doar 45 de ani. Asta se întâmplase cu zece ani în urmă. Nemernicul a fost dat afară din The Royal Military Academy pentru pamfletele despre armată care-i apăreau în diverse reviste ale vremii. A fost suficient de isteţ încât să folosească experienţa celor doi ani pentru a scrie un roman imens, o mie de pagini în care, plecând de la modul de instruire al ofiţerilor, a făcut un soi de Panciatantra europeană care şi-a făcut imediat loc în manualele şcolare şi în cursurile universitare. Panciatantra, aşa a numit-o critica. Într-un singur an a fost tradusă în şapte limbi. Îmbogăţit brusc, comite extravaganţa de a cumpăra, într-un colţ al Kent-ului, un mic palazzo ajuns în ruină în care, o vreme, a funcţionat o şcoală de fete. L-a pus pe picioare şi l-a transformat într-un select salon de ceai. A făcut o mulţime de bani din ceai. Din ceai şi dintr-o carte. Salonul de ceai era dotat cu bibliotecă. Cu propria-i bibliotecă. Ce idee! Eşti mare când scrii o singură carte? Da, poţi fi mare. Însă lui Eckroyd i se spune "The Lord of the Tea". Nu contează. Contează că el, şi nu eu, este cel care stătea în întunericul bibliotecii, chicotind alături de Lara. Chestia asta nu o puteam înţelege.

A doua zi, când Lara a intrat în sala de curs cu siguranţa de sine pe care i-o conferea certitudinea de a se şti frumoasă, am anunţat-o, în faţa amfiteatrului plin, că este pentru ultima oară când îi permit să intre după venirea mea. Trebuia să-i fi atras atenţia de la început. S-a oprit o clipă privindu-mă nedumerită, ca şi cum nu înţelegea ce i se întâmplă, m-a străfulgerat cu ochii ei verzi şi tăioşi, ascunşi sub bretonul negru şi cred că a stat pe gânduri dacă să părăsească sala (arogantă, superioară şi jignită) sau dacă să rămână. A ales să rămână. Tot cursul mi-a acordat o privire zeflemitoare şi nu a notat, ca de obicei, nimic. Parfumul ei a plutit, ostentativ, în spaţiul acela care parcă se strângea în jurul meu. Mi-am ţinut ora fără să-i arunc vreo privire, dar simţind-o pe a ei urmărindu-mă prin amfiteatru. Lovea ritmic un pix de bancă, încercând să-mi atragă atenţia. Marea ei insurecţie nu s-a soldat cu nimic. Am suportat, stoic, atacurile privirilor şi pixului ei - pixul - un simbol falic, m-a străfulgerat un gând - şi, mândru şi demn, am părăsit sala de curs zâmbindu-le larg studenţilor şi tratând-o cu indiferenţă. Uşa greoaie s-a închis cu un sunet trist, lăsând în urmă pletele de tuş ale iubitei mele şi dispreţul ei colosal şi, de astă dată, contrariat.

Să-ţi demonstrezi că, totuşi, eşti posibil. Cred că ăsta este sensul ultim al iubirii. Şi al faptului - în cele din urmă imbecil - de a scrie. Exişti în măsura în care gândeşti şi eşti capabil de emoţii şi de imaginaţie. Restul e subzistenţă. Vegetal. Scrisul nu e nimic altceva decât un paradox: deficit de existenţă + exces de trăire. O carte este locul unde trăieşti, fiind absent din viaţă. Dacă nu cumva este însăşi viaţa. Cam ca Lara. Lara cea bine informată. Lara intelectuala. Lara superioara. Lara infatuata. Lara căreia tocmai îi apăruse un interviu cu Sir Edmund Ackroyd în The Telegraph. Lara care tocmai dăduse lovitura. Ce naiba căuta Lara în compania lui Ackroyd? Cum naiba ajunsese la el? Ochii ei verzi? Bretonul de japoneză? Mersul de felină? Fundul ei frumos? Ackroyd nu dădea niciun fel de interviu, nimănui. Niciodată. Nu aşa stăteau lucrurile cu Lara. Lara nu era nimeni, era Lara. Şi tocmai acesta era motivul pentru care tipul îi oferise interviul. Deci: cine naiba era Dorothea Beckford?

Mă purtam ca un adolescent gelos. "Ripeness isn't everything."^[i] Eram, totuşi, profesorul ei. Dar înainte de-a fi profesorul ei eram un biet fătălău, acesta este adevărul. Mă înnebunea Panciatantra lui Eckroyd. O mie de pagini de inteligenţă vâscoasă, o mie de pagini de inteligenţă care aproape că mă dezgustă, o mie de pagini de extaz în care mă prăbuşesc la fiecare lectură, încercând să-mi păstrez demnitatea. O mie de pagini de apogeu al civilizaţiei. Iar eu? O sută cincizeci de pagini de furie neputincioasă, o sută cincizeci de pagini de truisme, de gablonţuri furate din aurul altora, de zornăituri lamentabile. Captiv în propria-mi ereditate, eram din ce în ce mai convins că nu voi da nas niciodată cu propria-mi complexitate. Pur şi simplu nu exista. Existase o furie pe care-o transformasem într-o carte, şi aia sprijinită pe minţile altora. Socrate, Spinoza, Heidegger, Platon, ceva Wittgenstein, aproape deloc Kant (oh, e imposibil), un strop de Hegel. Şi, desigur, Nietzche. Plus Heidegger. Peste toţi, altoită furia mea. Unora, "eternitatea ne rămâne-nchisă". ^[ii] Nu şi lui Ackroyd, căruia viaţa nu-i refuză nimic şi care-şi trăieşte eternitatea încă de acum zece ani. Dacă Dumnezeu e bun şi drept, cu siguranţă nu şi-a împărţit darurile în mod echitabil. Dar ce am eu, Ackroyd cu siguranţă nu mai are: tinereţea. Şi tinereţea poate totul. Mă rog, aproape totul. Dar asta doar dacă Lara nu este, cumva, vreo perversă care să prefere un boşorog în detrimentul sângelui tânăr. Dacă biologii au dreptate, tinereţea mea deja l-a eliminat pe Ackroyd. Dacă, însă, editorii au dreptate, atunci nici nu m-am născut. O şi văd pe Lara plimbându-se la braţul libidinosului bătrân, afişându-se invidiei tuturor, văd deja consemnată bârfa cu litere de-o şchioapă pe prima pagină a ziarelor serioase, un subiect tratat democratic, acoperind întreg eşichierul politic - iată un subiect cu care şi opoziţia va fi în acord. Lara îi va suge toată vlaga înţelepciunii, iar el îi va suge întreaga splendoare a tinereţii. Va fi o văduvă tânără iar el, datorită prospeţimii tinereţii ei, te pomeneşti că va mai ieşi pe piaţă cu cine ştie ce Panciatantră. Şi iată un gând de nesuportat. Nu, nu SUA e duşmanul, nu China, nu Islamul, nu ONG-urile, nu Sórós, nu Al Fayed, ci Ackroyd, marele şi intangibilul Ackroyd pe care trebuie să-l elimin cu orice preţ. Cu orice preţ - aceasta este sintagma magică. Aici stă secretul reuşitei. Cum de nu mi-a trecut prin minte?

Două luni de băut şi de scris, acesta a fost preţul plătit pentru a ieşi din relaţia cu Kim. Cu totul altul decât cel pe care eram pregătit să-l plătesc pentru a o avea pe Lara. Preţul speranţei: să-ţi mânjeşti conştiinţa cu o crimă. Nu deţineam această experienţă. Nu ştiam încă dacă mintea unui copil ucis printr-un dublu abandon putea suporta aşa ceva. Merita speranţa numită Lara asemenea preţ? Crima colectivă este infinit mai uşor de suportat. Sărăcia. Foametea. Lagărele de concentrare. Închisorile de reeducare. Psihiatria politică. Dacă epoca luminilor a dat naştere raţiunii, atunci raţiunea este orice altceva dar nu conştiinţă, care este echivalentul binelui. Asta ni s-a vârât în cap, semnul egal dintre conştiinţă şi bine. Fals. Conştiinţa nu este sinonimă binelui, căci iată-ne în era conştiinţei răului. Feminismul, cu extensia lui, studiile de gen care au împânzit universităţile şi din care s-a născut corectitudinea politică. Progresismul. Islamizarea Europei. Tot ce este propovăduit iniţial drept bun, sfârşeşte prin a deveni rău. Propaganda mincinoasă, manipularea, ecologismul, partidele verzi, toate slujind imperiul noului rău, ONG-urile, adică sursele de îmbuibare a minţilor bolnave aflate în spatele lor, slujind răul în numele binelui. Au distrus valorile, spunea o crainică acum câteva zile, au mutilat istoria, au reinventat-o şi au promovat-o prin manualele după care învaţă copiii noştri, mutilându-le minţile. Un tribunal musulman în inima Londrei care funcţionează după legile musulmane, nu după justiţia britanică, striga, exasperat, invitatul, un politician de dreapta. Ce face regina, se întreba, retoric. Dar cine spune că orânduirile au fost drepte? Orânduirile definesc, neîncetat, conceptele de bine şi de rău, reinventându-le după propriile interese. Oh, Lara, tu eşti conceptul meu de bine şi, în numele lui, totul este deja justificat. O voi face!

Şi aşa am început să gândesc şi să aprofundez planul. O variantă era un accident de maşină, dar mi se părea că m-aş expune prea mult. O alta, pistolul. Nu era foarte dificil să fac rost de-un pistol. Aveam să-l aştept undeva, într-o seară, când era singur. Aveam să mă documentez îndeaproape despre viaţa lui: ce face, unde merge, cum îşi petrece timpul. Aveam să caut un alibi perfect. Probabil un bilet de tren care pleca din gară cu vreo două ore înainte de crimă şi o cameră închiriată on-line la un hotel dintr-un oraş pe care aveam să-l stabilesc după ce aveam să mă informez asupra evenimentelor culturale din zonă. Urma să-mi cumpăr o pereche de pantofi cu talpa moale, din cauciuc. Pantaloni negri aveam, loden negru aveam. Ce profesor englez nu are un loden negru? De pistol aveam să mă lepăd uşor, şters de amprente, aruncat apoi într-un tomberon oarecare. Mi se părea soluţia perfectă. Apoi, aveam s-o consolez pe Lara pentru pierderea suferită, ceea ce urma să se constituie în momentul inaugural al religiei pe care urma s-o construim împreună. Povestea noastră avea să fie simbolul sub care copiii noştri îşi vor ţese destinul. Urma să scriu o mulţime de cărţi, să capăt faimă, avere şi, evident, fericirea.

Planul meu s-a făcut ţăndări încă de-a doua zi, când colegii Larei mi-au spus că Lara lipseşte pentru că tatăl ei a decedat. Ediţia de dimineaţă a tuturor ziarelor anunţa brusca încetare din viaţă, în urma unui infarct de miocard, a lui Sir Edmund Ackroyd, marele scriitor care a dat lumii o a doua Panciatantră. Una dintre fotografiile din The Guardian îl înfăţişa alături de fiica sa, Dorothea Beckford. M-am simţit ultimul prost din lume. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să mă încui în casă, vreme de două luni.