Mai ţin minte că, multă vreme, mă scoteau amândoi la plimbare şi toată lumea se oprea să mă admire. Urechile mele auzeau cele mai drăgălaşe cuvinte şi ştiu că părinţii mei erau mândri de mine, la fel cum ştiu că proasta de Hillary, vecina de la numărul 666, mă ura pentru simplul motiv că eram mai frumos decât zbierătorul ei pui. Dar a sosit şi ziua în care Will nu ne-a mai însoţit în plimbările noastre zilnice, nici dimineaţa, nici după-amiaza. Şi cum niciun necaz nu vine singur, iată şi ziua în care mi s-a deschis uşa casei, fiind invitat să merg singur la plimbare. Nu ştiu dacă a fost o alegere conştientă, dacă părinţii mei, pur şi simplu, aveau încredere în mine sau dacă se plictisiseră de mine. Nu am stat prea mult să meditez asupra acestui subiect pentru că rapid am descoperit gustul suprem al libertăţii şi, mai ales, am aflat că nu sunt singurul aflat într-o astfel de situaţie, care nu însemna, nicidecum, lipsă de iubire. Pur şi simplu mă făcusem mare şi părinţii mei îmi acordaseră libertatea necesară unei bune dezvoltări. Ţin minte că în prima zi mama a stat în bucătărie, uitându-se după mine de după perdea. Îmi place să cred că mă privea pentru a mă proteja, că era gata oricând să mă apere dacă vreo nenorocire s-ar fi abătut asupra mea. Privirea mamei m-a însoţit cale de câteva zile, suficient cât amândoi să căpătăm încredere că nicio traumă nu este pe cale să survină. Apoi, nu am mai stat cu ochii pe geamul de la bucătărie deoarece păstram în memorie chipul mamei văzut prin apele limpezi ale sticlei şi asta era suficient pentru liniştea mea. Unii specialişti îi spun internalizare a chipului matern. Nu ştiu dacă pe tata l-am internalizat sau nu.
Viaţa mea căpătase o nouă dimensiune, cea a străzii. Aşa am făcut cunoştinţă cu Boomer, un lăţos cu statură impozantă care părea stăpânul locului, dar repede m-am convins că Boomer miza pe aparenţe. De fapt, comportamentul lui era o reacţie la timiditate şi, cum am aflat, agresivitatea se poate naşte şi din timiditate. Şi tot aşa am făcut cunoştinţă cu Angel, pe care maică-sa o striga o dată la trei minute alintând-o Angie, ceea ce încă de la început mi s-a părut de prost gust. Angel era foarte, foarte frumoasă, mirosea tot timpul a şampon cu levănţică - ştiu pentru că mama ţinea levănţică în dulap, printre cearceafuri şi în sertarul cu şosete şi chiloţi, oh, minusculii ei chiloţi! -, era mereu proaspăt pieptănată şi, în general, vădea o delicateţe aparte. Avea ochii rotunzi, mari, maron închis şi lucioşi. Angel a fost prima mea dragoste. Şi tot aşa am făcut cunoştinţă cu proastele obiceiuri ale oamenilor sau poate cu nesimţirea lor. În tot cazul, am aflat că oamenii nu sunt foarte diferiţi între ei. Unii ne izgoneau de pe peticul de pământ din faţa casei lor, alţii aruncau de-a dreptul cu apă pe noi, unii îşi depozitau sacii cu gunoi pe aleea vecinilor crezând că nimeni nu îi vede şi alte mizerii de genul ăsta, specifice traiului în comun, invidiei şi răutăţii pur omeneşti. În tot cazul, am ajuns la concluzia că părinţii mei sunt altfel decât majoritatea: bine educaţi, inteligenţi şi, mai ales, iubitori.
Oricât aş fi de subiectiv (doar e vorba de mama), Laura este o femeie frumoasă. Nu în sensul clasic - dar ce mai e clasicul azi? -, dar are nişte drăgălăşenii ale ei care-i sporesc farmecul. Este de înălţime medie, are părul blond, un blond cenuşiu cu reflexe argintii, prins într-un coc ciufulit iar smocul din creştet care nu încape în clama de os cu care şi-l prinde îi face o mutriţă adorabilă. Parc-ar fi o pupăză. Când citeşte, ţine ochelarii într-un fel anume, astfel încât să nu fie nevoită să-i scoată atunci când e necesar să privească în altă parte. Pe sub bretonul care a cam crescut şi pe deasupra ramelor dreptunghiulare, Gucci, îşi aruncă ochii ei verzi ca iarba, cu irizaţii aurii. Cu ochii ăştia l-a cucerit pe tata când erau în anul doi de facultate sau cel puţin asta am auzit odată, când aţipeam aşezat între ei, pe canapeaua din living. Mama are un zvâc interior pe care tata îl pune pe seama temperamentului, dar mama crede că, mai degrabă, este semnul unei nelinişti ce nu se lasă exprimată, ceva necunoscut care pluteşte în sufletul ei frumos şi despre care nu ştie mare lucru. De fapt, asta este cea mai mare nemulţumire a mamei, că nu se cunoaşte destul de bine.
Laura este în acea perioadă a lunii când devine nervoasă din orice. Ea o numeşte sindromul lunar. Înţeleg că este vorba despre chimismul hormonilor. Ceva acolo se schimbă şi mama devine irascibilă, nu suportă ca tata s-o atingă sau să-i spună ceva, că imediat începe cearta. Nu ţin minte ca lucrurile să fi stat dintotdeauna aşa, dar poate că eram eu prea imatur ca să reţin un astfel de amănunt. Azi ştiu că ceea ce se petrece cu ea este scăderea bruscă a progesteronului. Probabil că tata s-a cam săturat de scăderea progesteronului pentru că azi i-a spus că nu mai are rost să se amăgească (de parcă viaţa ar fi altceva decât o lungă amăgire) şi că s-a hotărât să se mute (de parcă amăgirea se vindecă prin a-ţi schimba domiciliul). Curios, dar mama nu a făcut nicio scenă. Lui tata nu-i pasă de suferinţa mea de vreme ce este capabil să mă părăsească. Asta numesc eu cruzime şi lipsă de responsabilitate. Deocamdată, îi pasă de progesteronul lui Caroline, de care se desparte după-amiaza, la colţul străzii, atunci când vine acasă. Aşa îmi explic eu atracţia dintre oameni, o reacţie hormonală pe care ei o confundă cu iubirea. Pe de-o parte, mă bucur, pentru că aşa pot spera să-mi recapăt locul în patul conjugal din care-am fost alungat fără milă. Cu siguranţă mama va avea nevoie de consolare şi ce e mai consolator decât iubirea caldă şi dezinteresată a sufletului pur pe care l-ai crescut?
A plâns puţin, după ce uşa s-a închis în urma lui Will. De când a plecat, îi spun mamei pe nume iar asta nu înseamnă că sunt lipsit de respect, înseamnă doar că ierarhia s-a schimbat şi că, într-un fel, atâta cât pot, mă simt răspunzător pentru starea sufletească a Laurei, care în ultima vreme mănâncă prea multă ciocolată. Nu m-am înşelat, seara îmi permite din nou să mă strecor în patul ei iar ea mă ia în braţe iar eu am ocazia să simt din nou, ca în copilărie, mirosul trupului ei cald şi levănţica din sertarul cu chiloţi şi şosete pufoase şi moi de care aproape că uitasem. Camera vibrează de compătimirea mea silenţioasă şi cu siguranţă Laura o simte, căci mă gratifică cu mângâieri blânde şi drăgăstoase, chiar dacă mai oftează când şi când, probabil cu gândul la Will, pe care întâmplător l-am văzut ieri îmbrăcat ca un puşti de liceu. Era cu totul penibil, dar aşa se întâmplă când o iei razna. Bărbaţii sunt nişte animale instinctuale aflaţi la cheremul hormonilor feminini. Nimic nu-i mai înşelător decât speranţa unei noi vieţi, alături de o nouă femeie. Totul devine prea repede rutină şi, când Will va constata asta, va încerca să se întoarcă la Laura. Dar eu voi fi aici, apărându-mi iubirea. În casa asta nu are ce căuta un om lipsit de demnitate şi de morală. Dacă nu voi reuşi să mă impun, nu-mi va rămâne decât să-mi iau viaţa în mâini şi să-mi găsesc calea. Dar să nu anticipăm, deocamdată sunt acea prezenţă discretă, plină de înţelegere şi de iubire, de a cărei existenţă depinde echilibrul emoţional al Laurei. O scot din casă de două ori pe zi, o duc la plimbare pe străzile pe care deocamdată le consideră reci şi străine, o fac (sper) să mediteze la lucrurile cu adevărat importante şi o reasigur, zi de zi, de fidelitatea mea exemplară, despre care ştiu că are atâta nevoie. Şi ce altceva este fidelitatea dacă nu iubire? Ceea ce mă cam deranjează este că azi, faţă de ieri, dedică cititului şi scrisului mult mai mult timp iar lucrul ăsta mă face să mă simt nefolositor, pus între paranteze, absent. Poate că sunt gelos? E nedemn de mine un asemenea gând, dar poate că e ceva adevăr în el.
Timp de vreo lună, atâta cât a durat doliul Laurei, am fost de-a dreptul fericit. Nu tristeţea ei mă făcea fericit, nu lipsa lui Will, ci capacitatea ei de-a iubi. Îşi lipea capul de al meu şi-i simţeam sângele gonindu-i prin carotidă, simţeam cum devine una cu mine în îmbrăţişarile acelea care mă proiectau într-un rai pe care datorită ei l-am descoperit. Îmi plăcea să stau lângă ea, pe canapea, când îşi bea cafeaua şi ascultam împreună ştirile la radio, aşa încât am ajuns să conştientizez cu adevărat pe ce lume trăiesc. Aşa am aflat despre pericolul pe care-l reprezintă omul pentru planetă, datorită nesăbuinţei cu care transformă oxigenul în dioxid de carbon, aşa am aflat despre Brexit, ceea ce mi s-a părut o mare tâmpenie în raport cu costurile pe care le presupune (dar cine spune că masele sunt inteligente?), aşa am aflat despre cele mai prestigioase premii literare şi despre lista scurtă a nominalizaţilor la Man Booker Prize, despre tendinţa de expansiune a Chinei şi despre pericolul reprezentat de Rusia rămasă comunistă, despre manipularea oamenilor de către presa progresistă şi despre triumful lui Macron în alegeri, despre mizeria numită Planned Parenthood, nimic altceva decât o construcţie abominabilă sub sloganurile căreia se ascund interesele unor adevăraţi psihotici, şi tot aşa am aflat că ceea ce ascult de-o viaţă se cheamă Mozart şi Beethoven, Bach şi Scriabin. Şi dintr-o dată lumea mi s-a părut a fi ceva pe cât de minunat, pe atât de obscen, de unde am tras concluzia că obscenitatea nu de natură este dată, ci de existenţa lipsită de sens a oamenilor care, conform unei statistici americane realizată după nu ştiu ce criterii, sunt, în proporţie de 90%, proşti. Lucru cu care am fost total de acord (îl aveam pe Will ca exemplu, dar nu doar pe el) şi care s-a constituit într-un adevărat insight. Într-un cuvânt, am înţeles strâmbătatea lumii.
Între deliciul provocat de meditaţiile Laurei despre existenţă rostite, de la o vreme, cu voce tare şi cel al meselor inopinate pe care le pregătea doar pentru noi doi se interpunea jovialitatea cu care primeam gesturile ei de iubire, calitate despre care credeam că reuşeşte să-i transfere încrederea şi liniştea de care are nevoie pentru a-şi consolida echilibrul în această lume nebună, haotică şi lipsită de sens. De la o vreme, mesele erau acompaniate cu câte-o sticlă de vin, întotdeauna Grand Cru-uri, căci Laura are clasă. Aşa a făcut nasul meu cunoştinţă cu Château Lascombes Margaux, un vin taninic concentrat, un cupaj de Cabernet Sauvignon, Merlot şi Petit Verdot, sau cu Châteaux Latour Le Pauillac, 45% Merlot şi 55% Cabernet Sauvignon, foarte rasat şi bogat şi mai ales cu preferatul meu, Château Dubois-Challon Fleur Amandine, un vin alb, Sauvignon cu S millon şi Muscadelle care merge de minune cu brânza de capră. După câte un pahar, Laura mea devenea euforică şi jucăuşă şi începea să se poarte cu mine de parcă aş fi fost un puber, lucru care, desigur, îmi afecta vanitatea şi, într-o oarecare măsură, stima de sine.
Raiul meu şi-a închis brusc porţile într-o seară de octombrie, după ce făcusem o plimbare prin Brockwell Park. Îmi plac la nebunie pajiştile lui perfect tunse, spaţiul acela imens care doar privindu-l îmi dă senzaţia că-l stăpânesc şi, mai ales, ador faptul că Laura ocoleşte locurile de joacă pentru copii. Copiii au devenit prea gălăgioşi pentru spiritul meu ajuns la vârsta nevoii de linişte. Era o zi perfectă de toamnă, cu un soare ruginiu care apunea fastuos în spatele unui pâlc de stejari, pe un cer vălătucit de nori pufoşi ca şosetele moi ale Laurei. Am recunoscut imediat vasta cafenea de o infinită tristeţe citadină[i], chiar dacă nu era vorba despre aceeaşi. Când citeşti literatură de calitate, aşa cum îmi citea Laura cu voce tare, devii tu însuţi autorul cărţii pe care-o citeşti. Laura a băut un ceai, apoi ne-am îndreptat spre grădinile secrete unde am privit, în linişte, ultimele raze prelingându-se pe culorile tulburătoare ale florilor de toamnă cu miros amar. Ţin minte că, la un moment dat, Laura a zis:
- Nu are niciun sens să zăboveşti în trecut. Viaţa e acum şi aici şi în ceea ce construieşti pentru mâine.
Cuvintele ei m-au impresionat pentru că aveam convingerea că sunt legate de noi. Recunosc, mi-au dat lacrimile. Numai că, ajunşi acasă, în locul desfrâului culinar pe care-l aşteptam nerăbdător, am fost martorul transformării subite a Laurei într-o fiinţă pe care nu o cunoşteam. S-a încuiat în baie şi a stat acolo timp îndelungat. Am simţit mirosul de şampon şi de săruri de baie, un miros zăpăcitor de chimicale, am auzit-o fredonând o arie din Traviata, lucru care nu se mai întâmplase de o lungă bucată de timp, apoi a trecut la un gen pe care nu prea obişnuieşte să-l asculte, un rock zbuciumat care nu avea nicio legătură cu ceea ce ştiam eu despre ea. A ieşit din baie ca o zeiţă romană, cu prosopul alb drapat în jurul corpului, cu un umăr gol, cu alt prosop făcut turban pe cap şi într-o stare nespus de veselă, o veselie fără obiect care mi s-a părut de rău augur. Am încercat să mă liniştesc gândindu-mă că aşa sunt femeile, schimbătoare ca vremea, dar era mult mai mult de atât. Laura nu se fereşte de mine şi niciodată nu a crezut necesar să închidă uşa dormitorului când se dezbracă, aşa că o viaţă-ntreagă am avut parte de imaginea corpului ei frumos proporţionat, care acum căpătase rotunjimi anume. Traiul gourmet şi mai ales sticlele de Grand Cru se vădeau pe fundul ei devenit rotund, pe coapsele pline şi mai ales pe sâni, care aproape că-şi dublaseră volumul, lăsându-se sub propria greutate. A căutat îndelung în sertarul cu chiloţi, de unde a extras, în cele din urmă, o spumă de dantelă roşie. Acela a fost semnul că ceva nu este în regulă. Abia atunci am simţit în aer un puternic miros de feromoni. Când a întins mâna după parfum, am ştiut că iubirea Laurei pentru mine se încheiase şi că mă înlocuise în sufletul ei. Atunci am înţeles şi sensul cuvintelor rostite pe bancă. "Acum şi aici" şi "viitorul" despre care vorbea nu la noi doi se referea. Lumea mea s-a prăbuşit. Inima mi s-a frânt. M-am apropiat de ea dar nici nu m-a băgat în seamă. Atâta mi-a spus: "Să fii băiat cuminte-n seara asta, da?"
Brusc, mi-a devenit străină. "O patimă ce-n tine unelteşte / Îţi ruinează farmecul, lascivă"[ii] mi-au ţâşnit dintr-o memorie edificată pe vremea iubirii noastre, dar nici măcar apelul la Marele Will (cel mic se dusese la naiba, trădându-mă primul) nu mai avea nicio putere. În restriştea sufletească, literatura nu mai înseamnă nimic. Vulnerabilităţi străine ieşeau la iveală din trupul Laurei, care plutea în paşi uşori de dans în faţa ochilor mei. Fidelitatea mea nu mai însemna nimic, chiţăiala ei veselă era ultima dovadă că raiul îşi trăsese obloanele şi că viaţa urma să fie în altă parte. Un sentiment dens de irosire a pus stăpânire pe mine. M-am retras, aşteptând cu sufletul destrămat, dar cu demnitate de labrador, venirea rivalului care mă învinsese fără niciun fel de luptă. Hotărâsem: nu aveam să mă reped la el, cu toate că l-aş fi putut sfârteca, omorându-l, cu colţii mei tineri, care erau capabili de o forţă de 57kg/cm pătrat. Când sunt foarte nervos, ştiu că pot avea forţa unui pitbull, dar am fost crescut şi educat într-o casă paşnică şi nici nu am de gând să-mi trădez originea. Originea mea aleasă, căci sunt primul născut din Magnavellys Ludovic şi Winterford Somer Splendour of Sunrise, ceea ce înseamnă a şasea generaţie de pedigree. Singurul lucru care mă mai sperie este microcipul pe care nu am cum să mi-l scot singur. Nu aş vrea să mă găsească trădătoarea mea de mamă. Mă voi duce printre ai mei, fără speranţa că aş mai putea găsi fericirea. A şi uitat de mine, o văd cum zumzăie ca o albină la fagurul cu miere. Duhoarea bondarului o simt deja, se află la fix zece metri de uşă. Mirosul lui pestilenţial va umple în curând casa, alungându-mă pentru totdeauna din rai. Am profitat când Laura i-a deschis, poftindu-l, sprinţară şi preţioasă, înăuntru şi m-am strecurat în imensitatea neagră a nopţii, sub un cer plin de miliarde de stele pâlpâitoare.
[i] Ian McEwan, Prima dragoste, ultimele ritualuri. În aşternuturi, ed. Polirom, traducere Dan Croitoru şi Raluca truşcanu
[ii] W. Shakespeare, Sonet 10, traducere de Radu Ştefănescu, ed. Cartier.