La masă

"La maaasă! Fuga, că se răceşte mâncarea." Nu-mi amintesc de câte ori am auzit-o pe Mamaia strigându-mă aşa. Cel mai ades eram în camera mea, la numai câţiva paşi de sufragerie, sau în curtea noastră, ori în cea vecină, dar mereu întârziam. Uneori eram prins într-o lectură atât de pasionantă - fie că era vorba de Jules Verne, Alexandre Dumas sau Conan Doyle - încât nu mă puteam desprinde de ea ("Termin pagina, şi vin", strigam eu înainte să încep o nouă pagină). Alteori mă jucam în curtea de alături de-a "Cow-boy-ii şi indienii" - un joc cu figurine de plastic, varianta mai modernă a soldăţeilor de plumb, în care diversele arme ale personajelor (cuţit, lasou, revolver sau puşcă pentru cow-boy; cuţit, tomahawk, arc sau puşcă pentru indieni) "băteau" la un lat de palmă, la o şchioapă sau la un cot, în funcţie de putere - veşnic motiv de dispută, fiecare dintre tovarăşii mei de joacă măsurând distanţele pe legea lui. Ne amplasam micile armate prin curte, unii în forturi construite din lemn, alţii folosind toate ascunzişurile posibile, şi ne războiam după reguli complicate, până când cineva dintre noi (unii rancher-i, alţii şerifi, sau bandiţi, indieni buni, indieni răi) câştiga lupta. Sau de-a "Incoruptibilii", un joc cu reguli la fel de complicate, foloseam maşinuţe de epocă, şi pioni - poliţiştii lui Eliot Ness contra gangsterilor lui Al Capone. Şi într-un caz şi într-altul ne găseam sursa de inspiraţie în cele mai noi episoade al serialelor transmise pe atunci la televiziune, şi pe care le urmăream cu sfinţenie - Bonanza şi Incoruptibilii. Desigur că nu puteam să ne oprim din luptă sau din urmărire la jumătate ca să continuăm apoi de unde ne-am oprit, dar cu burta plină, aşa încât niciunul dintre noi nu lua în serios chemările la masă, eu chiar mai puţin ca ceilalţi - pe vremea aceea eram slab şi mofturos la mâncare. Uneori chiar protestam: "Mai stau puţin. Nimeni n-a mai fost chemat la masă, de ce să fiu eu primul?" Abia când tonul devenea ameninţător mă opream din joacă. Mă aşezam la masă fără nici un chef, şi înghiţeam cu noduri bunătăţile pe care Mamaia le pregătea cu mult efort şi mare dragoste, zilnic ceva nou, de sezon - Tataia îşi făcea o datorie de onoare să se ducă în fiecare zi dimineaţa devreme la piaţă să aducă cele mai proaspete zarzavaturi, verdeţuri, fructe, tot felul de lucruri pe care Mamaia nu mai prididea să le transforme în feluri de mâncare dintre cele mai gustoase şi apetisante, pe care toată lumea, în afară de mine, le lăuda.

Erau însă şi ocazii când mâncam din proprie iniţiativă, atunci când aromele erau prea bune ca să mă pot stăpâni. Îmi făceam apariţia în bucătărie sau în sufragerie, după caz, şi începeam să gust înainte de masă tartinele şi celelalte aperitive pregătite pentru mai târziu, stricând definitiv aranjamentul platourilor, sau rupeam câte un colţ de cozonac, pască, prăjitură, tort, lăsând urme iremediabile acolo unde Mamaia se străduise să facă ceva cât mai arătos, de cele mai multe ori pentru că era o sărbătoare la care veneau musafiri simandicoşi. Eram însă întotdeauna iertat.

Acum mi-a venit mie rândul să păţesc ce le făceam eu bunicilor pe vremuri. De câte ori gătesc ceva mai special, şi îi invit pe copii la masă, unul vine invariabil mai devreme, şi începe să guste din tot ce se vede, fără să-i pese că strică aranjamentul ("Mă grăbesc, nu pot sta mult"), iar celălalt întârzie întotdeauna, apare doar când mâncarea e deja sleită, şi nu vrea să mai mănânce nimic ("E rece, aş fi mâncat-o dac-ar fi fost caldă").

Nici nu ştiu de ce mă mir.

(Bucureşti, noiembrie 2017)