Negociere

Nu sunt un mare fan al negocierilor. Asta şi pentru că nu-mi place bălmăjeala. Îmi plac lucrurile clare. Ştiu însă că percepţiile oamenilor despre claritate pot fi extrem de diferite. De aceea încerc să dau dovadă de flexibilitate, să mă pliez pe cât posibil la felul de a fi al diverşilor mei parteneri de discuţie. De cele mai multe ori accept astfel din prima, fără să comentez, condiţiile care mi se pun. Iar dacă nu, prefer să renunţ cu totul decât să negociez.

Ştiam că punctualitatea nu e punctul lui forte. Ca să nu ne aşteptăm unul pe altul pe stradă sau în vreun local, am stabilit să ne întâlnim la mine. I-am spus: "Vii când poţi, dar să-mi spui din vreme, ca să te aştept". El a răspuns, cu fermitate: "Ne vedem la unu."

Am potrivit alarma de la ceas la unu fără un sfert de oră, ca să am timp să mă pregătesc. Când a sunat, m-am oprit din lucru, şi am început pregătirile pentru întâlnirea de la unu. La fix eram gata. Minut după minut, am devenit tot mai nervos pe măsură ce trecea sfertul academic. La şi un sfert, primesc un SMS: "Ne vedem la 1:30". Perfect, mi-am zis, cel puţin ştiu cât mai trebuie să aştept - un sfert de oră.

Mai trece o jumătate de oră, se face două fără un sfert, timp în care iarăşi nu se petrece nimic. Îmi pierd din nou răbdarea, şi îl sun: "Pe unde eşti, cât mai faci?" Cu o voce calmă, liniştită, îmi răspunde: "Ajung în patru-şapte minute." Transmis cu o asemenea precizie, mesajul nu putea fi decât extrem de convingător. Eroare! Cele "patru-şapte" minute trec, şi pe musafirul meu ia-l de unde nu-i.

Peste încă un sfert de oră, îl sun din nou: "Mai vii?" "Sunt pe aproape."

Nu m-am mai uitat la ceas când a sosit. Oricum, îmi pierdusem complet buna dispoziţie, şi eram deja obosit. Din cauza asta întâlnirea n-a decurs deloc bine.

Trebuie să încetez să mai negociez, e clar că sunt un prost negociator.

(Bucureşti, noiembrie 2017)