Gabi

Gabriel, ce nume de arhanghel!

Mi-l amintesc ca pe un băieţel blond, în pantaloni scurţi bleumarin, cu cămaşă pepit. Cel mai bun coleg de bancă, poate singurul cu care nu m-am certat niciodată. Ne înţelegeam perfect.

Când am terminat clasa a IV-a, ne-am luat la revedere plini de tristeţe. Am fi vrut ca şcoala să continue, ca să ne întâlnim în continuare zi de zi. Dar începea vacanţa mare. Trebuia să ne despărţim pentru trei luni. El se ducea la bunicii lui, la ţară, unde avea să stea toată vara. Eu urma să merg o lună la mare, alta la munte, cu bunica mea, ca în fiecare an. Şi eu şi el ne gândeam că vacanţa va trece repede, şi că ne vom revedea în toamnă ca să ne punem în aplicare miile de planuri pe care ni le făcusem împreună. Era prima dată când abia aşteptam să reînceapă şcoala. Ca să mă reîntâlnesc cu prietenul meu cel mai drag.

Am revenit de la Sinaia când mai erau doar două săptămâni până la şcoală. N-am avut însă deloc răbdare, şi a doua zi dis-de-dimineaţă am tras o fugă până la Gabi. Am urcat în fugă cele două etaje până la apartamentul părinţilor lui, tropăind vesel pe scări. M-am întins spre sonerie, şi am apăsat scurt pe buton. Am aşteptat o clipă, după care, nerăbdător, m-am întins din nou, şi am mai sunat de vreo trei sau patru ori. Mă aşteptam să-l aud pe Gabi alergând şi deschizându-mi vesel uşa. Voiam să-l îmbrăţişez, să-i spun cât de mult mi-a lipsit, şi să începem să ne organizăm, aveam doar lucruri atât de importante de făcut împreună - să ne jucăm, dar şi să învăţăm, să pregătim noi piese de teatru cu păpuşi, noi scamatorii, să ne continuăm experienţele de chimie, şi câte şi mai câte. După un timp care mi s-a părut interminabil, am auzit nişte paşi târşâiţi, şi clang-clang, cum cineva de pe partea cealaltă descuie uşa, fără energie. În loc de Gabi, m-am trezit faţă-n faţă cu mama lui. Am întrebat-o grăbit: "Gabi e acasă?", uitând să-i mai dau Bună ziua, şi privind nerăbdător în spatele ei, doar-doar îmi voi vedea prietenul. Ea s-a uitat trist la mine. Abia atunci am ridicat privirea spre mama lui Gabi, şi am băgat de seamă că e încercănată, ca şi cum ar fi fost bolnavă. Mi-a răspuns cu un glas slab, abia şoptit: "Gabi nu mai este".

Desigur că n-am înţeles ce-a vrut să spună. Atunci ea a continuat: "Nu s-a mai întors de la ţară. S-a culcat într-o cameră unde se dăduse cu Verde de Paris, şi nu s-a mai trezit." Pe măsură ce ascultam ce spune, zâmbetul îmi dispărea de pe faţă, chiar dacă nu înţelegeam încă cu adevărat sensul celor spuse de ea. Felul cum arăta însă - tristă, trasă la faţă, uitându-se la mine ca la o stafie, atât de sfârşită încât nici să plângă nu mai putea - m-a convins că se întâmplase ceva rău. Am încercat să spun ceva, dar mi-am dat seama că rămăsesem fără glas. M-am întors, şi m-am depărtat încet. Când am ajuns la trepte, am mai privit o dată înapoi. Mama lui Gabi rămăsese în uşă, nemişcată. Am coborât treptele uşor, fără zgomot, atent la orice zgomot, cât de mic, pe care l-ar fi putut face prietenul meu din spatele ei. Eram pregătit să ţâşnesc înapoi dacă aş fi auzit ceva. O linişte ca de mormânt m-a însoţit însă până jos.

Ajuns acasă, am stat ca pe ghimpi până a reînceput şcoala. Refuzam să cred ce auzisem.

În prima zi de şcoală, toţi colegii erau la locurile lor, în afară de Gabi. Locul lui de lângă mine a rămas gol.

Cu toate astea, parcă nici azi nu-mi vine să cred că Gabi nu mai este. Aproape că aştept să-l văd revenind din clipă-n clipă, sănătos şi voios, de la bunici, de la ţară.

(Bucureşti, noiembrie 2017)