Tovarăşa Urzică

Ultima dată când am întâlnit-o se aşezase adusă de spate pe ziduleţul scund al grădinii din faţa blocului meu. Nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată aşa sfârşită, întotdeauna fusese foarte vioaie, cu o ţinută mândră chiar, aşa că m-am alarmat: "Doamnă Urzică, vă simţiţi bine?" "Sunt doar niţel obosită, dragă", mi-a răspuns ea, ridicând o privire puţin mirată, puţin tristă, spre mine. Mi-am dat seama că ceva nu e în regulă, şi i-am spus: "Vreţi să vă ajut să mergeţi până acasă?" Locuia la mică distanţă de mine. "Dacă nu te grăbeşti..."

Nu mă grăbeam. Nici ea nu s-a grăbit vreodată cu mine. A fost o învăţătoare excepţională. Din categoria dascălilor de modă veche. Impunea prin prezenţă. Întotdeauna bine îmbrăcată, frumos coafată - purta un fel de coc cu coadă cum n-am mai văzut la altcineva. Cu timpul, părul negru ca pana corbului i-a albit, dar în rest arăta neschimbată.

Îmi amintesc cu mare drag de ea, deşi uneori putea fi severă. De scris şi citit învăţasem de acasă - cred că pe la trei-patru ani am început să buchisesc literele din titluri de ziare, întinse pe jos, în sufragerie. Când m-am dus la şcoală, la puţin peste şase ani, citeam şi scriam deja cursiv. Liniuţele şi bastonaşele pe care ne-a pus "tovarăşa" să le trasăm pe caiet mi s-au părut o întoarcere în timp, dar le-am făcut. Ne-a învăţat însă şi o mulţime de lucruri pe care nu le ştiam, cum ar fi să împletim sfoară ca să facem preşuri rotunde pentru acasă, sau să ţesem covoraşe în ramă, şi, bineînţeles, să facem "cartofi" de ciocolată din biscuiţi, cacao, unt şi zahăr, un lucru pe care nu l-am uitat nici până astăzi. Toate la orele de "lucru manual". Venea în vizită acasă, ca să se asigure că copiii au un loc al lor unde să înveţe, vorbea cu părinţii - la mine cu bunicii. Eu nu participam la discuţii, dar cred că le spunea că sunt "brânză bună în burduf de oaie" - nu-mi învăţam niciodată poeziile pe de rost, şi uneori mai ajungeam şi cu tema nefăcută la şcoală. Supărată pe mine, o dată m-a pedepsit să învăţ pentru a doua zi o poezie destul de lungă, cred că avea şase sau opt strofe, ceea ce pentru mine era enorm. Eram singurul care primisem tema asta, şi urma să recit poezia în faţa clasei. La venirea serii încă nu învăţasem mai mult de prima strofă şi poate câteva versuri din a doua. Am crezut că scap, dar, după masă Tataia şi Mamaia au stat lângă mine, nu m-au lăsat să mă duc la culcare până nu învăţ poezia. O citeam cu ochii tot mai cârpiţi de somn, dar nu se lipea deloc de mine. Exasperaţi, într-un târziu bunicii m-au lăsat să mă culc, în ideea că va trebui să mă scol mai devreme, ca să o citesc din nou până o învăţ. A doua zi dimineaţă, când m-am sculat, am spus-o însă pe nerăsuflate de la un cap la altul, n-a mai fost nevoie să o mai citesc nici măcar o singură dată. Tovarăşa mi-a mai dat o dată o pedeapsă, nu mai ştiu ce temă n-am făcut de a trebuit să scriu de o sută de ori propoziţia "Nu mai vin niciodată la şcoală cu tema nefăcută", sau ceva asemănător. Şi de data asta am tratat lucrurile superficial, aşa încât seara, după masă, nu aveam textul scris decât de vreo douăzeci de ori. Din nou bunicii nu m-au lăsat să mă culc, şi nu s-au culcat nici ei până n-am ajuns la o sută. Cred însă că ultimele rânduri le-a completat Mamaia, mie-mi căzuse capul pe masă. Tataia m-a dus în braţe până la pat, nu mai puteam, dormeam pe mine. De atunci nu m-am mai dus niciodată cu tema nefăcută la şcoală.

A încercat să se ridice singură de pe ziduleţ, dar nu a reuşit. Am ajutat-o. Se sprijinea într-un mod ciudat de mine, strângându-mă de braţ. Nu-şi ţinea bine echilibrul, şi făcea paşi foarte mici şi nesiguri. A trebuit să oprim cam din zece în zece metri. Peste tot unde era un loc unde se putea aşeza, se lăsa imediat jos. Deşi distanţa dintre blocul meu şi al ei nu era de mai mult de cinci minute pe jos, cred că noi am făcut peste oră. Când în fine am ajuns în dreptul blocului ei, o femeie a fugit spre noi imediat ce ne-a zărit. Era nepoata ei, care o aştepta îngrijorată, nu ştia ce se întâmplase de întârziase atât. I-am explicat în două cuvinte, şi i-am urat sănătate. Am vrut s-o îmbrăţişez pe doamna Urzică, dar era prea descompusă, şi se prăvălise parcă cu totul peste nepoata ei. Le-am privit cum se chinuie să intre în bloc.

De atunci am tot căutat-o, dar nu mi-a mai răspuns la telefon.

(Bucureşti, noiembrie 2017)