Dacă aşa stau lucrurile, şi nu avem motive (în orice caz, nu filosofice) să ne îndoim de acest aspect, locuirea este modalitatea prin care oamenii răspund la întrebarea despre unde se află ei înşişi în timpul vieţii lor, de-a lungul traiectoriilor de migraţie care sunt temporale (de la locuirea de dinaintea naşterii la locuirea de după moarte) dar, mai ales în ultimele decenii, traiectorii de deplasare în spaţii (o nouă locuinţe temporară într-o altă ţară, poate chiar pe un alt continent). De-a lungul acestor traiectorii de migraţie regăsim instanţe ale acestor mecanisme numite, generic, case, cele care oferă loc(uri) vieţilor noastre, locuri, pe cât posibil, semnificative pentru aceste vieţi, pentru că acumulează memoria deplasării în timp a fiinţei, dar şi evenimente esenţiale prin care trec cei care le locuiesc.
De bună seamă, arhitecţii nu sunt specialişti în locuire, în orice caz nu mai mult decât sunt (sau nu) clienţii lor. Arhitecţii pot fi, împreună cu familiile care îşi gândesc un cuib care să îi conţină, ocrotească, bucure, întreolaltă cu vecinii, în agregări pe care le numim generic aşezări (şi aici întrezărim una dintre criticile majore aduse suburbiei celei noi, din patria noastră, că se află localizată, de regulă, ex-centric în raport cu aşezările împrejurul cărora gravitează: rurbanizate dar flotând într-un no man's land cu trăsături vag orăşeneşti, dar fără echipamentul edilitar şi spaţiile publice ale oraşului în sens de polis.
Altfel, complexitatea spaţială şi coprezenţa instanţelor de activitate într-un acelaşi loc sunt două direcţii în care locuinţele contemporane diverg. Nu cred că o locuinţă agitată volumetric îngăduie cu necesitate şi doar din acest motiv o locuire superioară celei din, să zicem, conacul de târgoveţ; nici, pe de altă parte, nu e sigur că o singură cameră mare sau long house comunitar rezolvă toate problemele uneia sau a mai multor familii, sau nu de la sine. În copilărie, bunicul fiind croitor, îmi amintesc că în atelierul său se petrecea întreaga viaţă a familiei bunicilor (plus noi, copiii, fireşte), fără ca vreuna dintre pliurile vieţii cotidiene să sufere din pricina acestei coprezenţe. Ba dimpotrivă. Iată de ce, de regulă, îmi sfătuiesc clienţii să dedice un spaţiu mai multor activităţi care nu se suprapun (birou diurn cu cameră de oaspeţi ocazională, de pildă). Este şi lecţia locuinţei tradiţionale, vernaculare, centrată pe activităţile de interacţiune ale membrilor familiei, în detrimentul celor individuale. Nu trebuie să îi plângem, bieţii, că aveau doar una sau două camere, ci să înţelegem complexitatea - nu a "fascicolului de relaţii" (Foucault descria astfel trenul, în Altfel de spaţii) - ci al ghemului de interacţiuni şi activităţi care este locuirea în vederea divinilor (asta ca să cedez mult prea tentantei, pentru arhitecţi, "heideggereze", cum numea R. Rorty limba textelor lui Martin Heidegger).
Cred că diversitatea tipologică a proiectelor de case este, în realitate, este, în realitate, inferioară aparentei lor diversităţi de limbaj arhitectural care, în cazul acesta, rămâne la nivel de epifenomen: par foarte diferite, dar nu sunt cu adevărat. Nu sunt, deocamdată, nici vile de concatenarea interioară a Casei anti-oedipiene, nici a casei Moebius, nici a vilei cu o singură cameră recognoscibilă, a lui Shigeru Ban. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne continuăm investigaţiile, dintre care cea mai presantă îmi pare a fi contrastul dintre o tipologie planimetrică modernistă, cu veşnice segregări funcţionale, şi o expresie pseudo-ţărănească; pe de o parte, nimic din lecţia simbolică a palatelor brâncoveneşti, cu apartamentul doamnei şi cel al domnului rotite împrejurul tainiţei şi cu loggia, corespondentă pridvorului, privind în tihnă şi în ascunderea a expunerii, către punctul de maximă intensitate a peisajului; pe de altă parte, nici o asumare curajoasă a contemporaneităţii post-funcţionaliste, nici din partea măcar a arhitectului, necum a clienţilor.
Felul în care muritorii sunt pe acest pământ merită mai multă cultură profesională asumată, din partea arhitecţilor, respectiv mai mult efort de a ne construi şi clienţi pentru o astfel de viitoare, prea mult amânată cultură arhitecturală...
