La zi

Sâmbătă, 28 octombrie 2017, a avut loc o conferinţă extraordinară a OAR, care era menită să consfinţească o schimbare de substanţă a organizaţiei arhitecţilor, prin aprobarea rezultatului unui amplu proces de reformă internă, menit să dea mai multă supleţe şi mai omogenă reprezentare naţională (e drept, pe seama unei mai mici reprezentări directe a filialelor mari şi, cel mai notabil, a celei mai mari din toate, Bucureşti); în fine, menit să organizeze procesul de educaţie continuă a arhitecţilor români. Precizez de la bun început că, în ciuda multelor rezerve, am votat în favoarea tuturor celor trei documente, sub cuvânt că pot fi reglate din mers, mai degrabă decât să ne întoarcem la punctul zero, după sume consistente plătite consultanţilor KPMG..

La vot, toate cele trei documente au căzut. Cel mai uşor ar fi să spun că reprezentanţii filialelor nu vor reforma şi, mai cu seamă, refuză să se perfecţioneze dinaintea unei avalanşe de informaţii în domeniul construcţiilor care, în alte patrii, au schimbat cu totul faţa arhitecturii şi al modului în care este ea proiectată. Numai că un atare verdict ar fi prea sec şi, mai ales, prea nenuanţat. Pe internet s-a produs, vreme de peste o lună, un soi de flash mob al diferitelor grupuri, bucureştene sau din provincie, care au ridicat steagul unei lupte nelămurite, dar reunite sub un singur slogan: OAR nu ne mai reprezintă (cu versiunile: nu au făcut-o niciodată şi, mai ales, nu o vor face în noua formulă). De asemenea, lucru care se văzuse deja la conferinţa filialei Bucureşti, din septembrie 2017, arhitecţii văd în educaţia continuă o formă de a fi împiedicaţi să practice liber, pe baza diplomei de arhitect dobândite. Adaug că, oricum, pentru a avea drept de semnătură, absolventul de arhitectură trebuie să parcurgă un stagiu de practică şi să dea un examen, pe baza unui portofoliu. Dreptul de semnătură priveşte asumarea legală a unui proiect, ceea ce nu înseamnă că un arhitect nu poate lucra, ca angajat, oriunde este primit.

Educaţia continuă, în profesiunile liberale, inclusiv la noi, este de la sine înţeleasă. Las deoparte pe arhitecţii, de regulă vârstnici, care nu o doresc de plano. Mă refer, însă, doar la cei care nu au nimic împotriva principiului, atâta doar că îl ucid pentru că versiunea propusă de actuala conducere OAR nu li se pare potrivită: fie că ar fi vorba de vizite la expoziţii sau conferinţe, care ar aduce credite (şi aici se străvede ura împotriva teoriei, a conceptualizării în proiectare, a culturii arhitecturale în genere, care a fost şi, poate, încă mai este înculcată în atelierele din şcolile urmate), fie că este vorba, de fapt, de un bir nou, după ce că taxa impusă de OAR pentru administrarea dreptului de semnătură deja nu este folosită în sensul schimbării de legislaţie improprie în domeniu (pentru că, e drept, grupurile de interese din construcţii şi dezvoltare imobiliară au un lobby greu în parlament, asta ca să folosesc cumpănit termeni care ar merita să fie mai grei). O fi mai bine, atunci, să tocăm bani din taxele noastre pe conferinţe eşuate?

La toate acestea nu am multe răspunsuri, sunt, oricum, amuţit de rezultat. Ca după o beţie cruntă, a doua zi după conferinţă au început întrebările grave. Vorba lui Cernişevski, via Lenin, ce e de făcut? Păi, contestatarii au obţinut ce au vrut, trebuie să se fi aşteptat, individual sau în grup, să şi câştige, deci, să propună alternative. Nu le au. Unii cer demisia grupului care a condus procesul de reformă şi, sincer, cred că această demisie trebuia, trebuie încă, oferită în bloc, cu atât mai mult cu cât nu cred că este meritată. Oricum, conducerea s-ar fi schimbat anul viitor (oare de ce nu s-au propus atunci documentele, măcar se economiseau bani?). Dar a pleca acum, pur şi simplu, ar însemna şi abandonul celor care, foarte mulţi, au votat pentru şi au înţeles, dacă nu neapărat stufoasele documente, măcar nevoia de a trece, de la faza de ONG lăcrămos condusă, la cea de organizaţie profesională competentă.

Personal, cred că OAR trebuia să se limiteze la a fi ceea ce este, oricum: administrator a dreptului de semnătură. Fără competenţe suplimentare auto-asumate, fără dublări de competenţe cu Uniunea Arhitecţilor, mai ales în spaţiul finanţării proiectelor culturale şi editoriale. Nu cred că e târziu să se revină la acest profil strict profesional. Cred că educaţia continuă este absolut obligatorie şi îmi amintesc valul de furie stârnit într-unul din primele consilii ale OAR-ului, după 2001, când am cerut-o, sub cuvânt că multora dintre cei de atunci le era străin computerul, de pildă, necum proiectarea asistată; iar, între timp, lucrurile s-au complicat şi mai tare, prin apariţia proiectării parametrice, a BIM şi a altor moduri de a gândi proiectarea care nu mai au nicio legătură cu ce am învăţat noi într-un biet institut de arhitectură de dinainte de 1989, de pildă. Oricum, următoarele luni sunt critice pentru existenţa OAR şi, mă tem, soluţia nu este de întrevăzut acum...