MUST de arhitectură la Iaşi

Particip, în octombrie 2017, pentru a treia oară la festivalul organizat de filiala locală a Ordinului Arhitecţilor şi de Facultatea de Arhitectură G.M.Cantacuzino (profesorul dr.arh. Mihai Drişcu, conducându-le bine pe ambele, este un factor decisiv în conjugarea eforturilor organizatorice), cu aportul unor entuziaşti precum minunat-omniprezenta d-ră drd.arh. Andreea Movilă şi a prea puţinilor altora, dintre care se cade să le menţionez apăsat pe cele două asistente, dr.arh. Agata Cehan şi Carmina Gheorghiţă, pe care le cunosc de pe vremea experienţei dumnealor doctorale la noi, la UAUIM.

Entuziasm, sponsori, Regionala de Arhitectură Moldova (RAM) în mall-ul Pallas (dar Iaşii par cu totul fagocitaţi, la nivelul spaţiului public, de acest loc acoperit, unde eşti binevenit de la opt la zece seara, după care eşti dat afară. Mi se pare că, dimpotrivă, un asemenea eveniment ar trebui să ranforseze o serie de alte locuri, cu adevărat publice de data aceasta, ca teme ale discursului arhitectural, de la şcoala de arhitectură la muzeele şi casele memoriale ale urbei, din care sunt multe. Este un prilej de (re)întâlnit oameni buni, minţi luminate, experienţe profesionale pilduitoare, poate chiar într-o atmosferă (mai) relaxa(n)tă decât cea instituţională, de acasă.

Tema chiar asta a fost, (a)casa, ba chiar cu o tentă spaniolă, El Casa, căci au fost invitaţi îndeosebi de acolo, care, dincolo de politeţe, nu aveau cum să nu fie recunoscători pentru generozitatea gazdelor, ca şi noi, cei dinafara Iaşilor, dar dinlăuntrul României (decanii de la Timişoara şi Cluj, de pildă, preşedinţi de filiale OAR, dar şi preşedintele OAR, dl.arh.Şerban Ţigănaş).

Undeva între îi aşez pe prietenii dragi de la Chişinău, într-o formaţie condusă de energica Aurelia Carpov, vecina mea de doctorat în anii nouăzeci, la Mincu. Faptul că RAM include, de la o vreme, şi experienţe din Republica Moldova e de natură să lege punţi de colaborare, deşi, personal, nu înţeleg cum sunt selectate aceste lucrări.

Ce am de spus care să nu sune encomiastic este mai degrabă format din nuanţe şi îngrijorări decât de vreun reproş serios. Prima este legată de chiar formatul unui asemenea festival, oriunde ar avea el loc: riscul de a congestiona programul studenţilor până la a crea, poate, efectul contrar celui scontat; aglomerarea de evenimente care te fac să le ratezi pe unele în favoarea altora, nu neapărat pe criteriul valoric. În absenţa unor evenimente ulterioare (apariţia în volum a comunicărilor, de pildă), miza e focalizată pe prezenţa tinerei generaţii, pe atenţia entuziastă, dăruirea şi implicarea voluntară asupra căreia să îmi daţi voie să am serioase dubii - şi nu numai la Iaşi. Cred că evenimente mai puţine şi mai serios dozate ar fi mai interesante, ca, de pildă, o implicare de o săptămână în predare la facultate, în critica de pornire, de etapă sau de jurizare a proiectelor (sau diplomelor?). Nu mai mult de 4-6 vorbiri pe zi, în pachete de dimineaţă şi de după-amiază, care să fie comentate în mese rotunde imediat după prezentări (iar MUST-ul făcea asta, cel puţin în 2015, când am fost eu prima dată invitat) şi care să însemne prezenţă ulterioară online, dacă nu print care să poată fi citat academic şi după ce entuziasmul şi memoriile se vor fi estompat.

Aşa cum îi ştiu eu pe Andreea Movilă şi pe Mihai Drişcu, vor face reglajul fin al festivalului din mers. Pentru studenţii de la Bucureşti, Cluj, Timişoara este un semnal că se pot face astfel de evenimente, care le sunt, în fond, destinate direct şi că, deci, absenţa lor din aceste şcoli sau absenţa de vizibilitate publică naţională, oricum), nu are nicio scuză.

Aşa că, mai înainte de a deveni complet antipatic, le mulţumesc tuturor celor pe care i-am menţionat mai sus şi tuturor celor despre implicarea cărora nu am ştiut. După ziua Sfintei Paraschiva, o asemenea adunare intelectuală la Iaşi mă face optimist, cu precauţie, asupra viitorului învăţământului şi al profesiei de arhitect din