El se întinde pe spate
vorbeşte
despre câinii costelivi din Mumbai
despre sărmanele cărţi care putrezesc necitite în biblioteci întunecoase
despre bietele covoare peste care au trecut zeci de bocanci
vorbeşte aproape şoaptă, calm şi lent
ca într-o incantaţie
închizi ochii, îl ascuţi, îi lingi cuvintele şi fiecare sunet în parte
i le tragi adânc în piept
cândva le vei derula cu încetinitorul
îi atingi o şuviţă de păr
îţi vorbeşte despre ziua de mâine
care, poate, nu va mai fi
despre maşinile abandonate în câmp
despre misterele de la capătul lui 141
despre găurile din sandalele copilăriei
despre braţele vlăguite ale lui Ahile
şi asculţi cu încântare zici în sinea ta: ce bine
ce bine ar fi să nu mai existe mâine
să se termine totul
în clipa în care cuvintele se descompun în culorile primare
şi culorile în zbaterea extatică
în care îţi ia în stăpânire plăjile, pădurile, refugiile
îţi capturează fiecare adevăr şi fiecare nălucire în parte
Se ridică, tăcut
nici măcar nu încerci să îl opreşti din drum
ai vrea doar ca atunci când te sărută la sfârşit
să te asiguri că pe tine te sărută
şi atunci când îţi dă lovitura de graţie
să îţi fie limpede că ţie ţi-o dă
şi atunci când te priveşte
să ştii că te vede
aievea
că pe tine te lasă
în mijlocul blestematului de oraş
şi nu pe alta
mai rea
mai încrezută
mai searbădă
mai sclifosită
cu care te confundă
atât