Există tehnici şi tehnici de tortură.
A lui e printre cele mai ingenioase.
Nu foloseşte decât cuvinte. Dintre cele mai rafinate.
Mai întâi îmi îngroapă umerii într-un fel de pastă de adjective măgulitoare
îmi astupă gura cu metafore
Îmi striveşte sânii cu substantive comune
M-a împărţit în două, în trei, în zece, în o sută, a luat fiecare bucată, a şlefuit-o bine,
a trecut-o prin sarea gândurilor de amiază, prin flacăra ironiei, prin pulberea aşteptării
a făcut din ea icoane pentru oropsiţii veacului.
Îmi distrug textele cu voluptatea cu care rupe el tot ce ar putea ţâşni din mine nepermis
cu uşurinţa cu care îmi sfâşie zilele însorite, ultimele îmbucături de mirare
puţin timp rămas.
Se pare că îi pasă de semne, de urme.
Nimic mai simplu: delete.
Nici un cuvânt nu mai trebuie să iasă din mine, nici un cuvânt.
Oricare dintre ele poate deveni un instrument de tortură în mâna lui
o baricadă pe care o ridică între inima mea şi coapsele mele
un zid care creşte prin carne sfâşiind-o
îmi distrug textele într-un gest ritualic
care va salva poate
cândva
o femeie
de la înecul în metafore