Cînd luna delira peste acoperişuri (II)

Gabriela. Nu mai ştiam ce era cu mine atunci, în prima noastră noapte. Plîngeam. De fapt nu plîngeam, cum să spun, îmi curgeau lacrimile pur şi simplu. Cum am spus, a fost una dintre cele mai frumoase nopţi din viaţa mea. Intuiam, doream o astfel de noapte, dar pînă atunci nu avusesem parte de ea. Unele femei care citesc aici probabil că ştiu despre ce este vorba, au cunoscut starea asta, s-au cutremurat de "plînsul" cu pricina. Eram istovită şi fericită, de aceea lăcrimam. Dar poate era şi mai mult de atît.
- Ţi-e rău? Te doare ceva? Sînt prea violent? mă întreba uimit şi îngrijorat Bogdan.
- Nu, mă simt bine. Foarte bine.

Am stat trează toată noaptea. L-am vegheat cum doarme. A doua zi dimineaţă, stăteam la fereastră şi mă uitam la bulevard. De la "plînsul" nopţii de dragoste îmi rămăsese în ochi o peliculă lichidă care îmi distorsiona imaginile. O lumină dulce se aprindea în strîmtoarea dintre norii de sticlă aburită. Ţîşneau în sus rîndunici, împrăştiindu-se în văzduh ca o mînă de seminţe aruncate. Totul palpita, zumzăia. Praful scînteietor roia în lumina dimineţii.

Bogdan mi-a adus cafea aburindă:
- Te uiţi la drumul căcărezelor?
- Ce drum?
- Al căcărezelor.

Şi, cu verva lui umoristică inimitabilă, pe care aveam să i-o cunosc şi mai bine după aceea, Bogdan s-a pornit să povestească despre Drumul Căcărezelor, cum pe aici, unde este acum bulevardul, a fost sute de ani popasul de transhumanţă al păcurarilor, care, ştiu, nu-i aşa? nu se ocupau cu păcura, ci cu oile, căci ştiu versurile, mărgu-şi trei păcurărei / cu oile după ei. Şi sute de ani au trecut în sus şi în jos turmele de oi, în sutele de ani stînele au umplut valea păcurarilor. Aşa că s-au adunat în ani, în decade şi-n veacuri straturi şi straturi de căcăţiş de oaie - tot mai groase, tot mai prospere. Cînd pe vremea lui Ceaşcă s-a hotărît să se construiască pe aceste locuri cartierul de blocoteţe proletare, excavatoarele au săpat fundaţiile blocurilor în stratul de căcărează. Dar n-au făcut decît să decoperteze o pojghiţă din stratul de bălegar oiesc, să-l scrijelească puţin. Au rămas zeci de metri de căcăţiş de oaie în subsol, aşa cum în China pe undeva se află un strat de patru sute de metri de loess, praful fin de argilă, în timp ce în restul lumii stratul acesta este extrem de subţire. În Păcurari e la fel ca pe Fluviul Galben - stratul de căcărează este imens, de-o bogăţie inestimabilă, incalculabilă, care se transmite din generaţie în generaţie, duhneşte în noi, ce mai! Asta tradiţie, soro!
- Şi altceva nimic? Numai căcăreze?
- Ei, nu! În Păcurari trebuie să pomenim şi stratul alogen - evreii, aruncaţi aici în gropi comune, goi şi unul peste altul, la pogromuri şi la orice furtună a istoriei. Pe urmă, uite, vezi vechiul cimitir evreiesc de pe deal? Şi-au pus şi jidovii amprenta de civilizaţie, orice s-ar zice. Iată-i cuminţi, civilizaţi, aşezaţi sub lespezile de granit, cu capul spre poarta, care nu mai există, cu toată istoria lor de şmili şi ştruli neştiuţi, care nu mai sînt, cu toţi misiţii, exportatorii de grîne şi importatorii de măsline şi scrumbie putredă, cu toţi comercianţii avari şi povestitorii de anecdote grozav de hazoase şi înţelepte, grăite gîlgîit, cu finaluri cîntate, cu petrecăreţi în zdrenţe, rabini şi hasidimi filosofarzi şi fricoşi, cu frica intrată de milenii în oase, cu grija lor pentru învăţătura odraslelor, pentru gloria lor viitoare de wunderkinzi, copii minune, căci iţicii se mai puteau împăca cu sărăcia, dar aveau nevoie de gloria copiilor, copilaşi mucoşi cu capul mare pe gîtul subţire, ţinuţi la sînii mari de evreicele cu surîs semit, somnolent. Ooo, ghevel gavolim, deşertăciunea deşertăciunilor, kuloi ghevel, toate sînt deşarte!

Aşadar, pe urmă, adăuga Bogdan, după ciobanii cu căcărezele lor au venit aici mahalagiii: evreii şi românii săraci, înfipţi ferm în mizeria lor tradiţională: cu dughenele şi căsuţele scăldate în razele de soare ivite de după spinările întunecate ale dealurilor Păcurarilor. Mii şi mii de fire de praf pluteau în lumină, chiotele şi incotele copiilor veneau din case, laolaltă cu meliţatul femeilor, alţi copii se aburcau pe garduri şi se cocoţau pe porţi, hîţînîndu-le, puii de gîscă din ogradă se zgîncileau la codiţă făcînd a ploaie, iar dinspre dughene veneau mirosurile cunoscute: de postav vechi şi putred, de pînză îmbîcsită de praf şi de sfoară de cînepă, de scrumbie, de gaz sau de măsline. Iar bătrînii lăsau odăile pline de năduşeală, mirosind a leşie, a săpun de casă, a rufe nespălate şi a ulei de candelă rînced, şi ieşeau afară, se aşezau pe trepte şi începeau să pîcîie din lulea. Aici se simţeau mahalagiii acasă. Aici era bucăţica lor de lume din lumea cea mare: atît de încîlcită, cu legile ei sucite, cu obiceiurile ei nepătrunse, cu bucuriile şi tristeţile ei!
- Bogdane, i-am zis şi l-am strîns braţe. Ce fascinant eşti! Să merg să fac un duş?
- Ce?
- O băiţă! i-am făcut cu ochiul.

Pe vremea aceea încă nu ştiam că lui Bogdan nu-i plăceau ritualurile astea domestice şi, mă rog, igienice. Şi, mai ales, nu suporta vorbele alintate, de bebe (ah! cum mai scrîşnea din dinţi cînd auzea mămicile pronunţînd: bebe-bebe).

Cîteva clipe a rămas tăcut. Apoi:
- Mă plictiseşte, a zis răguşit, cu o grimasă de lehamite pe faţă.
- Ce anume?
- Limbajul ăsta.

N-a stat pe gînduri. Mi-a smuls halatul violent, fără nici o vorbă. Şi tot fără să scoată nici o vorbă, tot pe duşumea, m-a posedat iarăşi. Aprig.

Îl păstrez şi astăzi. De halat vorbesc. Un halat pluşat, în dungi albe cu violet. Îl ţin în fundul unui dulap. Cînd fac ordine în dulap, dau de el. Stau-stau cu halatul în mînă, îl mîngîi, îl păturesc... Deh, fomeie proastă!

Flor. În Bogdan se încuibărise încă de tînăr un sentiment autentic şi profund al îmbătrînirii, al trecerii şi al dragostei logodite cu moartea. Aceasta deşi era tînăr, cum zic. Tinerii se joacă cu sentimentele astea, ce-i drept, dar superficial. Sigur, intuiesc adîncimea lor, al acestor simţăminte, vreau să zic. Însă în cazul lui Bogdan, cei doi zei, Eros şi Thanatos, veneau din viscere, nu erau la el concepte împrumutate din cărţi. Era un sentiment acut, îl simţeam adesea, chiar în convorbiri dintre cele mai banale. Dragostea era însoţită de inima de fier, de sufletul de aramă nepăsător sau mai bine zis de bazalt ori de zinc, cum scria Bogdan, al lui Thanatos.

Nu sînt vorbe în vînt acestea! Nu mă pot abţine să nu dau un fragment. Uite cum scria Bogdan în primul lui roman. Silvia întruchipează aici, după mine, pe Gabriela, iar Maria este chiar Maria, prima lui soţie, o bucovineancă de care s-a despărţit, a plecat acasă în Bucovina cu copilul lor, Marie pe care Bogdan n-a putut s-o uite niciodată: