La o ţigară

Mitru ajunge la bar pe la zece dimineaţa. În afară că merge încet, are şi mult de mers - coboară tocmai din capul satului. Dar vine aproape zilnic. E singur şi simte nevoia să schimbe o vorbă cu cineva, chiar dacă vorbeşte mai mult singur, chiar dacă trăncăneşte imbecil despre starea vremii sau îşi răceşte gura cu vreunul de pomană - dar să vorbească.

Îl găseşte la masa de afară, ca aproape întotdeauna, pe Ghiţă: cu halba de bere în faţă şi cu ochii aţintiţi la salcîmii din rîpa de peste drum.
- Salut, Ghiţă.
- Noroc, Mitrule.
- Ce? Te-o alungat fimeia de-acasă?
- D-apăi dă!

Dialogul acesta se repetă mai în fiecare zi. Cei doi se cunosc din copilărie, apoi au flăcăit împreună şi, iată-i, îmbătrînind împreună. Aşa că nu mai au ce-şi spune - îşi cunosc toate poveştile. Mai glumesc cu cîte-o femeie venită după borş, după ariel sau mai ştiu eu după ce. Mai fac socoteala celor care au murit, mai îndrugă verzi şi uscate de cîte unul, mai "ischitesc" vreun copil.

Astăzi nu se întîmplă nici măcar din acestea. Mai mult tac. Iau cîte-o înghiţitură din halbe şi pufăie din ţigări. Pe la zece şi jumătate, o maşină bengoasă opreşte chiar pe marginea rîpei. Din maşină coboară un tînăr grăsuliu cu pantaloni jeggings, rupţi în genunchi sau, mă rog, tăiaţi. Se îndreaptă spre cei doi, salută şi întreabă de Vasile Nistor, îl cunosc?
- Da, confirmă Ghiţă. Dar nu vinde pămîntul. S-au mai interesat şi alţii.
- Moşneagu' ar vinde, întăreşte şi Mitru, dar băieţii din Italia nu-l lasă. Au de gînd să se întoarcă şi să-şi facă casă pe pămîntul lor.

Tînărul ascultă, dă din cap şi dă să plece. Pe urmă se răzgîndeşte. Poate află de la bătrîni pe altcineva dispus să vîndă pămînt. Ştiu cumva? Îşi aprinde cu gesturi puţin afectate o ţigară. Fumul albastru-cenuşiu-metalic al ţigării se răspîndeşte în jur, ajunge la nasul celor doi de la masă; e fum de ţigară scumpă şi parfumată - mult prea parfumată pentru gusturile lor.

Tînărul scutură pachetul albastru şi dă la iveală cîteva ţigări subţiri, elegante, cu tutun gălbui. Întinde pachetul spre cei doi - "poftim". Ghiţă agaţă cu degetele-i butucănoase o ţigară subţire tivită cu albastru. O pune după ureche. Apoi îşi aprinde de la bricheta tînărului ţigara lui tare, cu tutun negru, fără filtru.
- Eu de iestea fumez. Asta-i - arată spre ţigara de după ureche - pentru gustul lui Corneluş, nepotu-meu.

Cînd i se întinde pachetul cu ţigări parfumate, Mitru scutură din cap şi ridică palma dreaptă a refuz: "nu!" Tînărul rămîne cu bricheta aprinsă. E puţin intrigat. Pe urmă stinge bricheta şi se uită spre cei doi de la înălţimea fumului aromat al ţigării - o înălţime imaginară însă, după cum se va vedea.
- Văd că vă plac ţigările tari.
- Şi băuturile tari, zice Ghiţă, schimonosindu-şi şi mai tare creţurile de pe obraz.
- Tot ce-i tare, precizează Mitru, încreţind şi el ridurile cu tot cu bucăţelele de hîrtie lipite pe obraz - se tăiase la bărbierit.
"Rîd oare? Mă iau peste picior?" se gîndeşte tînărul.
- Astea-s mai...

Tînărul nu-şi duce gîndul pînă la capăt. Dar replica lui este înţeleasă de cei doi cam în felul următor - adică astea-s mai fine, mai rafinate. Şi, fireşte, oamenii fini, fumează ţigări fine şi rafinate; şi scumpe, bineînţeles. În timp ce mîrlanii fumează ţigări ieftine şi grosiere, de ghiorlani.

Mitru ar fi voit să i-o trîntească: "Ce ştii tu de tutun, băi, puţă!" Dar se reţine şi spune:
- Ghiţă, ţi-aduci aminte de mărăşeşti? Măăăi! Ce tare era mărăşeasca! Duhăneam şi două pachete pe zi. Doamne, ce bine mă pîrpăleam, parcă aveam o vatră de jăratic în coşul chieptului. Şi tot nu mă lasam - duhăneam şi duhăneam.
- Şi naţionalele erau bune, tuşeşte a plăcere Ghiţă. Pe urmă carpaţi.
- Daaa, şi naţionalele de pe vremea ceea. Nici plugaru de după revoluţie n-a fost rău.
- D-apăi dăăă! Îţi stuchei plămînii cu el. Pfii!
- Fac şi basarabenii ţigări bune. Tari! Nu de cucoane!

O vreme se aşterne tăcerea melancolică la gîndul tutunului de altădată. Melancolică, dar şi tensionată. Mitru o întrerupe, arătînd spre pachetul tînărului:
- Ieste-s căcat.
- Ce-aţi spus?
- Ce-ai auzit. Iestea-s de căcat, zic, mi le bag în cur, conchide impasibil Mitru, încreţindu-şi din nou ridurile. Poate-s bune la hemoroizi.

Uimit, tînărul nici nu mai are replică. În fine:
- A-a-aveţi ceva cu ţigările mele?
- Nu, nu, Doamne fereşte! Spuneam doar că-s nişte ţigări de căcat. Nu aşa, Ghiţă?
- D-apăi dă!

Fata care servea la bar tocmai strîngea paharele de pe masă şi de-abia se abţine să nu rîdă.
- Pe-pe ce vă bazaţi? se bîlbîie tînărul. Astea-s ţigări light, din tutun blond.
- Mie-mi plac brunetele.

Mitru ridică mîna, ca şi cum ar fi vrut să-i tragă o palmă tînărului, însă doar flutură aerul cu palma, ca să împrăştie fumul. Mîrîie c-o expresie impenetrabilă:
- Nu-mi da fumul în nas! Auzi? Dacă pufăi paiele celea galbene, cu parfum de curve, treaba ta. Dar asta nu însamnă că ai dreptul să-mi sufli fumul în nas.
- Dar nu ţi-am suflat în nas.
- Ba mi-ai suflat. Şi nici macar nu ştii ce-i aceia o ţigară adevărată.

Tînărul vrea să mai spună ceva, dar îşi dă seama că-i inutil, ba poate şi periculos. Stinge ţigara şi îşi ridică pantalonii peste burtica dolofană:
- N-am pus decît o întrebare.
- Şi noi ţi-am răspuns.

Tînărul caută un ajutor uitîndu-se spre Ghiţă, dar acesta stă placid şi se uită cu ochii înceţoşaţi la salcîmii plini de floare din rîpa de peste drum. Albinele zumzăie liniştit.

Apoi, în timp ce tînărul ambreiază strident, Mitru întreabă pe Ghiţă, dregîndu-şi glasul:
- S-a fi suparat, bre. A?
- D-apăi dă!

Încep să fumeze amîndoi ca un turc. Mă rog, ca doi.