Păşteam caii cînd l-am văzut pe tata venind peste haturi. Legasem caii unul de altul şi îmi înfăşurasem hăţurile de picior. Aşa făceam de obicei, ca să nu se piardă caii cînd voiam să trag un pui de somn. Acuma însă nu dormeam - stăteam culcat în iarbă, cu faţa în sus, mestecam un fir zemos de iarbă şi mă uitam la norii plumburii. Am auzit zgomot şi l-am văzut pe tata, cum spuneam, călcînd cu paşi mari spre mine, înnegurat şi parcă ameninţător. Ai fi zis că vrea să mă bată. Dar în familia noastră tata nu se ocupa cu bătaia fiilor şi fiicelor. Nu m-a bătut niciodată. Trebuşoara asta o făcea mama şi trebuie să spun că nu era o ageamie în această privinţă, cum sînt îndeobşte femeile la caft. Cred, cu toate acestea, ba sînt convins, că mama, sărmana, mă iubea foarte mult, cum îi iubea de fapt pe toţi fraţii şi surorile mele. Muncile grele şi grija familiei, care pe ea o apăsau cel mai tare, o făcuseră pesemne foarte nervoasă. Aşa că se descărca cum putea şi cît putea ea pe copii.
Iar eu eram primul debuşeu unde mama îşi desfăcea marfa nervozităţii, deşi în şir mă aflam al cincilea copil în ordinea vîrstei; asta pentru că eram, cum se zice, capul răutăţilor. Daaa, mă pricepeam să-i dau motive să mă mardească cum se cuvine - nu des, dar mai în fiecare zi. De trei ani de zile, ce-i drept, nu mă mai bătea, dar nu fiindcă aveam optsprezece ani şi eram în ultima clasă de liceu, nu, ci fiindcă murise cu trei ani în urmă. Sărmana mamă, Dumnezeu s-o ierte. Era o femeie cu suflet bun. Am cunoscut cu prisosinţă mîna ei vînjoasă, întărită la spălat duşumele şi mormane de rufe. Pot spune că am făcut cunoştinţă cu "mîna de mamă" binişor înainte de a cunoaşte "inima de mamă". Şi asta sub oblăduirea tatei, care, cînd ne caftea mama, se uita la spectacol ca şi cum ar fi văzut-o pe mama aprinzînd focul sau ridicînd capacul la oală ca să vadă dacă-i gata angajabur-ul, ciorba noastră de peşte. Aşa era pe atunci, atîta ştiau ei, aş fi un mare ticălos să-mi condamn părinţii.
Dar uite că m-am luat cu vorba. Îl văd deci pe tata venind zmeieşte şi strigînd:
- Aram, Aram!
M-a înspăimîntat. Am smuls hăţurile de pe picior şi am sărit în sus - nu-l mai auzisem pe tata să strige cu un asemenea glas.
Vorbea în dodii, nu înţelegeam ce bîiguie. Trei călăreţi, trei călăreţi, zicea, să anunţe. Trebuie să plecăm cît mai repede. Repede-repede. La noapte plecăm, strîngem totul şi plecăm. Lăsăm Arţahul, gata Arţahul. Or să ne împuşte ca pe nişte iepuri, or să pună foc. Cei trei soli călări au venit... aşa au făcut peste tot... dau foc satelor. Taie oameni pe capete.
Parcă se băteau turcii la gura lui! Nu-i înţelegeam spusele fără şir, dar intuiam ce se întîmplă. De cîteva zile azerii şi armenii erau în stare de război. Iar Arţahul nostru, Karabahul, cum îl numeau ruşii, şi după ei toţi europenii, fiind pămînt armenesc în ţară străină, trăgea ponoasele. Am întrebat totuşi:
- Cine taie, tată?
- Azerii, cine să taie? Ce crezi că îţi vorbesc eu aicea?
Am încălecat caii şi ne-am îndreptat într-un iureş în Dzorap, satul nostru drag. Aici nebunie! Vînzoleală, certuri, zăpăceală, răcnetele bărbaţilor, bocetele şi blestemele femeilor, plînsetele copiilor. Oamenii înhămaseră caii la căruţe şi încărcau. Dar nu se hotărau ce să ia şi ce să lase. Să ia viţelul, văcuşoara sau măcar două capre? Despre oi nici nu se punea problema. Vecinii noştri deschideau ocoalele şi lăsau oile libere şi celelalte animale de prisos - să plece unde vor! Să ia cîteva covoare, ţipau femeile, sau măcar covorul ţesut de străbunica Armine sau de mătuşa Anahid. Vai, să nu uite icoana dată jos în grabă de pe peretele de la răsărit. Şi banii, banii, banii! Şi cărţile vechi, bibliile grele şi manuscrisele îngălbenite de vreme, că, pînă la urmă, ele ne arată cine sîntem.
Ba bunicul Samvel, ţicnit cum era, a luat un khacikar. L-a smuls din cimitir şi acum umbla cu el în spinare, legănîndu-se prin bătătură. Nimeni nu îndrăznea să-i spună să se astîmpere, căci bunicul Samvel, aşa nebun, era batjocura, dar şi podoaba satului nostru. Ştia cîte în lună şi în stele, răspundea la toate întrebările puse şi punea în cofă cu întrebările lui pe toţi înţelepţii şi pe toţi deştepţii care se credeau înţelepţi, ba şi pe generalii care treceau prin satul nostru şi, auzind de faima bunicului Samvel, voiau să se ia la întrecere cu el. Îţi înşiruia ca pe aţă pe toţi patriarhii de la Constantinopol şi de la Moscova, iar subtilităţile obscure ale ritului ortodox (el zicea ortobox) erau o nimică pentru el, de pildă, ierurgiile, mai ales cele importante, de la cele două margini ale vieţii omului, pe care i le limpezise la Ecimiadzin chiar Vazken I, Catolicosul tuturor armenilor, al 130-lea Patriarh Suprem de Ecimiadzin; vorbea ca un inginer cu şcoală la Moscova despre cracarea ţiţeiului, care nu-i acelaşi lucru cu crăcirea, cum cred mulţi ignoranţi; femeilor le explica ce-i aceea cezariană şi să nu se teamă de asta, fiindcă pot naşte împăraţi ca şi Iulius Cezar, care s-a născut astfel, dar, mai ales, le vorbea, ca să nu mai facă atîţia plozi, despre coitus interruptus, aşa cum a săvîrşit biblicul Onan cu văduva fratelui său, deşi alţii spun că aici ar fi vorba de masturbare, nu de coit rupt, cînd te opreşti înainte de a te simţi, vorba ceea, în al nouălea cer, ba şi mai sus, dar degeaba lămurea el muierile, fiindcă bărbaţii spuneau că aşa ceva nu se există şi nici nu putea să fie; ştia cît de minunată este o boală, ca să te bucuri după aceea de sănătate, iar o ciumă bubonică, zicea bunicul, care să treiere ca batozele balşoaie sovietice ar fi minunată, fiindcă de-abia atunci ne-am da seama cît de frumoasă este viaţa, iar un sifilis generalizat, de exemplu, ar fi ca steaua sus răsărită şi ar mîntui lumea de corupţie şi putreziciune.
Pînă la urmă bunicul Samvel n-a mai luat khacikar-ul, cu toate că nici unul dintre noi nu se încumeta să-i spună; îl ocoleam, ne temeam de el deoarece era cam tralala, cum v-am spus, smuls din drumul drept al vieţii noastre obişnuite, el mergea numai cîş. Dar eu tot vorbesc aici şi am uitat să vă lămuresc - khacikar-ul e piatra în formă de cruce, frumos ornamentată, de pe mormintele armeneşti. Ce s-a întîmplat? Numai tata şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus răstit bunicului Samvel că el nu ia în căruţă o asemenea greutate precum khacikar-ul în care sînt trecuţi buneii şi străbuneii noştri. Şi au început bunicul şi tata să tragă de piatra-cruce: bunicul s-o aburce în căruţă, tata s-o dea jos. Au smucit ei de la unul la altul pînă ce tata, din respect pentru atotştiinţa şi nebunia bunicului, s-a lăsat păgubaş pînă la urmă şi a dat drumul la piatră. Atunci bunicul a scăpat piatra din mînă, care a căzut pe roata căruţei şi s-a spart. Toţi am rămas înfricoşaţi. Nenorocirea din minţile şi sufletele noastre era mai mare decît venirea azerilor. Dar nu mai aveam ce face, nu aveam nici timp să ne mai gîndim la altceva decît la bejenie. Colac peste pupăză, Şarga, iapa noastră, pe care tata o înhămase deja la căruţă, deşi era a făta, iapa nu tata, iapa noastră, zic, a dat drumul la un şuvoi cald de pişat peste resturile khacikar-ului. O mai mare ruşine nici că se putea! Ne făceam că nu băgăm de seamă, dar o horbotă albă de stropi fini acoperea fărîmăturile pietrei sfinte. Şi în lumina asfinţitului stropii de urină alcătuiau diademe.
Însă, vă spuneam, nu era timp de plîns şi de ruşine. Pe înnoptate am pornit la drum. Tata şi argaţii mînau turma de oi, iar bunicul Samvel, eu şi fraţii şi surorile mele ne-am urcat în căruţă, suindu-ne peste covoare şi boccele. Mergeam şi mergeam, ne cufundam în noapte şi părea că drumul nu mai are capăt. Lăsasem Arţahul nostru drag, pe care nu-l părăsisem niciodată pînă atunci, şi mergeam surgun dracului pomană! E drept, mergeam în Armenia, ţara mamă, despre care aflasem numai la orele de geografie şi de istorie. O visam cîteodată, era pentru mine ceva tulbure şi mirific dar îndepărtat. Şi, uite, în ce situaţie am ajuns să o văd!
Nu era îndepărtată Armenia. Pînă la frontieră erau doar vreo treizeci de kilometri, şase sau şapte ore de mers pe jos. Tata scosese tălăngile de la gîtul oilor şi legase cu cîrpe copitele cailor de la căruţă. Nu trebuia să ne audă nimeni, patrulele azere umblau peste tot. Dacă ne-ar fi descoperit, tata şi argaţii de încredere aveau pistoalele pregătite. Mergeam în tăcere. Se auzea numai tropotitul înfundat al oilor. Pesemne că şi ele simţeau primejdia, fiindcă nu behăiau ca de obicei. Umblau îngrămădite una în alta prin negura deasă. Întrezăream arareori albeaţa lor halucinantă. Zăream cînd şi cînd coarnele berbecului din frunte, după care se luau toate oile. Oh, n-am să uit niciodată tropotitul acela înăbuşit şi albul fantomatic abia zărit!
Cînd am ajuns în îngusta vale dintre munţi, ultima vale care ne ducea în Armenia, s-a iscat un vînt ca de niciunde. În scurt timp, vîntul a devenit năprasnic (sau aşa ni se părea nouă atunci!) şi ne-a silit să ne îngrămădim unii în alţii. Parcă o gheară ne strîngea în braţe, parcă purtam lupul în cîrcă, cum ne povestea în copilărie tata. Se spune că odată lupul s-a urcat în cîrca omului şi omul s-a rugat:
- Lasă-mă, lupule, că nu ţi-am făcut nici un rău.
- Dar bine ai făcut cuiva? l-a întrebat lupul.
- Păi...
- Uite, i-a zis lupul, du-mă acolo unde omul răspunde cu bine binelui care i se face. Atuncea o să-ţi dau drumul.
- Te duc, zice omul.
Şi porneşte omul cu lupul în cîrcă. Merg ei zi de vară pînă-n seară, cum se zice. Şi tot merg. De mii de ani tot merg, dar n-au găsit om care să răspundă cu bine binelui ce i s-a făcut. Aşa spunea tata.
Atuncea, în îngusta vale dintre munţi, am simţit cu toţii miros de fum şi de scrum. Era deja departe satul nostru, dar pricepeam cu toţii că fumul şi scrumul veneau de acolo, dinspre Dzorap. Aveam să aflăm după aceea: Azerii au dat foc satului şi au dărîmat totul, pînă în temelii. N-a mai rămas piatră pe piatră. A pierit în foc şi tuşa Astghic, care era ţintuită de boală la pat. Nenea Dikram, unicul ei fiu, plecase cu o săptămînă înainte în Franţa, la rude, să-i facă rost de medicamente. Iar în groaza şi deznădejdea generală a plecării nimeni nu s-a mai gîndit la tuşa Astghic. Am uitat-o cu toţii.
(va urma)