Era un început milos de primăvară. Pe la începutul lui mai, pomii din livadă înfloriseră şi albinele zumzăiau. Treceau nestingherite peste gardul de piatră, zburau în alte livezi, poate treceau şi peste hotare. Albinele trec peste hotare, din ţară în ţară, şi fără să aibă nevoie de paşaport. Păsările se organizează în grupuri infracţionale numite "stoluri" şi trec frontierele fără păsare. Mierlele sînt peste tot mierle, cucii sînt cuci. Nu există cuci azeri sau cuci armeneşti. Nici cuci ruseşti nu există, cum nu există cuci americani. Cucii se încăpăţînează să rămînă cuci şi atîta. Bondarii se amorezează de bondăroaice de dincolo de frontiere şi, în urma acestui amor iresponsabil, se nasc după aceea o mulţime de bondărei apatrizi, dar nimeni nu-şi bate capul cu asta. Albinele încalcă graniţele şi fac miere pentru oricine le îngrijeşte. În livada cu gard de piatră era o căsuţă joasă, lipită de pămînt. Tata l-a întrebat pe prisăcarul de acolo:
- S-a făcut miere anul ăsta?
- S-a făcut, slavă Domnului! Poftiţi, luaţi!
- Bună, într-adevăr, a zis tata după ce-a gustat.
- Poftim şi pentru copii, ne-a întins cîţiva faguri prisăcarul. Mierea de mai n-are moarte.
În primăvara aceea, ne-am luat mai mulţi băieţi şi fete şi am mers în tîrguşorul din apropiere, unde exista liceu. Tuturor celor care urmaserăm ultima clasă de liceu în Arţah, directorul ne-a dat diplome de absolvire fără să ne mai examineze. A durat cîteva zile pînă ce ne-a făcut actele. Acolo m-am întîlnit cu Mariam, fosta mea colegă de şcoală. Era studentă la Erevan, venise la o mătuşă a ei şi era şi mai frumoasă decît o ştiam eu de la şcoală. Avea ochi negri, scrutători, un zîmbet discret şi era atît de bună la suflet - aşa o simţeam. M-am îndrăgostit pe loc de ea. Ne-am plimbat de cîteva ori pe acelaşi traseu de pe aceeaşi stradă mare a tîrgului: de la şcoală la cofetărie şi înapoi. Au fost primele mele întîlniri cu o fată, dacă am putea zice aşa, iar Mariam a rezistat cu stoicism şi cu zîmbete discrete formidabilelor mele gafe şi stîngăcii. V-am spus că era bună la suflet! Cred că într-o seară, pe întuneric, avînd inima cît un purice, am izbutit s-o ating de cîteva ori cu buzele. Îmi închipuiam (dar ce spun eu, eram convins!) că atingerile acelea erau sărutări; şi nu orice fel de sărutări, ci ţocăieli pătimaşe. În fine, în ultima zi, ziua cea mai fericită şi cea mai tristă, cînd primisem deja diploma de absolvire, am reuşit să îngaim cu voce tremurată:
- Mariamic, te iubesc!
Nu mi-a răspuns. S-a uitat la mine cu o privire puţin tristă şi cu acelaşi zîmbet discret, care îi dădea un aer de inteligenţă duioasă. În aceeaşi zi Mariam a plecat la Erevan. N-am mai văzut-o de atunci.
A doua zi dimineaţă mi-am zis: Gata! A plecat, gata! Dar... dar... s-a întîmplat ceva. La cîteva zile după plecarea ei, am început să sufăr. Îmi era dor de ea. Şi sufeream ca un cîine în legătoare. Umblam de colo-colo ca un apucat. Toate mi se păreau inutile, nişte fleacuri. Eram iritat, mă certam cu toţi. Nu mă puteam gîndi decît la ea. Nopţile nu puteam să dorm, scîrbosul Onan îmi zîmbea lînced. O gheară îmi prindea pieptul ca într-o menghină pînă ce nu mai puteam să respir. Iar stările de agitaţie alternau cu altele de inerţie şi neputinţă. Parcă eram anesteziat, iar starea asta era şi mai chinuitoare decît agitaţia - indiferenţa glacială mă umplea de o furie spumegîndă.
Oscilam între a merge la Erevan, ca s-o întîlnesc pe Mariam, şi a mă înrola în garda de eliberare a Arţahului, care se forma atunci. I-am vorbit într-o zi tatei despre această ultimă intenţie, dar tata mi-a retezat-o scurt:
- Lasă prostiile, Aram! Nici lui Dumnezeu nu i-aş da voie să mi te ia la război. Trebuie să-ţi faci un viitor.
- Atunci să merg la Erevan să-mi caut de lucru. M-a ţine Eranuhi pînă mi-oi găsi ceva.
Eranuhi era sora mea mai mare, măritată cu un contabil la Erevan. De fapt, eu speram în ascuns s-o găsesc acolo pe Mariamic a mea, fără de care nu mai puteam trăi. Dar tata:
- Eranuhi are şi aşa destule probleme, vrea să se despartă, o înşală ticălosul ăla de contabil. Ce să te mai duci şi tu pe capul ei? O să pleci la Chişinău la unchiu-tău Haig. I-am şi scris. Haig a prins cheag acolo. O să te ajute el să te apuci de un comerţ ceva.
Tata avea judecata unui adevărat armean: armeanul-negustor s-a descurcat dintotdeauna, oriunde a umblat pe gogoloiul ăsta numit Pămînt, m-oi descurca şi eu.
- Tată, da'...
- Peste o săptămînă pleci. Ce rost are să mai stai? Războiul cu azerii o să dureze mult şi, Doamne fereşte, să nu se întindă peste Armenia.
Şi asta a fost toată discuţia. Nici nu se punea problema să ridic vreo obiecţie. Aşa fusesem crescut. În săptămîna care mi-a rămas, umblam brambura pe văi, prin livezi, pe costişe. Îmi găseam un loc singuratic, stăteam la soare şi umblam cu mintea la cîte cele. Curios, mă gîndeam la Mariam tot mai rar. Îmi zburase din minte. Mă furase gîndul plecării, care îmi deschidea în suflet orizonturi largi, cuprinzătoare şi minunate. De ce-aş minţi?
În afara plimbărilor pe coclauri, stăteam cu bunicul Samvel care nu se simţea aşa bine. Tata pusese peste nişte scînduri o rogojină şi încropise deasupra un fel de cort din beţe şi cîrpe. În acest cort improvizat şedea bunicul Samvel. Ca să nu-l lăsăm singur, stăteam cu rîndul la căpătîiul lui. Într-o noapte, aşa s-a nimerit, eram doar eu şi bunicul Samvel. Bunicul tăcea acum. Nu mai îmi dezvăluia arta de a fi mamă fără a fi soţie, ceea ce, la urma urmei, nici nu era o artă prea complicată, mai complicat este că vîntul, după cum afirmă Sfîntul Augustin, fecundează iepele, potîrnichile şi găinile din Lusitania fără de cocoş; nu mai vorbea înflăcărat despre revoluţia franceză, despre scula doctorului Guillotin, numită şi Fecioara scoţiană sau Toporul din Halifax, dar şi despre cuţitaşul fecioarei Charlottei Corday cu care i-a venit de hac lui Marat, după care n-a vrut să stea jos cu nici un chip în teleaga care-o ducea în Piaţa Revoluţiei, a stat în picioare tot ultimul ei drum; nu mai dondănea nici despre Stepan Razin (şi despre toţi marii răsculaţi ruşi care erau de fapt cazaci, zicea), cum a băgat groaza în Daghestan şi-n Imperiul Persan, motiv pentru care ţarul Alexei Mihailovici l-a iertat, dar degeaba, că Stenka s-a ridicat şi împotriva lui; nu mai povestea gîtuit de emoţie cum armeanul Charles Aznavour, care n-a spus niciodată între franţuji că e armean, dar asta pînă la un moment dat, cînd a cîntat, ba nu, a strigat despre genocidul armean în urechea amorţită a lumii: Ils sont tombés, Ei au căzut. Vina lor? Erau fiii Armeniei. Eu fac parte din neamul acela, care doarme fără mormînt.
Nimic din toate acestea. Tăcea. I-am făcut un ceai. Stătea pe rogojina goală cu cana în mînă şi privea înainte. Nu vedea nimic însă, avea privirea retrasă în sinea lui. Mă uitam la el cum şade cu cana tremurînd în mînă, cu privirea întoarsă spre sine. Nu era ca un Buddha care stă ghemuit, cu picioarele încrucişate sub el şi surîzînd nirvanic. Nu, nu era un zeu, ci un om care se gîndea la EL ÎNSUŞI. Prin deschizătura cortului profilul lui întunecat se contura în lumina stelelor. Ca o aureolă. Deodată bunicul Samvel şi-a dus mîna la piept şi a gemut încetişor. A bîiguit ceva, dar n-am înţeles nimic. Am pus mîna pe el, l-am întrebat ce s-a întîmplat, dar nu mi-a răspuns nimic. L-am scuturat puţin, a gemut iarăşi. L-am întins cît se poate de grijuliu pe rogojină şi i-am aşezat o pernă sub cap. Cînd îl acopeream cu o pătură, mi-a şoptit:
- Mulţumesc, Aram, eşti... eşti...
Şi-a mai ridicat o dată pieptul într-un răsuflet prelung şi a murit. Stăteam ca un khacikar în mijlocul cortului şi nu ştiam ce să fac. Nu-mi venea să cred că moartea vine atît de neaşteptat, atît de absurd. Cîtă lipsă de noimă! O pasăre ţipa în noapte. Prin deschizătura cortului vedeam stelele sclipind. Însă bunicul Samvel nu mai era. Conturul lui aureolat de stele îl vedeam doar cu ochii sufletului.
Am ieşit afară. Nu mai suportam tristeţea şi nemişcarea lucrurilor din cort. Am anunţat că a murit bunicul Samvel. Din corturi şi de sub coviltire s-au adunat oameni. Auzeam bocete, icnete, gemete. Cineva mă întreba nu ştiu ce, însă nu-i puteam răspunde. Auzeam vorbele ca din depărtare. Toate lucrurile îmi păreau tare departe. Avalanşe de gînduri răzleţe îmi ţîşneau în toate părţile.
Deasupra mea clipoceau stele, sub picioare - iarba. Şi eram eu. Asta îmi era de ajuns, îmi dădea stabilitate. Eu eram un om - îmi părea de ajuns. Lumea este ceea ce este, iar eu sînt ceea ce sînt. Cu toate transformările, schimbările, cu toate suferinţele... dar sînt. Ce-aş vrea mai mult? SÎNT! SÎNT! În rest nu eram sigur de nimic. Ştiam doar că ceva fierbe în mine, bolboroseşte înăuntru, gata să cedeze ca un cep. Dar nu ştiam ce, ceva absurd, fără sens. O mătuşă cu dinţi rari, sepulcrali, se clătina, dădea din cap ca o pendulă ce măsura timpul cu lacrimi. Plîngea aplecată peste bunicul Samvel. Clătina capul hohotind, dar abia o auzeam - totul îmi părea atît de departe! Picurii de lacrimi din ochii mătuşii cădeau pe faţa bunicului. Părea că bunicul mort, întins solemn pe rogojină, plîngea la propria lui înmormîntare.
(va urma)