Rosé

Nu mi-au scăpat nicio clădire, niciun copac, nicio scară de incendiu, niciun câine din Parcul Politehnicii. Mă şi mir, temător şi prevăzător astăzi, cum de a locuit în mine un copil cu o acută predilecţie spre inconştienţă periculoasă. Şi totuşi, nu m-am ales cu nicio mână ruptă, cu nicio muşcătură şi, în general, cu puţine admonestări.

S-ar putea spune că am dat senzaţiile tari ale ieşitului afară din copilărie pe montaigne-russe-ul emoţiilor meseriei. Am ales presa audiovizuală dintr-o imensă pasiune şi o acerbă dorinţă de a mă vindeca de timiditate, de teama de public şi de ridicol. Cei mai deştepţi decât mine au omis să îmi spună că de astea nu te vindeci niciodată, ceea ce eu, un dram mai generos, vă doresc şi dumneavoastră. În meseria asta nu mi-am rupt mâna, ci egoul (de mai multe ori), am compensat cu vârf şi îndesat muşcăturile lipsă, iar admonestările, când au venit din grijă, mi-au priit.

Dacă ar fi să îmi jalonez biografia cu elemente reale, dar ambalate piaristic, aş spune că:
Prefer însă tonul ponderat, lipsit de artificii de marketing, care mi-e mult mai propriu şi din care mă prezint ca un jurnalist cultural îndrăgostit de profesie, cu o foame de frumos declinată şi în muzica din căşti, şi în privirea roată în jurul meu. Şi care e încă pe drum în fiecare dimensiune a vieţii sale: tată, soţ, fiu, profesionist, prieten. Aşa că, dacă vreţi să faceţi abstracţie de tot ce scrie mai sus, puteţi rămâne doar cu asta: Marius Constantinescu = work in progress.


Trei sunt liniile de fugă ce se întretaie în această explicaţie, sub zodia căreia citiţi şi gustaţi textele de mai departe: ghesul meu spre vară, spre anotimp cu seri expandate şi întuneric întârziat; chibiţarea din ce în ce mai rodnică în lumea circumflexă vinului (ca traducător, povestitor şi, uneori, savurator ageamiu); o slăbiciune ce nu-mi face cinste pentru răsfăţ, moft, fleac cu buchet, dichis şi substanţă. La intersecţia lor stă rosé-ul. Vin şi stare conexă. Vin sec de cursă lungă, cu parfum cinstit şi fruct cât să nu îi înmoaie cutezanţa, propice succesiunii de pahare cu v(iz)ă de vacanţă. Stare de bine în propria dermă, de culcuş făcut din prieteni, de zâmbet confortabil, care exaltă plăcerea tihnită, taifasul sprinţar şi nu exclude tăcerea sufletului.

În ultima vară, am tot băut rosé, şi în familie, şi prin târg, la reuniuni amicale. Un vin cu care arareori dai pe-alături şi care niciodată nu se lasă cu tâmple grele. Câteodată joacă în liga grand cru, dar, cel mai adesea, se califică pe post de companion fără ifose şi cu glanz al solilocviilor şi împărtăşelilor. Aşa mi-aş dori să primiţi şi gândurile din paginile următoare.

Un făgăraş, un covrig sau o scândurică, un fresh şi apă din belşug. În cinci zile din şapte, prânzul meu arată aşa, spre amuzamentul colegilor, care mă întreabă cum de tolerez atât de puţină variaţie. Şi totuşi, dincolo de plăcerea nefasonată a gusturilor, continuu să cred că se ascunde în mine o specie bizară de hedonist: unul care, pe dinăuntru, clădeşte piramide vatteliene de macarons, tarte şi idei, din care, paradoxal, ies mesaje cel mai adesea monocrome. E şi asta o chestie de vârstă - din arabescuri şi fractali interiori să iasă forme geometrice.

Multe din textele de mai departe sunt guvernate de plăcere. Gusturi, senzaţii, amintiri, culori, texturi, vederi. Poate cele mai multe. Vrăjesc palatul, se volatilizează repede şi lasă locul altora, cu persistenţă mai îndelungată şi buchet mai consistent. Textele despre familie, despre tranziţia de la o vârstă la alta, despre meserie, despre emoţii fără vizual, despre metamorfozele unui eu (cele mai puţine, de altfel) se adună spre fundul paharului, ca mici sedimente ale unei licori nefiltrate, cu miza postgustului inclusă. Toate, însă, sunt declinări care nu au altă miză decât sinceritatea şi bucuria de a le pune în dialog cu alte minţi. Vinul băut singur nu prea are haz. Rosé-ul, mai ales, reclamă companie. Să citim împreună. Şi să ne bucurăm de un gust, de o senzaţie, de o amintire, de o perspectivă, de azi.


Coada de la Piramidă este descurajantă, la fel ca în ziua în care la Luvru este intrare liberă. Dar nu e nici sărbătoare şi nici oră de vârf. Vizita nocturnă a colosalului muzeu (în fiecare miercuri şi vineri) e, în alte condiţii, o experienţă aerisită, în care contactul cu arta se întâmplă de la sine. Ei bine, nu şi azi. Încerc să fentez orele de aşteptare (şi aşa, am bilet de presă) şi să intru prin Rue de Rivoli, pe la rafinatele magazine din Carrousel du Louvre, dichisitul mall adiacent muzeului. Iubitori de artă din vocaţie sau din moft se aliniază şopotitori printre vitrinele de la Agatha, Nature et Decouvertes, Fragonard şi Virgin. Ţinta lor e... tot un brand. Al altor timpuri, al altor dimensiuni, al altor aşteptări.

Doar Prado şi Luvru ar fi putut s-o organizeze. O expoziţie cuprinzătoare despre ultimii ani de viaţă şi carieră ai lui Raffaello Sanzio e un pariu la care numai Vaticanul însuşi s-ar mai fi putut încumeta. Muzeele emblemă ale Spaniei şi Franţei sunt cele în care abundă operele din această perioadă ale miticului pictor renascentist, graţie colecţiilor unor monarhi precum Filip al III-lea sau Francisc I. Dincolo, însă, de interesul uriaş pe care o desfăşurare de forţe de asemenea anvergură îl suscită în rândul istoricilor de artă, cel puţin la fel de interesantă de urmărit este reacţia turistului de ocazie, cel care îşi face pelerinajul la Luvru pentru a se înclina în faţa Giocondei, care vrea să îngrămădească într-o singură vizită amintiri care mai de care şi care se duce la o expoziţie Rafael pentru că "dă bine", deşi e convins că va vedea Madone surâzătoare şi trase la indigo.

Pentru mulţi, chiar acesta este Rafael: pictorul din triada superstarurilor Renaşterii italiene (alături de Leonardo da Vinci şi Michelangelo), despre care ştim că a trăit puţin şi repede, că a iubit mult şi că a murit de amor peste poate. Artistul cu o viaţă romantică şi romanţată în egală măsură, copilul-minune al istoriei vizualităţii, flacăra care a ars prea tare şi s-a mistuit în imitaţie şi copie până la lehamite. "Pictorul de Madone", când blonde şi serafice, când brune şi tulburătoare ca nişte fetişcane din Lazio. Frumoase, oricum, de o frumuseţe care i-a fost artistului glorie şi anatemă în acelaşi timp. Madona din Sfânta Familie zisă La Perla, suprauman de magnetică, ivită din umbre brumate ca un puf de piersică. Madona din Sfânta Familie a Rozei, dezarmant de simplă şi de ataşantă în cel mai firesc gest de pe lume: cel al mamei care se apleacă înspre copilul ei. Rafael este pictorul chipurilor frumoase. Şi atât de mult în plus.

Oricât de sceptic sau grăbit, nu ai cum să treci pe lângă Portretul lui Giuliano de' Medici, a cărui nobleţe te ţintuieşte parcă. Nu poţi să te sustragi imersiunii în hăurile de întuneric cald ale ochilor Donnei Velata, asta dacă reuşeşti să-ţi desprinzi privirea de la mâneca de brocart preţios a fabuloasei sale rochii, pandant în opulenţă al Doñei Isabel de Requesens. Nu vrei să ignori Autoportretul artistului în compania lui Giulio Romano, cel mai înzestrat elev al său. Privirea saturniană a pictorului te interpelează să îl judeci dincolo de stereotipurile pe care te-ai deprins să i le asociezi. Da, Rafael este pictorul frumuseţii, al unei triple frumuseţi. A feţelor din tablouri, a lui însuşi - artistul suficient de frumos pe dinăuntru pentru a vedea frumuseţea din jur - şi a celor care, în faţa unei lucrări, se scutură măcar un minut de colbul prejudecăţii. Am stat peste două ore în expoziţie. De la un moment dat, m-am uitat numai la oameni. Nu am văzut niciunul care, măcar o dată, să nu îşi abandoneze eul public - de specialist, de turist, de curios, de sceptic... Pe rând, toţi am fost vecini cu frumuseţea, cea mai simplă dintre emoţii.

Eric Tabarly. De unde, de ce, de la cine? Habar n-am. Nici măcar nu-l google-esc. Prefer să îl păstrez aşa, în ambalajul lui gri, cu o corabie stilizată albă pe o bandă bleumarin. Pe el, pe începutul meu într-ale parfumurilor. Cum mirosea? Probabil a gri, alb şi bleumarin...

Acum nişte ani, făceam o rememorare subiectivă a parfumurilor mamei, parte a unei identităţi care, de atunci, pare să-mi fie resuscitată periodic: aceea a jurnalistului atent şi receptiv la universul olfactiv. Azi revin. La scris. Printre sticluţe şi flacoane. De data aceasta, câteva din cele care m-au însoţit pe lungul drum de la atomizoare mentolat-masculine la picături condimentat-orientale. Parfumurile cu care am crescut.

Îmi plăcea cum sună Drakkar Noir. Habar n-aveam cum mirosea, ceea ce e valabil şi astăzi. Avea, însă, în denumirea lui tot ceea ce mi se părea mai bărbătesc: noapte, beznă, căneală şi un strop de poveste fantastică, pentru că eu, în ignoranţa mea, asociam drakkar-ul cu o reprezentare ambiguă şi fără formă, din care decupam contururile unui... dragon. (Nu doar) copilăria legitimează poveşti oricât de abracadabrante.

Adolescenţa a venit cu furtuni hormonale, spuzeli pe faţă, voce ruşinoasă, axile trădătoare, vise de comprimat ani în ceasuri şi... MTV. Dimineaţa, de alungat somnul năclăit printre ochi. Înainte de liceu, de confirmat... nonconformismul vestimentar. La liceu, în pauze (da, aveam televizor cu cablu în clasă, imagine aproape neverosimilă pentru mijlocul anilor '90), de organizat discoteci ad hoc, spre oroarea profesorilor. Seara şi noaptea, până în primele ore ale dimineţii, adesea inclusiv ca fond sonor pentru vise (nu exagerez, am avut coşmaruri pe Chemical Brothers şi Faithless!). Toate hiturile, toate videoclipurile, toţi VJ-ii, toate reclamele MTV-ului anilor '90 îmi sunt şi astăzi la fel de vii, pentru că este timpul căruia începuturile mele i se revendică franc, fără drept de apel. Toate reclamele! Stimorol, Mentos - the Freshmaker, Pepsi - the New Generation, Durex - Get It On, Levi's - 501 The Original Jean şi, mai mereu, Calvin Klein - Obsession şi Davidoff - Cool Water. Imaginarul lor, cu o senzualitate cumva lipsită de rafinament, brută, directă, strict formală, mi se părea, pe la 15-16 ani, absolutul parfumeriei masculine. Cu primul nu am rezonat în mod deosebit, deşi, privind retrospectiv, scorţişoara şi piperul din el ar fi putut prefigura o preferinţă mult mai târzie pentru acordurile picante, îndrăzneţe, spinoase. În schimb, Cool Water încapsula (precum flaconul însuşi, captiv într-un bloc de gheaţă - cine mai ţine minte?) soare, citrice, muşchi, verdeţuri, valuri, viteză, într-un cocktail din care ieşea, cu stropi şi jerbe de mare, ca în spotul publicitar, bărbatul tânăr, dezinvolt, sigur pe el (adică tot ce nu eram şi mi-ar fi plăcut). Nu spunea cineva că parfumul poate fi unul dintre cei mai mari creatori de iluzii? Am iubit Cool Water, inclusiv felul în care mâna se potrivea pe sticla răcoroasă, ultramarină, sculptată simplu. Am pus în siajul lui, ani de-a rândul, alte mirosuri proaspete, vegetale, luminoase, cinstite: Happy (Clinique), Concentré d'Orange Verte (Hermès), Eau Sauvage (Dior)...

Hugo (Hugo Boss) a fost parfumul studenţiei mele. Proaspăt, dar mai faţetat. Verde, dar mai irizat. Mentolat, dar secondat de un iz lemnos ceva mai profund. Suficient de dinamic cât să rimeze cu (încă) superficialitatea mea, dar destul de construit cât să reflecte o nouă arhitectură interioară pe care începeam să o ridic. Cedru, lavandă, mentă, brad, lămâie. Un tablou botanic al unei transformări căreia mă supuneam cu bucurie şi obedienţă, căci o simţeam drept drumul spre om mare.

Se spune că în viaţă avem o singură mare iubire. În parfumerie, eu, unul, personal, desfid monogamia. Vetiver (Guerlain) s-a furişat în gulerele cămăşilor, în pliurile eşarfelor şi în sertarele memoriei. Un deget a râcâit pământul unei păduri umbroase şi s-a impregnat de toate trupurile ei de licheni, frunze afumate, seve reci, secreţii misterioase, boabe îndepărtate, împreunări de ierburi, scoarţă şi condiment. Nu l-am mai purtat de peste zece ani, dar nu mă îndoiesc că, vorba filmului, undeva, cândva, ne vom reîntâlni.

Pin, piele, ambră, santal, ienupăr. "O să-ţi placă la un moment dat", mi-a spus mama. A avut dreptate. Mă întorc de câteva ori pe an la el, când vreau să păstrez pe piele dimineţi reci, înţepătoare, ce le urmează unor seri calde: Tsar. Acum câteva zile am făcut cunoştinţă cu Saltus (Liquides Imaginaires) şi cu perdeaua lui de tămâie fumegată pe timp de ploaie într-o pădure de eucalipt.

De câţiva ani, cochetez în mod periculos cu parfumurile orientale, insolente, de ce nu balsamice, izbitor de vehemente. Miere şi şofran, tabac şi ambră, mir şi styrax, vanilie şi oud. Îmi plac probabil şi mai mult poveştile pe care le descriu, cu graţia duplicitară a unui iatagan care urmează contururile alambicate ale unei broderii în piatră sau ale unui mozaic persan. Îmi place Safran Troublant (L'Artisan Parfumeur), îmi plac Tobacco Vanille (Tom Ford), Oud Immortel (Byredo), Volutes (Diptyque), A*Men Pure Havane (Thierry Mugler). Cu Timbuktu, capodopera lui Bertrand Duchaufour, îmi dau seama că arunc o punte din lumea lor spre cea a parfumurilor lemnoase, calde. În Timbuktu fumegă răşini rituale, dar se decojesc şi felii de mango. Cardamomul acid se ia la întrecere cu piperul roz. De câştigat, câştig eu în semnătura invizibilă. Altfel. Dubios. Paradoxal. Original.

Parfumul căsătoriei. Parfumul marilor emoţii. Parfumul interviurilor cu miză, al jachetelor de catifea, al lansărilor, papioanelor, galelor, poplinului, evenimentelor, butonilor, spectacolelor, cupelor de şampanie, reflectoarelor, nodului în gât, uşurării că a ieşit şi stării de bine în propria piele. Acelaşi de o bună bucată de vreme. Terre d'Hermès. Descrierile îi acordă portocală, piper, cedru, patchouli şi grapefruit. Mie îmi miroase a arşiţă mediteraneană, a linişte, a siguranţă, a profunzime. Cred că este unul dintre puţinele parfumuri abstracte, căruia nu îi asociez nicio senzaţie olfactivă, ci numai imagini. Miroase a fular de caşmir, a cravată cu pedigree, a sacou chirurgical tăiat, a conac englezesc de ţară, a bibliotecă ticsită de ediţii preţioase, a simfonie rusească. Mai mult, mie îmi miroase a gât, cercel şi păr lung culcuşite pe umărul meu. Miroase a ceea ce cred eu că este definiţia unui gentleman: un bărbat care face şi dintr-o slăbiciune un atu al eleganţei.

Sunt doar câteva borne ale devenirii, deloc mai semnificative sau mai relevante ca ale altor sute de istorii similare. Nu exală originalitate, nu schimbă lumi, nu adânceşte în gânduri o astfel de călătorie. E doar o invitaţie pentru un răgaz al introspecţiei. O privire sinceră în noi nu are cum să scoată la iveală un parfum banal.


Editura Nemira vă invită duminică, 17 decembrie 2017, de la ora 17.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, la un eveniment special: lansarea volumului Rosé, care adună texte ale jurnalistului cultural Marius Constantinescu din ultimii ani.

Vorbesc despre carte alături de autor: Andreea Esca, Cristina Andone şi Radu Paraschivescu. Întâlnirea este moderată de Laura Câlţea.

Adunate de prin fel de fel de locuri şi mixate strategic cu varietăţi inedite, textele lui Marius Constantinescu desenează corpul unui volum sprinţar, ca un vin sec, prietenos, de cursă lungă. Parfumuri, oameni, călătorii, deserturi, vinuri, părinţi, prieteni şi singurătăţi, portrete, Paris, camere, cravate şi o plajă goală. Marius Constantinescu scrie despre toate şi toate îl scriu pe el.

Intrarea este liberă în limita locurilor disponibile. Rezervări se pot face aici: https://eventbook.ro/event/bilete-rose

Marius Constantinescu, prezentator şi realizator radio-TV, a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării în 2002. După opt ani de radio, a descoperit televiziunea şi libertatea dată de jocul cu imaginea. Carte de vizită sunt titlurile pe care le-a transformat în repere: Marile picturi ale lumii, V... de la vizual, Jurnal Cultural, Profil. Poveste. Personaj (TVR Cultural, TVR 1, TVR 2). Din 2005, a fost legat de fiecare ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu, realizând interviurile (exclusivităţi naţionale) cu cei mai importanţi artişti invitaţi. A obţinut trei premii APTR, unul dintre ele pentru Profil. Poveste. Personaj, proiect care a devenit şi carte. În 2013 a publicat CORTEZ, un alt fel de biografie a celebrei mezzo-soprane Viorica Cortez, reeditată în 2015, când i-a apărut şi Press Pass. Interviuri şi pagini de jurnal de la Festivalul Internaţional George Enescu, ediţiile 2011 şi 2013. În prezent, Marius Constantinescu prezintă şi coordonează seria Interviurilor Enescu 2017 (TVR), semnează editoriale de art & lifestyle, este MC pentru evenimente culturale de anvergură şi susţine cursuri şi ateliere de perfecţionare pentru publicul matur.

Parteneri: Vinul Moldovei şi PlayBake.