Mintea absorbantă

Volumul de faţă este alcătuit din conferinţele doamnei doctor Maria Montessori din timpul primului curs de pregătire pe care l-a ţinut la Ahmedabad, după exilarea sa în India, care a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În această carte vorbeşte despre energiile mentale, care îi dau copilului capacitatea de a construi şi de a consolida în spaţiul a doar câţiva ani, de unul singur, fără profesori, fără niciunul dintre procedeele educative obişnuite, toate caracteristicile personalităţii umane, chiar dacă este lăsat aproape singur şi chiar dacă adesea i se pun şi piedici. Această victorie a unei fiinţe slabe din punct de vedere fizic, născută cu posibilităţi mari, dar practic fără ca în ea să se fi dezvoltat deja vreunul dintre factorii vieţii mentale, a unei fiinţe despre care se poate spune că porneşte de la "zero", dar care într-un răstimp de şase ani depăşeşte toate celelalte fiinţe este, într-adevăr, unul dintre marile mistere ale vieţii.

În volumul de faţă, doctor Maria Montessori nu numai că aruncă lumina intuiţiei sale pătrunzătoare ‒ care merge de la observarea aprofundată până la evaluarea corectă a fenomenelor din această primă perioadă absolut decisivă a vieţii umane, dar subliniază şi responsabilitatea omenirii faţă de copil. Autoarea expune în mod realist necesitatea, astăzi unanim acceptată, a "educaţiei chiar de la naştere". Este clar că nu se poate ajunge la o astfel de educaţie decât atunci când educaţia însăşi devine "un ajutor acordat vieţii" şi transcende limitele înguste ale predării şi transmiterii directe a cunoştinţelor sau a ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai cunoscute ale metodei Montessori este "pregătirea mediului"; în această perioadă a vieţii, cu mult înainte să meargă la şcoală, mediul pregătit special pentru el îi oferă copilului cheia pentru "o educaţie chiar de la naştere" şi pentru o adevărată cultivare a individului, chiar din prima clipă când păşeşte în viaţă. Este vorba de o teză bazată pe concepţii ştiinţifice, dar confirmată şi de experienţe care au ajutat natura copilului să se manifeste în toată lumea şi care pot demonstra măreţia mentală şi spirituală a acestor manifestări, într-un contrast aparte cu viziunea oferită de omenirea care, abandonată în perioada sa de formare, devine cea mai gravă ameninţare la adresa propriei supravieţuiri.

Cartea de faţă este o verigă în dezvoltarea gândirii şi activităţii noastre de apărare a marilor forţe ale copilăriei. Astăzi, în timp ce lumea este dezbinată şi se gândeşte să-şi elaboreze planuri pentru o viitoare reconstrucţie, educaţia este considerată în mod unanim drept unul dintre mijloacele cele mai eficace pentru această reconstrucţie, deoarece este indubitabil că, din punct de vedere psihic, specia umană se află la un nivel inferior faţă de cel pe care civilizaţia susţine că l-ar fi atins.

Şi eu cred că omenirea este departe de gradul de pregătire necesară pentru evoluţia la care aspiră cu atâta ardoare: construirea unei societăţi paşnice şi armonioase prin eliminarea războaielor. Oamenii nu sunt încă capabili să controleze şi să dirijeze evenimentele ale căror victime devin adesea.

Deşi educaţia este recunoscută ca unul dintre mijloacele capabile să ridice omenirea, se are în vedere numai educaţia minţii bazată pe vechile concepte, fără a se încerca introducerea unei forţe inovatoare şi constructive. Nu mă îndoiesc că filozofia şi religia trebuie să aducă o contribuţie imensă la reînnoire. Dar câţi filozofi există în lumea ultracivilizată de astăzi, câţi au existat înainte şi câţi vor fi în viitor? Ideile nobile şi sentimentele înalte au existat întotdeauna şi au fost transmise în şcoli, dar războaiele nu au încetat niciodată. Iar dacă educaţia ar trebui să fie întotdeauna concepută conform vechilor scheme antice de transmitere a cunoştinţelor, nu ar mai fi nimic de sperat pentru viitorul omenirii. Ce contează transmiterea cunoştinţelor, dacă însăşi formarea generală a omului este neglijată? Există, ignorată, o entitate psihică, o personalitate socială, imensă, pentru o multitudine de indivizi, o putere a lumii care trebuie luată în considerare; dacă ne poate veni de undeva ajutorul şi salvarea ‒ numai de la copil ne poate veni, deoarece copilul este constructorul omului.

Copilul este dotat cu puteri necunoscute, care pot călăuzi spre un viitor luminos. Dacă dorim cu adevărat să ne îndreptăm către reconstrucţie, dezvoltarea potenţialului uman trebuie să fie scopul educaţiei. În epoca modernă, viaţa psihică a nou-născutului a suscitat un mare interes şi unii psihologi şi-au axat cercetările pe observarea dezvoltării infantile din primele trei ore de după naştere. Alţii, după ce au studiat cu acurateţe, au ajuns la concluzia că primii doi ani de viaţă sunt cei mai importanţi în dezvoltarea copilului.

Măreţia personalităţii umane începe din momentul naşterii omului. Această afirmaţie oarecum mistică ne conduce la o concluzie care ar putea părea ciudată: educaţia ar trebui să înceapă chiar de la naştere. Dar, practic vorbind, cum se poate educa un copil abia născut, sau în primul sau al doilea an de viaţă? Cum să-i dai lecţii unei mici creaturi care nu ne înţelege vorbirea şi nu ştie nici măcar să se mişte? Oare ne referim numai la igienă atunci când vorbim despre educaţia copiilor foarte mici? Fireşte că nu. În această perioadă educaţia trebuie să fie înţeleasă ca un ajutor oferit dezvoltării capacităţilor psihice înnăscute ale individului; cu alte cuvinte, este clar că educaţia care are drept mijloc folosirea cuvântului nu poate fi utilizată.


Observaţii recente au demonstrat clar că cei mici sunt dotaţi cu o natură psihică particulară, ceea ce ne indică o cale nouă pentru educaţie, o formă diferită, care se referă la omenirea însăşi şi care nu a fost luată niciodată în considerare până acum. Adevărata energie constructivă, vitală şi dinamică a copiilor a rămas ignorată milenii la rând; aşa după cum oamenii mai întâi au păşit pe pământ şi după acea i-au cultivat suprafaţa, fără a cunoaşte şi fără a se preocupa de imensele bogăţii care se aflau în adâncul său, la fel şi omul modern progresează în civilizaţie, fără a cunoaşte comorile care stau ascunse în universul psihic al copilului.

De la primele începuturi ale omenirii, omul a continuat să reprime şi să anihileze aceste energii, a căror existenţă am început s-o intuim abia astăzi. Astfel, de exemplu, Carrel scrie: "Perioada primei copilării este fără îndoială cea mai bogată. Aceasta trebuie utilizată în toate modurile posibile şi imaginabile cu ajutorul educaţiei. Pierderea acestei perioade este ireparabilă. Aşadar, nu trebuie să neglijăm primii ani ai vieţii, căci este datoria noastră să-i cultivăm cu atenţie maximă."

Omenirea începe să devină conştientă de importanţa acestei bogăţii încă nevalorificate, ceva mult mai preţios decât aurul: însuşi spiritul omului. Primii doi ani de viaţă deschid un nou orizont, dezvăluie legi de construcţie psihică, necunoscute până astăzi. Însuşi copilul ne-a oferit darul acestei revelaţii, ne-a făcut să cunoaştem un tip de psihologie complet diferit de cel al adultului.

Iată o viaţă nouă! Nu profesorul trebuie să aplice psihologia la copii, ci copiii sunt cei care îşi dezvăluie psihologia în faţa cercetătorului ştiinţific. Toate acestea pot părea obscure, dar se clarifică imediat atunci când aprofundăm particularităţile: copilul are o minte capabilă să absoarbă cunoştinţe şi are puterea de a se autoinstrui. Este suficientă o observaţie superficială pentru a demonstra acest lucru. Copilul vorbeşte limba părinţilor. Învăţarea unei limbi este o mare victorie intelectuală; nimeni nu l-a învăţat pe copil, totuşi el va şti să utilizeze perfect numele lucrurilor, verbele, adjectivele etc.

Urmărirea dezvoltării limbajului la copil este un studiu de mare interes şi toţi cei care s-au dedicat acestui domeniu sunt de acord că utilizarea cuvintelor şi a substantivelor, a primelor elemente de limbaj, survine într-o anumită perioadă a vieţii, ca şi când ar exista o regulă precisă a timpului, subînţeleasă în această manifestare a activităţii infantile. Copilul pare să respecte cu rigurozitate un program sever impus de natură şi cu o asemenea punctualitate cum nicio şcoală, oricât de înţelept condusă, nu ar putea să o facă. Respectând mereu aceeaşi programare, copilul învaţă formele neregulate şi construcţiile sintactice ale limbii cu o sârguinţă impecabilă.


În lumea interioară, intimă a fiecărui copil se află, ca să spunem aşa, un dascăl vigilent, care ştie să obţină aceleaşi rezultate de la toţi copiii, indiferent în ce ţară se află. Unica limbă pe care omul o învaţă perfect şi fără ezitări este cea însuşită în prima perioadă a copilăriei, atunci când nimeni nu-i poate preda lecţii; nu numai atât, dar dacă după aceea, când creşte, copilul va trebui să înveţe o nouă limbă, niciun profesor nu-l va putea ajuta să ajungă să vorbească noua limbă cu aceeaşi exactitate cu care vorbeşte limba însuşită în prima copilărie.

Există aşadar o forţă psihică specială ce contribuie la dezvoltarea copilului. Şi acest lucru nu este valabil numai în privinţa limbajului; la doi ani, copilul va fi capabil să recunoască toate persoanele şi lucrurile din mediul său. Dacă reflectăm asupra acestui detaliu, devine tot mai evident că opera de construcţie realizată de copil este impresionantă şi că toate cunoştinţele pe care le posedăm sunt acumulate de copil - de acel copil care suntem cu toţii în primii doi ani de viaţă. Pentru copil nu este vorba numai să recunoască ceea ce este în jurul lui sau să înţeleagă şi să se adapteze mediului său, dar, într-o perioadă în care nimeni nu poate să-i fie profesor, e vorba să-şi formează ansamblul complex reprezentat de inteligenţă, fundamentul sentimentului religios, sentimentele naţionale şi sociale. Este ca şi când natura ar fi ferit orice copil de influenţa inteligenţei umane pentru a lăsa să prevaleze profesorul interior care îl inspiră, asigurându-i posibilitatea de edificare a unei construcţii psihice complete, mai înainte ca inteligenţa umană să poată veni în contact cu spiritul şi să-l influenţeze.

La vârsta de trei ani, copilul a pus deja bazele personalităţii umane şi are nevoie de ajutorul special al educaţiei şcolare. Achiziţiile realizate de el sunt de aşa natură, încât se poate spune că micuţul care intră în sistemul şcolar la vârsta de trei ani este deja om prin cuceririle pe care le-a realizat. Psihologii afirmă că, dacă vom compara capacitatea noastră de adulţi cu cea a copilului, ne-ar trebui şaizeci de ani de muncă asiduă pentru a realiza ceea ce a realizat copilul în primii lui trei ani de viaţă; şi psihologii se exprimă exact cu termenii folosiţi de mine: "la trei ani, copilul este deja un om", chiar dacă această capacitate deosebită a copilului de a absorbi ceea ce vine din mediul înconjurător nu s-a epuizat întru totul în această perioadă iniţială.

În primele noastre şcoli, copiii veneau de la vârsta de trei ani; nimeni nu îi putea învăţa nimic, căci nu erau receptivi; dar ei ne-au oferit adevărate revelaţii cu privire la măreţia minţii umane. Şcoala noastră este mai degrabă o "Casă a copiilor", şi nu o şcoală propriu-zisă, adică un mediu pregătit în mod special pentru copil, unde acesta asimilează cultura difuză mediului fără a fi nevoie de un proces de predare-învăţare.

Copiii din primele noastre şcoli aparţineau celor mai umile clase ale poporului şi părinţii lor erau analfabeţi. Şi totuşi aceşti copii ştiau să scrie şi să citească la vârsta de cinci ani, deşi nimeni nu-i învăţase în mod special acest lucru. Când vizitatorii şcolii îi întrebau:
‒ Cine te-a învăţat să scrii?
Ei răspundeau:
‒ Cine să mă înveţe? Nu m-a învăţat nimeni.

Atunci părea un miracol că un copil de patru ani şi jumătate ştia să scrie şi ajunsese aici fără să fi avut impresia că i s-a predat ceva. Presa a început să vorbească despre "însuşirea spontană a culturii"; psihologii se întrebau dacă nu cumva aceşti copii erau diferiţi faţă de ceilalţi şi am rămas chiar noi înşine perplecşi multă vreme. Numai după mai multe experimente repetate am ajuns la certitudinea că toţi copiii fără deosebire au această capacitate de a "absorbi" cultura. Dacă aşa stau lucrurile ‒ ne-am spus noi atunci - din moment ce cultura poate fi însuşită fără trudă, să-l punem pe copil în situaţia de a "absorbi" şi alte elemente ale culturii. Şi am văzut atunci cum copilul a "absorbit" mai mult decât scrisul şi cititul: botanică, zoologie, matematică, geografie ‒ cu aceeaşi uşurinţă, în mod spontan şi fără efort. Am descoperit astfel că educaţia nu este ceea ce oferă profesorul, ci un proces natural, care se desfăşoară în mod spontan în individ; că aceasta nu se însuşeşte ascultând nişte cuvinte, ci în virtutea unor experienţe efectuate într-un anumit mediu. Datoria profesorului nu este să vorbească, ci să pregătească şi să expună o serie de motive pentru activităţile culturale într-un mediu pregătit în mod corespunzător.

Experienţele mele desfăşurate în ţări diferite au durat peste patruzeci de ani şi, pe măsură ce copiii creşteau, părinţii mi-au cerut să continui educaţia copiilor care deveniseră mărişori. Am descoperit atunci că activitatea individuală este singura care stimulează şi produce dezvoltarea şi că acest lucru este valabil atât pentru cei mici, de vârstă preşcolară, cât şi pentru copiii din şcolile primare şi chiar şi din cele mai avansate.


În faţa ochilor noştri a apărut o imagine nouă: nu era aceea a unei şcoli sau a unei educaţii. Era Omul care apărea, Omul care îşi dezvăluia adevăratul caracterul în dezvoltarea sa liberă; care îşi demonstra măreţia atunci când nicio oprimare mentală nu venea să-i limiteze efortul interior şi să-i apese pe suflet.

De aceea susţin că orice reformă a educaţiei trebuie să se bazeze pe dezvoltarea personalităţii umane. Omul însuşi ar trebui să devină centrul educaţiei şi trebuie să avem în vedere că omul nu se dezvoltă la universitate, ci îşi începe dezvoltarea mentală de la naştere şi o realizează cu cea mai mare intensitate în timpul primilor trei ani de viaţă; acestei perioade trebuie să-i acordăm o atenţie cu totul deosebită. Dacă se va acţiona în conformitate cu acest imperativ, copilul nu numai că nu va reprezenta pentru noi o povară, dar ni se va arăta drept cel mai mare miracol al naturii. Ne vom găsi atunci în faţa unui copil care nu mai este considerat o fiinţă fără apărare, un fel de recipient gol care aşteaptă să fie umplut cu înţelepciunea noastră; demnitatea lui va apărea în faţa ochilor noştri pe măsură ce îl vom vedea pe acest constructor al inteligenţei noastre ca pe fiinţa care, îndrumată de un profesor interior, munceşte neobosit, bucuros şi fericit, în conformitate cu un program precis, la construirea acestui miracol al naturii care este Omul. Noi, profesorii, putem numai să ajutăm la opera deja realizată, ca nişte servitori ce-l ajută pe stăpân. Vom deveni astfel martori ai dezvoltării sufletului omenesc, ai apariţiei Omului Nou, cel care nu va fi victima evenimentelor, ci, datorită viziunii sale clare, va fi capabil să dirijeze şi să modeleze viitorul societăţii umane.


Este necesar să avem chiar de la început o idee despre ceea ce înţelegem prin educaţie pentru viaţă, pornind chiar de la naştere, şi este necesar să intrăm în detaliile problemei. Recent, conducătorul unui popor, Gandhi, enunţa necesitatea nu numai de a se extinde educaţia pe întreg parcursul vieţii, ci şi de a face din "apărarea vieţii" centrul educaţiei. Era pentru prima oară când o astfel de afirmaţie era făcută de un "lider" politic şi spiritual. Ştiinţa însă, nu numai că a exprimat această necesitate, dar de la începutul secolului nostru a demonstrat că ideea de a se extinde educaţia pe tot parcursul vieţii are posibilitatea de a fi pusă în aplicare cu certitudinea succesului. Acest concept de educaţie nu a intrat încă în domeniul acţiunii nici unui minister de instrucţiune publică. Educaţia de astăzi este bogată în metode, scopuri şi finalităţi sociale, cu toate acestea, se poate spune că aceasta nu ia în considerare viaţa ca atare. Printre numeroasele metode oficiale de educaţie din diverse ţări, nimeni nu-şi propune să acorde asistenţă individului chiar de la naştere şi să-i protejeze dezvoltarea. Astăzi educaţia, aşa cum este concepută, face abstracţie de viaţa socială şi de cea biologică. Toţi cei care intră în lumea educaţiei sunt izolaţi de societate. Elevii sunt obligaţi să respecte regulile prestabilite de instituţiile ale căror elevi sunt şi să se conformeze programelor recomandate de ministerele instrucţiunii publice. Se poate spune că nici în trecutul cel mai recent, condiţiile sociale şi fizice ale elevilor nu erau luate în considerare ca un fapt care ar putea să intereseze câtuşi de puţin şcoala ca atare. Astfel, dacă elevul era subnutrit, dacă avea defecte de auz sau de vedere, se considera imediat că este mai puţin dotat. Cu timpul, defectele fizice au fost luate în considerare, dar numai din punctul de vedere al igienei fizice, în timp ce nimeni nu consideră nici astăzi că mintea elevului poate fi ameninţată şi prejudiciată de metodele educative defectuoase şi neadaptate. Orientarea Noii Educaţii, de care s-a interesat Claparède, are în vedere cantitatea disciplinelor incluse în programe, intenţionând să le reducă pentru a evita oboseala mentală. Dar nu se referă la problema modului în care elevii vor putea să-şi îmbogăţească cultura fără a se extenua. În cea mai mare parte a şcolilor oficiale conduse de stat, ceea ce contează este ca programa să fie acoperită. Dacă spiritul tinerilor elevi este afectat de deficienţe sociale şi de problemele politice care dezbat adevăruri pasionante, cuvântul de ordine este că tânărul nu trebuie să se ocupe de politică, ci trebuie să se concentreze pe studii ca să le poată finaliza. Şi aşa se întâmplă că tânărul ieşit de pe băncile universităţii are o inteligenţă atât de limitată şi de sacrificată, încât nu este în stare să identifice şi să evalueze problemele epocii în care trăieşte.

Mecanismele şcolare sunt străine de viaţa socială contemporană, căci aceasta pare să fie exclusă cu toate problemele ei din domeniul educativ. Lumea educaţiei este un fel de insulă în care indivizii, rupţi de lume, se pregătesc pentru viaţă rămânând străini de aceasta. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un student să fie afectat de tuberculoză şi să moară din cauza ei; nu este trist ca universitatea, şcoala în care trăieşte, să-l ignore pe bolnav, după care să apară dintr-odată cu o reprezentare oficială la înmormântarea lui? Aceştia sunt indivizi foarte emotivi care atunci când vor intra în lume vor fi inutili pentru ei înşişi şi un motiv de suferinţă pentru familia şi prietenii lor. Cu toate acestea, autoritatea şcolară nu este obligată să se intereseze de cazurile particulare de psihologie, şi acest absenteism îşi găseşte o deplină justificare în regulamentele care atribuie şcolii misiunea de a se ocupa numai de studii şi de examene. Cine le duce la bun sfârşit va primi o diplomă şi un titlu. Astfel, pentru vremurile noastre, acesta este punctul terminus al şcolii. Cercetătorii problemelor sociale arată că absolvenţii de şcoli şi universităţi nu numai că nu sunt pregătiţi pentru viaţă, dar în majoritatea cazurilor au posibilităţi diminuate. Statisticile arată o creştere impresionantă a numărului de nebuni, criminali, indivizi consideraţi "ciudaţi".

Sociologii cer şcolii un remediu împotriva acestui rău. Dar şcoala este o lume în sine, o lume închisă faţă de problemele sociale, pe care nu este obligată să le ia în considerare şi să le cunoască. Este o instituţie socială cu o tradiţie prea învechită, deoarece regulamentele ei pot fi modificate pe cale oficială; numai o forţă care acţionează din exterior o va putea schimba şi reînnoi, aducând un remediu pentru deficienţele care însoţesc astăzi educaţia de toate gradele, aşa după cum însoţesc şi viaţa celor care merg la şcoală.