Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Fiica ascunsă


Elena Ferrante, traducere de Cerasela Barbone

03.01.2018
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Elena Ferrante
Fiica ascunsă
Editura Pandora M, 2017

Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone


***
Intro

Încă de la apariţia romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita "Febră Ferrante". Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiţie artistică ieşită din comun, care a câştigat admiraţia mai multor scriitori celebri - Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud - şi a unor critici importanţi: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumuseţe şi forţă despre sentimentul de apartenenţă la un loc, despre relaţiile umane, dragoste, familie şi prietenie.

*

O meditaţie profundă şi emoţionantă asupra condiţiei de femeie şi mamă.

Leda, o profesoară de literatură engleză, divorţată de multă vreme, rămâne pentru prima oară singură după ce fetele sale, de-acum mari, pleacă în Canada, să locuiască împreună cu tatăl lor.

Convinsă că va fi copleşită de singurătate şi de un sentiment de inutilitate, Leda găseşte în schimb o libertate la care nu îndrăznise să se gândească. Această libertate însă, se transformă într-o necruţătoare introspecţie provocată de întâlnirea cu o familie gălăgioasă într-un sătuc din sudul Italiei, unde Leda pleacă într-o mică vacanţă. Astfel, povestea unei femei care se redescoperă pe sine devine povestea unei confruntări nemiloase cu trecutul.

Senzaţional este că, pe măsură ce urmăreşte cu empatie extremele personajelor sale, stilul lui Ferrante răzbate dincolo de orice limită, nerăbdător parcă să ducă fiecare gând până la concluzia sa cea mai radicală şi, înapoi, până la punctul cel mai radical în care a prins contur. Lucrul acesta este evident în curajul cu care naratoarele femei vorbesc despre copii şi maternitate. (James Wood, The New Yorker)

Când citeşti un roman al Elenei Ferrante te simţi ca şi cum Kafka ar fi scris un roman în care Gregor Samsa nu se transformă într-un gândac, ci devine conştient fără încetare de identitatea sa de insectă, descoperind metafore ale acestei identităţi peste tot în jurul lui. (The Guardian)

Deşi în romanele Elenei Ferrante spaţiul şi timpul sunt bine precizate, referinţele externe sunt atenuate, lăsând locul mişcările subtile, intime, din subterană ale gândurilor şi emoţiilor. (Harper's Magazine)

Cred că un cititor adevărat nu caută chipul fragil al autorului în carne şi oase, ci mai degrabă fizionomia brută pe care o conţine fiecare cuvânt. (Elena Ferrante)

1.

După nici măcar o jumătate de oră de condus am început să mă simt rău. Senzaţia de arsură din dreptul taliei a apărut din nou, dar am decis să nu-i dau importanţă o vreme. Mi-am făcut griji doar când mi-am dat seama că n-aveam suficientă energie să ţin volanul. În decurs de câteva minute capul mi-a devenit greu, farurile mi s-au părut tot mai slabe, curând am uitat chiar şi că şofez. Am avut impresia, în schimb, că mă aflu la mare, în plină zi. Plaja era pustie, apa liniştită, dar pe un stâlp, la câţiva metri de mal, flutura steagul roşu. Mama mea, când eram mică, mă speriase rău, spunea: Leda, nu trebuie niciodată să intri în apă dacă e arborat steagul roşu, înseamnă că marea e foarte agitată şi te poţi îneca. Spaima rămăsese de-a lungul anilor, chiar şi acum, deşi apa era ca o foaie de hârtie translucidă şi foarte netedă până la orizont, nu îndrăzneam să intru, eram neliniştită. Îmi spuneam: du-te, scaldă-te, or fi uitat steagul acolo, şi între timp rămâneam pe mal, încercând prudent apa cu vârful piciorului. Mama apărea, doar din când în când, în vârful dunelor şi-mi striga ca şi cum aş fi fost încă un copil: Leda, ce faci, ai văzut steagul roşu?

La spital, când am deschis ochii, m-am revăzut pentru o fracţiune de secundă ezitantă în faţa mării plate. Poate de aceea, pe urmă, m-am convins că n-a fost vorba de un vis, ci de o închipuire generată de anxietate, care a durat până când m-am trezit în salon. De la medici am aflat că intrasem cu maşina în parapet, dar fără consecinţe grave. Singura rană serioasă o aveam la şoldul stâng, o leziune inexplicabilă.

Au venit să mă viziteze prietenii mei din Florenţa, s-au întors Bianca şi Marta, chiar şi Gianni. Le-am povestit că starea de somnolenţă mă făcuse să ies de pe carosabil. Dar ştiam bine că nu somnul fusese de vină. Accidentul fusese provocat de-un gest de-al meu lipsit de sens despre care, tocmai pentru că era nechibzuit, am hotărât imediat să nu vorbesc cu nimeni. Lucrurile cel mai greu de povestit sunt cele pe care noi înşine nu reuşim să le înţelegem.

2.

Când fiicele mele s-au mutat la Toronto, unde tatăl lor locuia şi muncea de mulţi ani, mi-am dat seama, cu stânjeneală şi uimire, că nu mă încerca nicio suferinţă, ci mă simţeam uşoară de parcă abia atunci le adusesem, în mod irevocabil, pe lume. Pentru prima oară, în aproape douăzeci şi cinci de ani, n-am mai trăit cu angoasa că trebuie să am grijă de ele. În casă era ordine ca şi cum nimeni n-ar fi locuit acolo, n-am mai avut gândul chinuitor al cumpărăturilor sau al rufelor de spălat, femeia care de ani de zile mă ajuta la treburile casnice şi-a găsit un loc de muncă mai bănos şi n-am simţit nevoia s-o înlocuiesc.

Singurul efort în privinţa fetelor era să telefonez o dată pe zi ca să aflu cum se simţeau, ce făceau. Modul în care se exprimau la telefon lăsa impresia că-şi găsiseră deja o locuinţă în care stăteau singure; în realitate, stăteau în aceeaşi casă cu tatăl lor, dar, obişnuite să ne păstreze separaţi şi în cuvinte, îmi vorbeau ca şi cum el n-ar exista. Când le întrebam cum era viaţa lor, răspundeau fie cu voioşie, dar ambiguu, fie într-o proastă dispoziţie cu multe pauze pline de lehamite, fie folosind tonul artificial pe care-l căpătau când se găseau în compania prietenilor. Mă căutau şi ele deseori, în special Bianca, în relaţia pe care o avea cu mine îşi manifesta exigenţele în mod imperios, dar numai ca să ştie dacă pantofii albaştri mergeau cu o fustă portocalie, dacă puteam găsi anumite foi lăsate într-o carte, pe care să i le trimit de urgenţă, dacă eram întotdeauna dispusă să le las să-şi descarce furiile, nefericirile asupra mea, în ciuda continentelor diferite şi fâşiei lungi de cer care ne despărţea. Convorbirile telefonice aveau loc aproape mereu în grabă, uneori păreau false, ca-n filme.

Făceam ce-mi cereau, reacţionam conform aşteptărilor lor. Dar, pentru că distanţa mă punea în imposibilitatea fizică de a interveni direct în vieţile lor, să le împlinesc dorinţele sau toanele a devenit un cumul de gesturi subtile şi iresponsabile, orice solicitare mi s-a părut simplă, orice sarcină primită de la ele - o obişnuinţă afectuoasă. M-am simţit în mod miraculos eliberată, ca şi cum o operă dificilă, în sfârşit terminată, n-ar mai fi apăsat pe umerii mei.

Am început să lucrez fără să fiu nevoită să fiu atentă la programul şi nevoile lor. Noaptea corectam dizertaţiile studenţilor ascultând muzică, dormeam mult după-amiaza cu dopuri în urechi, mâncam o dată pe zi şi întotdeauna într-un local de lângă casă. Mi-am schimbat rapid comportamentul, dispoziţia, chiar şi aspectul. La universitate, tinerii prea proşti şi aceia prea inteligenţi nu mă mai scoteau din minţi. Un coleg cu care mă întâlneam de mulţi ani şi cu care uneori, rar de tot, mă şi culcam, mi-a zis perplex într-o seară că devenisem mai puţin indiferentă, mai generoasă. În câteva luni mi-am recăpătat silueta pe care o avusesem în tinereţe şi m-a încercat o senzaţie de forţă moderată, mi s-a părut că agerimea gândurilor mele este din nou cea adecvată. Într-o seară m-am privit în oglindă. Aveam patruzeci şi şapte de ani, urma să împlinesc patruzeci şi opt peste patru luni, dar am văzut că scăpasem, ca prin farmec, de câţiva ani. Nu ştiu dacă mi-a făcut plăcere, dar în mod sigur am fost uimită.

În această stare de neobişnuită bună dispoziţie, în luna iunie am avut chef să plec într-o vacanţă şi am decis să mă duc la mare imediat cum voi termina cu examenele şi plictiselile birocratice. Am căutat pe internet, am studiat fotografii şi preţuri. În cele din urmă, am închiriat, de la jumătatea lunii iulie până la sfârşitul lui august, un apartament minuscul, destul de economic, pe coasta ionică. În realitate, am reuşit să plec abia pe 24 iulie, am făcut o călătorie liniştită cu maşina încărcată mai ales cu cărţile de care aveam nevoie să pregătesc cursul pentru anul următor. Ziua era frumoasă, pe ferestrele deschise intra un aer plin de miresme uscate, m-am simţit liberă, dar deloc vinovată din cauza asta.

Dar pe la jumătatea drumului, în timp ce puneam benzină, m-a cuprins brusc neliniştea. Marea îmi plăcuse mult în trecut, dar, de cel puţin cincisprezece ani, statul la soare mă agita, mă obosea imediat. Cu siguranţă, apartamentul urma să se dovedească urât, priveliştea - o fâşie de albastru în depărtare, printre grupuri de case ieftine şi dezolante. N-aş fi închis ochii din cauza căldurii şi a vreunui local de noapte cu muzica la maximum. Am parcurs restul distanţei un pic indispusă şi cu gândul că la mine acasă aş fi putut lucra, în tihnă, toată vara, respirând aer condiţionat în liniştea blocului.

Am ajuns când soarele era jos, la apus. Sătucul mi s-a părut frumos, vocile aveau o intonaţie plăcută, miresmele erau agreabile. M-am trezit că mă aşteaptă un bărbat în vârstă, cu un păr foarte des şi alb, care s-a arătat, în mod respectuos, cordial. A dorit, întâi de toate, să-mi ofere o cafea la bar, apoi mi-a interzis, zâmbind şi făcând gesturi clare, să car în casă chiar şi numai o geantă. A urcat încărcat cu valizele mele, gâfâind, până la al treilea şi ultimul nivel şi a dat drumul bagajelor mele în pragul unei mansarde: dormitor, o bucătărie minusculă şi oarbă care dădea direct în baie, o cameră de zi cu ferestre mari şi o terasă de unde se vedea, în lumina crepusculului, o coastă formată numai din limbi de pământ stâncoase şi o mare nesfârşită.

Pe bărbat îl chema Giovanni, nu era proprietarul apartamentului, ci un soi de administrator sau om bun la toate; totuşi, n-a acceptat bacşişul, din contră, aproape că s-a simţit jignit ca şi cum n-aş fi înţeles că tot ceea ce făcea el era regula unei bune primiri. Când, după ce s-a asigurat de mai multe ori că totul era pe placul meu, s-a retras, am văzut că pe masa din sufragerie era o tavă mare plină cu piersici, prune, pere, struguri şi smochine. Tava strălucea ca într-o natură moartă.

Am dus un mic fotoliu de răchită pe terasă, unde m-am aşezat un pic să privesc înserarea care se lăsa încet peste mare. Mulţi ani, motivul fiecărei vacanţe fuseseră cele două fete şi, când crescuseră şi începuseră să colinde prin lume cu prietenii, rămăsesem mereu aşteptând să se întoarcă. Îmi făceam griji nu doar din cauza unor catastrofe de tot felul (pericolele călătoriilor cu avionul, ale voiajelor pe mare, războaiele, cutremurele, curenţii marini), ci a nervilor lor slabi, a posibilelor tensiuni cu tovarăşii de drum, a dramelor sentimentale din cauza unor iubiri prea uşor împărtăşite sau neîmpărtăşite deloc. Voiam să fiu pregătită să înfrunt chemări neaşteptate în ajutor, mi-era teamă că mă acuză că sunt cum, de fapt, eram, nepăsătoare şi absentă, absorbită în lumea mea. Gata. M-am ridicat, m-am dus să fac un duş.

Apoi mi s-a făcut foame şi m-am întors la tava cu fructe. Am descoperit că sub frumuseţea aparentă, smochinele, perele, prunele, piersicile, strugurii, toate erau trecute sau stricate. Am luat un cuţit, am tăiat mari părţi negre, dar m-au scârbit mirosul, gustul şi am aruncat aproape totul la gunoi. Puteam ieşi să caut un restaurant, dar de oboseală am renunţat să mănânc, mi-era somn.

În dormitor erau două ferestre mari, le-am deschis larg, am stins luminile. Am văzut că afară, din când în când, din întuneric se aprindea violent lumina farului care năvălea preţ de câteva secunde în cameră. N-ar trebui să ajungi niciodată într-un loc necunoscut seara, totul este vag, fiecare lucru este lesne exagerat. M-am întins pe pat cu halatul pe mine şi cu părul ud, am fixat cu privirea tavanul aşteptând momentul în care urma să devină alb de lumină, am ascultat zgomotul îndepărtat al unei bărci cu motor şi un cântec slab care semăna cu un mieunat. Parcă nu existam. M-am răsucit pe o parte, adormită, şi am atins ceva pe pernă care mi s-a părut un obiect rece din hârtie velină.

Am aprins lumina. Pe materialul foarte alb al feţei de pernă era o insectă lungă de trei sau patru centimetri, părea o muscă mare. Avea aripi membranoase, era maroniu-închis, zăcea înţepenită. Mi-am zis: e o cicadă, poate că i-a plesnit burta pe perna mea. Am atins-o uşor cu o margine a halatului, s-a mişcat, s-a calmat imediat. Mascul, femelă. Pântecele femelelor nu are membrane elastice, nu cântă, e mut. Mi s-a făcut silă. Cicada înţeapă măslinii şi face să picure mana din scoarţa frasinului sălbatic. Am ridicat precaut perna, m-am dus la fereastră şi am scuturat insecta. Aşa a început vacanţa mea.

3.

A doua zi am pus în geantă costume de baie, prosoape, cărţi, fotocopii, caiete, am urcat în maşină şi am călătorit în căutare de plajă şi mare de-a lungul drumului care mărginea coasta. După vreo douăzeci de minute, pe partea dreaptă începea o pădure de pini, am văzut un indicator de parcare, m-am oprit. Încărcată cu lucrurile mele, am încălecat parapetul şi am apucat-o pe o potecă de culoare roşie de la acele de pin.

Îmi place mult mirosul de răşină, am petrecut veri întregi, când eram mică, pe plaje care încă nu fuseseră complet înghiţite de cimentul camorrei şi care începeau unde se termina pădurea de pini. Mirosul acela este mirosul vacanţelor, al jocurilor estivale ale copilăriei. Fiecare trosnet de con uscat sau bufnitură, culoarea închisă a seminţelor, toate îmi amintesc de gura mamei mele care râde în timp ce zdrobeşte cojile, extrage fructele gălbioare, le dă surorilor mele să le mănânce şi ele le iau gălăgios, de mine care tac în aşteptare, sau le mănâncă ea însăşi, murdărindu-şi de praf închis la culoare buzele şi spunând, ca să mă înveţe să fiu mai puţin timidă: asta e, ţie nimic, eşti mai rău decât un con necopt.

Păduricea era foarte deasă, cu o vegetaţie învălmăşită, şi trunchiurile crescute sub rafalele vântului păreau pe punctul de a cădea pe spate, speriate de ceva care venea dinspre mare. Am fost atentă să nu mă împiedic în rădăcinile lucioase care traversau poteca şi mi-am stăpânit dezgustul provocat de şopârlele prăfuite care, la trecerea mea, abandonau peticele de soare şi fugeau în căutarea unui adăpost. N-am mers mai mult de cinci minute şi apoi au apărut dunele şi marea. Am trecut pe lângă nişte trunchiuri răsucite de eucalipţi care răsăreau din nisip, am pornit pe o podină de lemn prin stufăriş verde şi leandri, am ajuns la un complex elegant.

Locul mi-a plăcut imediat. M-au calmat amabilitatea bărbatului bronzat de la casă, blândeţea tânărului băiaş nemusculos, dar înalt şi foarte slab, îmbrăcat în tricou şi pantaloni scurţi roşii, care m-a însoţit la umbrelă. Nisipul era o pulbere albă, am făcut o baie lungă în apa cristalină, am făcut puţină plajă. Apoi m-am instalat la umbră cu cărţile mele şi am lucrat, în tihnă, până la apus, bucurându-mă de briză şi de transformările rapide ale mării. Ziua s-a scurs într-un asemenea amestec liniştit de muncă, reverii şi răsfăţ, încât de atunci am hotărât să mă întorc mereu acolo.

În mai puţin de o săptămână, totul s-a transformat într-o obişnuinţă netulburată. Traversam pădurea de pini şi-mi plăcea scrâşnetul conurilor care se deschideau la soare, mireasma unor frunze mici verzi care păreau a fi de mirt, bucăţile de scoarţă care se desprindeau de pe eucalipţi. De-a lungul potecii îmi imaginam iarna, pădurea de pini îngheţată între ceţuri, ghimpele care făcea bace roşii. Bărbatul de la casă mă întâmpina în fiecare zi, la sosire, cu respectuoasă plăcere, beam cafeaua la bar, o apă minerală. Băiaşul, pe care-l chema Gino şi era sigur student, îmi deschidea prompt umbrela şi patul pliant, apoi se retrăgea la umbră - cu buzele mari întredeschise, cu privirea concentrată - ca să sublinieze cu creionul paginile unui volum gros pentru cine ştie ce examen.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • O mica eroare
    Constantin, 07.01.2018, 17:57

    Poate "Tetralogia Napoletana", nu "napolitana", care, in limba romana are un alt sens: "produs de cofetărie preparat din straturi de foi cu umplutură de cremă". Cel de locuitor/locuitoare a orasului Napoli avand, clar, un sens secundar...

    • Nu e eroare @ RE: O mica eroare
      Theia, 12.01.2018, 02:45

      Cred că nu aveți dreptate.
      "Napolitan" vine desigur din italiană- napolitana/ napolitano la origine fiind latinul Neapolitanus.

      Iar "napolitana" noastră autohtonă, e în Italia un madrigal!

      Se folosește și "napoletan", dar mai rar.

Spacer Spacer