O singură noapte de iubire

Visul e locul cel mai sigur în care poţi trăi cu adevărat momentele importante din viaţa ta, şi asta pentru simplul fapt că atunci când ele s-au petrecut aievea ai fost mult mai preocupat de altele, cum ar fi o conversaţie din care să ieşi cât mai deştept sau vreo metodă ingenioasă de a salva aparenţele. Timpul şi spaţiul real condiţionează şi mistifică orice tentativă de a fi autentic. Nu poţi, de pildă, să te arunci de gâtul celui pe care îl iubeşti şi să îţi declari emoţionată sentimentele, pentru că tocmai atunci nu le vei găsi nici pe acestea, nici cuvintele care în care să îmbraci starea care le-a provocat: Dragul meu, trebuie să-ţi spun că te iubesc... de fapt, am mai spus lucrul acesta înainte, cred că de vreo patru-cinci ori, aşa că sună uşor caduc. Mai bine zis, te ador... hmmm, prea romanţios şi un pic dezechilibrat, pentru că gestul adorării se potriveşte mai bine unei gândiri religioase. În fine, sunt nebună după tine... dar cum eşti în domeniu, cu siguranţă îmi vei răspunde că recunoaşterea bolii e primul ei simptom şi nu e bine... De obicei, cuvintele strică tot şi în plus rămân agăţate în minte pentru multă vreme, ca un fel de datorie pe care o ai faţă de celălalt şi pe care te temi ca nu cumva să nu apuci să o răscumperi vreodată. Iar el te va primi de dincolo de lumea ta, lăsându-ţi loc să te desfăşori, ca să îţi explice, mult mai târziu, irevocabil de târziu, că "ai stârnit orgoliul masculin" pe care îl moştenise odată cu zodia încăpăţânată în care s-a născut, ca să te fiarbă pe tine. Unii se nasc special pentru întâlniri neprevăzute în urma cărora celălalt rămâne afectat pe viaţă, sau cel puţin cu un handicap serios. Orice ai face, oricât te-ai strădui, lucrurile au mersul lor, direcţia lor neabătută, poţi să te pui în cap şi nu le vei putea schimba. Dacă drumul lui coteşte brusc la dreapta, nu mai e nevoie să te faci preş în faţa lui pentru că el e deja departe, nici măcar nu te mai vede, nu te mai ştie, rămâi acolo undeva şi chiar nu mai contezi. Aşa mi-am dat seama că despărţirea nu se negociază. Tăcere sau bocet, ea e implacabilă, aşa ca moartea, şi nu admite replică. Nu există în vocabularul trupului sau al minţii vreo posibilitate să eviţi sau, cel puţin, să amâni deznodământul, şi apoi orice paleativ nu face decât să prelungească la nesfârşit suferinţa. Unilaterală, pentru că aceia care se iubesc echilateral nu se despart. În această ecuaţie a finalului de iubire, unul iese terfelit precum un câine tăvălit prin praf de haita din vecini, pe teritoriul cărora a îndrăznit să calce. Numai zdrenţe şi cu botul plin de sânge, năucit de sfâşierea căreia nu i-a putut face faţă, şi totuşi atât de lucid! Îmi aduc aminte de poemul lui Ştefan Augustin-Doinaş, Mistreţul cu colţi de argint: "Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii / cum stă în amurg, la izvor aplecat, / veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii / îl trase sălbatic prin colbul roşcat." Suntem variaţiuni ale prinţului din Levant, plecat după iluzii, la vânătoare de sclipiri fugare şi baloane de săpun, sub clar de lună. Orice criteriu de discriminare e exclus, iar rolurile sunt interşanjabile, doar piesa e aceeaşi. Despărţirea şi moartea nu aleg, nu fac calcule şi nu negociază în niciun fel. Iar plata o face unul singur. Acelaşi care, în momentul premergător, îşi vede cu ochii minţii întreaga viaţă, ca o premisă indubitabilă a trecerii în lumea de dincolo. Unii nu pot fără anestezie, pentru că nu suportă durerea, sau au avut prea mult parte de ea, dar tot acolo ajung, morţi de-a binelea sau nişte biete stafii pe care le suflă vântul de colo colo, rămase fără suflet. Dacă iubeşti cu adevărat, nu poţi rămâne viu în lipsa celuilalt, pentru că legea nescrisă a Iubirii taie în carne vie.

Aşa că visul e locul cel mai sigur în care poţi derula filmul la minutul pe care ţi-l doreşti şi în locul de care te simţi cel mai ataşat. Am luat un taxi până la el, fiindcă în Capitală distanţele sunt mari şi rişti să pierzi timp preţios alergând după vreun mijloc de transport care circulă în buna lui voie şi după orarul pe care îl rearanjează în funcţie de atât de multe lucruri încât, practic, nu mai ai acum să îl anticipezi.
- Ştiţi, doamnă, oraşul ăsta e plin de mafioţi. N-ai mai văzut aşa ceva. Uită-te la ei cum stau la agăţat. N-au mamă, n-au tată. Te halesc dacă te văd mai prost. Mama lor de nenorociţi! Când am venit eu aici, era linişte. Uite, trebuie să umblu cu nunceagul la mine de teama lor. Odată bagă mâna pe geamul maşinii şi ţi-a luat gâtul ca la pui, doamnă, n-apuci să zici nici mâc! Suntem un neam de căcat, ăsta e blestemul nostru, nu ştim decât să furăm şi să ne omorâm între noi. Păi cine ne-a adus aici? Eu? Dumneatale? (trece de la Dumneavoastră la Dumneatale cu o naturaleţe de-a dreptul impresionantă şi am certitudinea că între limbajul frust pe care îl foloseşte şi formulele de adresare protocolară există un spaţiu al familiarităţii pe care vrea să îl împărtăşească cu mine, ca într-un fel de contract de călătorie la care nu se negociază niciuna din clauzele stabilite de prestator, maneaua din fundal, discursul panoramic asupra societăţii moderne actuale, scrumiera plină de mucuri revărsată ca o burtă de băutor de bere, cabluri răspândite între scaune, casa de marcat pe care a uitat să o activeze, schimbătorul de viteză îmbrăcat în bucăţi de piele alb-roşu, imitând probabil culorile vreunui club de fotbal, geamul deschis exact cât să îmi îngheţe urechea, totul e la pachet, la un preţ mai mult decât modic.) Păi la ce oameni politici avem, o să ne vină dracii! Emigrăm şi lăsăm totul dracului, plecăm cu tot cu copii, să nu mai rămână nimeni aici! Am copii mici, da nu vreau să crească aici, mai stau un an-doi să prind cheag şi valea! Nu contează dacă merg la cules căpşuni sau la spălat veceauăle, da măcar ştiu că muncesc pe bani adevăraţi!

Şoferul vorbeşte răguşit, cu o voce în care straturile de mahoarcă se răscolesc la fiecare notă înaltă, din când în când mă cântăreşte cu privirea, ca şi când ar aştepta să îl aprob, din când în când scrâşneşte din dinţi cu toată forţa, mi-e teamă să nu îi crape vreo măsea; are cam 50 de ani, dar pare de peste 60, o faţă muncită, brăzdată de riduri vizibile mai ales pe frunte şi palme late, pline de bătături (cine ştie pe unde o fi lucrat înainte de i s-au deformat aşa, în semiobscuritate par nişte tocătoare legate de antebraţul viguros pe care vene îngroşate se întretaie dezordonat. Desigur, încep să mă simt în nesiguranţă şi îmi dau seama că am făcut marea greşeală de a mă urca în faţă, lângă el, deşi regula spune că o "doamnă", cum zice el cu scrâşnet, stă în spatele şoferului. Îi scriu mesaj pe WhatsApp, rapid şi fără diacritice (deşi realizez că nu ar avea cum să mă ajute de la distanţă): mi-e frica de soferul asta, dar îmi răspunde instantaneu: nu te teme, nu are ce sa-ti faca rau, i-ai luat numarul? Din nou mă simt mai bine la simpla vedere că tastează şi că e acolo, dar vorbele lui nu reuşesc să mă calmeze (nu i-am luat numarul si daca e sa ma omoare, oricum e inutil). Sunt un pachet de nervi şi îl rog să mă aştepte în faţa blocului, pentru că sunt deja agitată la maxim, şi, fiind străină de Capitală, cu siguranţă nu voi nimeri drumul. În plus, nu concep să bat la uşa lui ca un cadou de Crăciun, adus de o firmă de curierat la domiciliu, frumos ambalat şi gata de petrecere. În cartier, printre şirurile de blocuri, doar vântul răscoleşte câteva umbre răzleţe, care se proiectează pe clădiri printre vârfurile copacilor, nici ţipenie de om, doar praf care se ridică şi se aşază pe parbriz, enervându-l din nou pe taximetrist, care frânează iritat la un colţ de alee. În timp ce scot banii din poşetă (ce ieftin e aici taxiul), tresar din cauza portierei care se deschide pe neanunţate şi mă agăţ de mâna lui, care mă eliberează, în sfârşit, din închisoarea ambulantă şi din situaţia mai mult decât stresantă în care am fiert la foc mic aproximativ un sfert de oră care mi s-a părut lung cât o veşnicie. Nu-mi mai amintesc dacă ne-am salutat, cred că în treacăt, pentru că ne-am grăbit să ne strângem în braţe, pe trotuarul acela pe care era desenat cu cretă albă un şotron, probabil să fi fost vreo culoare fosforescentă, pentru că mi-a rămas atât de bine întipărit în mine, deşi era seară, probabil trecut de ora 9... prima gură de aer are efectul unui drog, mă năuceşte şi mă face insensibilă la tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, devenind dintr-o dată, în arcul braţelor lui, un uriaş organ de simţ prin care trec toate mirosurile lui şi ale corpurilor noastre care emană o căldură nouă, vie, respiraţia mea precipitată care se pierde în gulerul cămăşii lui (deşi e noiembrie, a ieşit aproape dezbrăcat să mă aştepte), un tremur al singurei fiinţe care am redevenit, senzaţia de siguranţă şi linişte estompând încetul cu încetul bătăile necontrolate ale inimii, moliciunea buzelor lui care îmi calmează tâmplele... în clipele acestea nu mai gândesc, nu îmi mai pun întrebări, nu mai simt nimic în afara acestei senzaţii că sunt în trupul unei cochilii uriaşe şi calde, înconjurată de culori pastelate, într-o deplină tăcere în care se aude doar sângele nostru cum trece prin artere, antrenând, celulă cu celulă, o fericire care nu poate fi echivalată cu nimic altceva. Depersonalizare, transfigurare, conştiinţa unei alte identităţi, atemporală şi aspaţială, autentică, în afara oricărei relativităţi, în momentele acestea cuantificabile numai prin trăirea incandescentă, orice lege a fizicii este anulată şi întreaga mecanică a realităţii e convertită în materie sufletească. Instantaneu, imaginile acestea se ancorează în memoria noastră ancestrală ca nişte arici de mare care îşi fixează atât de bine ventuzele de stânci încât nu mai pot fi nicicum desprinşi, rămânând acolo în bătaia apelor până când se hotărăsc singuri să se mute şi îşi dau drumul, sensibili doar la lumina puternică.

A trecut o veşnicie, îmi spune, şi îmi regăsesc la el cuvintele pe care le rosteam, ca o mantră, în fiecare zi în care simţeam că îmi e cumplit de dor de el. Nefiind adeptul vorbelor mari, cu atât mai puţin al declaraţiilor, asta ca să nu lase să transpară nimic din ceea ce simte (fapt căruia nu i-am putut găsi până acum niciun fel de motivaţie, dar pe care am fost nevoită să îl accept tacit, la schimb cu suferinţa), realizez că i-a fost greu să le pronunţe şi mi se par fabuloase, amplificându-se în cercuri concentrice în interiorul meu. Trebuie să ţin minte toate cuvintele lui, pentru că din ele mă voi hrăni în timpul care va urma acestei nopţi şi nu greşesc gândindu-mă că ar putea să aibă consistenţa nesuferită a câtorva luni bune sau, cine ştie, chiar a unui an. Nu îl pot convinge să mă caute, să vorbim, să ne întâlnim sau măcar să ne facem planuri, să purtăm o discuţie ca între doi oameni care simt ceva anume, ceva special unul faţă de celălalt, am renunţat să mai sper şi las lucrurile să curgă în voia lor, după cum vrea bunul Dumnezeu. Ştiu că în ceea ce ţine de mine, nu voi face decât să îi acord libertatea de a decide, pentru că e singura monedă de schimb pentru liniştea mea. Am fost adepta neclintită a acestui principiu existenţial, iar acum mi se confirma validitatea lui. În braţele omului pe care îl simt infiltrându-mi-se în centrul vital cu fiecare răsuflare, mă simt asemenea unui muribund care îşi vede întreaga viaţă înaintea marelui final, încordat până la durere în conştiinţa necesităţii de a trece prin vama ineluctabilei graniţe cu toate simţurile, pentru că aşa am fost deprinşi, să ne dorim cu toată ardoarea să participăm la marile întâmplări ale vieţii cât mai deschişi, cât mai frumoşi, cât mai lucizi. Mă regenerez din vibraţia pe care o emană trupul lui tânăr prin toţi porii şi vreau să iau viaţa de la capăt, cu toate încercările şi cu tot neprevăzutul ei, redevin copilă şi mă las răsfăţată de gesturile lui, râd din tot sufletul când mă ridică în braţe, fără să scot niciun cuvânt. În mine se scriu romane de dragoste de la facerea lumii, Cântarea cântărilor se alcătuieşte psalmodic în emoţia mea, în sângele meu năucit de fericire trec toţi îndrăgostiţii pământului, cu momentele lor cele mai profunde, mai intense, cu pasiunea lor nelumească, pe care au căpătat-o la naştere şi în care au crescut odată cu timpul acelei unice Iubiri de dincolo de orice limită umană. Nu vreau să spun nimic, ca să nu atenuez cu nimic starea în care ne găsim, simt doar că brusc, mi se face frig când se desprinde de mine. Apuc să observ în treacăt împrejurimile, copacii au nişte crengi imense, antrenate în vâltoare, una de la cealaltă, de vântul rece al serii. Dacă n-ar fi atâtea maşini parcate la milimetru într-un spaţiu atât de restrâns, ai zice că te afli într-o grădină, cred că aşa îmi imaginam grădina Ghetsimani, şi atunci, ca şi acum, bântuită de şuieratul unei furtuni ivite pe neaşteptate, care aduce câţiva stropi de ploaie, suficienţi ca să ne strângem din nou unul în celălalt. Mă ia din nou în braţe şi mă ridică pe scările blocului, am devenit atât de uşoară încât aproape levitez, imponderabilitatea aceasta îmi place şi totul mă incită la culme, provocându-mi uşoare dureri în abdomen, pe care îl simt pulsând. Mă stăpânesc cu greu să nu îmi revărs asupra lui toată nebunia, îmi cenzurez fiecare mişcare şi fiecare privire, abia ajunşi în faţa liftului încep să vorbesc, căutându-mi cuvintele ca un naufragiat topit de soare pe o plajă pustie, mirată de vocea care însoţeşte fiecare propoziţie şi de lipsa de sens a peroraţiei. Cred că vorbind aş putea evita momentele stranii ale aşteptării în hol, în timp ce urmărim cu priviri teatrale cifrele luminoase şi mişcătoare care dau culoare cutiei metalice pe care cineva scrisese cu spray "Atenţie lift", desigur, ca să nu creadă lumea că era vreun avion sau vreo navă extraterestră...

A te îndrăgosti într-un lift e ca şi cum ai cânta muzică rock într-o catedrală, mi-a trecut fulgerător prin minte comparaţia... Înăuntrul cutiei metalice mă simt ca într-o captivitate asumată, dar greu de suportat. Aceeaşi oroare de lifturi, aproape aceeaşi oră ca în urmă cu câţiva ani buni, şi el, care încercă să îmi distragă atenţia de la hurducăturile care mă ţin într-o stare de tensiune şi un echilibru precar. Mă gândesc cu groază că aici s-ar putea termina viaţa mea, strivită între pereţii scorojiţi ai unui ascensor, căzând în gol de la etajul şase, cu tot trecutul, prezentul şi viitorul incert în care tot ce pot să văd sunt nişte umbre fugare, animate de întrebări care se rostogolesc asemeni zalelor care îl susţin într-un huruit de locomotivă rusească, oprită cu scrâşnet în gara unui orăşel de munte acoperit de zăpadă. Mă simte, dar nu face niciun gest, a rămas destul de departe de mine şi îmi vorbeşte relaxat, ca şi când n-ar băga de seamă că eman teamă prin toţi porii:
- În blocurile astea, în fiecare lift e câte o însemnare a vieţii unui locatar, uite aici: "Te iubesc, Nely", probabil că Nely, văzând în fiecare zi scrisul ăsta, chiar va băga la cap că sărmanul om o iubeşte. Eu cred că a scris de disperare, vezi, literele sunt inegale şi se vede că i-a tremurat mâna. Nu cred că din cauza liftului, ci de emoţie. Îşi dai seama? Să citeşti de atâtea ori pe zi - mă gândesc că nu ia liftul doar o dată - că omul te iubeşte, e ca şi când ai avea un tatuaj la vedere, peste care nu tragi niciodată o haină...

Nu mi se pare că liftul s-a oprit accidental între etaje, pentru că îl văd zâmbind, clar a făcut el ceva, dar de ce n-aş putea să spun. Sunt paralizată, dar mă aud vorbind:
- Cu siguranţă, femeia aceea va fi super încântată până la momentul x egal cu zero, pentru că asemenea forme declarative sufocă. E ca şi când ai mânca ciorbă de burtă (preferata lui) dimineaţa, la prânz şi seara şi, în plus, ţi s-ar servi la fiecare nuntă la care mergi în fiecare weekend. (Nu ştiu de unde îmi vin atâtea inepţii, vreau să-mi astup cumva bătăile inimii, dar vocea mă trădează, iar ecoul ei în cutia asta nenorocită o face cu atât mai disperată). Ca şi când ai pluti într-un mare vas cu ciorbă din asta şi n-ai mai putea respira. Ce se întâmplă dacă divorţează sau dacă vreunul din ei îşi găseşte pe altcineva, o să răzuiască peretele ăsta şi o să scrie, pe lângă "te iubesc", Alina, Mary, Dana, Ramona? Aşa e şi cu tatuajele. Trebuie să fii foarte sigur că semnul acela îţi e destinat pentru întreaga viaţă, nu pricep cum ai putea ajunge la o asemenea concluzie. Un tatuaj e pe viaţă, deşi moda se schimbă.

Se apropie de mine şi îşi întinde mâna, să îmi îndrepte o şuviţă căzută pe ochi. De sub mânecă, un leu arămiu îşi întinde coama, încordat în săritură. Ar vrea să pară surprins, dar nu îi reuşeşte, îi imobilizez mâna şi îi dezbrac felina de tot, până aproape de încheietura cotului. Cândva o să fie real, îmi şopteşte, şi îi întorc cuvintele cu un vers cunoscut "reală poate fi doar pielea şi atât", în timp ce îmi înving teama de lift apropiindu-mă de el neaşteptat de mult, aproape de obrazul proaspăt bărbierit, motivată de gestul lui de a se tatua cu zodia mea. De fapt, am stârnit o luptă inegală, pentru că m-a imobilizat pe loc în braţele lui. Acum se putea întâmpla orice cu liftul, cât timp mă hrăneam cu gustul lui care îmi lăsa pe limbă un gust de ţigară mentolată şi un milion de fiori vibrând din cap până în picioare în corp. Cred că n-am sărutat niciodată pe cineva atât de sălbatic, atât de fără limite, era pentru prima dată şi ultimul meu gând era să fac impresie bună, după aşteptarea încrâncenată şi dureroasă de până atunci, neştiind dacă mă iubeşte sau dacă sunt un capriciu, sau dacă, în cele din urmă, existam câtuşi de puţin în viaţa lui. I-am muşcat buza de jos şi a tresărit, cred că atunci a apăsat pe butonul liftului, care a pornit cu un zgomot infernal de fiare vechi în sus, făcându-mă să-mi pierd echilibrul şi să îl strivesc de mine, exact aşa cum mi-am imaginat de atâtea ori. De gustul sângelui a înnebunit ca un leu veritabil şi mi-a luat faţa în mâini, m-a privit câteva secunde şi mi-a întors muşcătura, pe care am simţit-o contorsionându-se în interiorul meu, stârnind valuri de durere plăcută, pulsând nebuneşte. Am realizat instantaneu ceea ce urmează şi eram gata să mă las în mâinile lui în cutia asta infectă cu pereţi de carton scorojiţi, nu îmi mai păsa de gravitaţie, de inerţie, corpul meu sfida toate legile fizicii, devenise o chimie continuă în stare de imponderabilitate, aveam senzaţia că orice cataclism nuclear e o joacă pe lângă felul în care explodau în mine, cu intensitate nemaivăzută, dorinţele tuturor femeilor din istoria umanităţii, care îşi întâlniseră jumătatea şi nu aveau hărăzită decât o singură noapte de iubire. Mă transformasem într-un monstru senzorial, îl respiram prin toţi porii, îl urmăream cu mii de ochi care mi se deschiseseră prin piele nebuni de lucizi, duceam la gură mirosurile lui amestecate şi înfierbântate, din care sorbeam cu disperarea unui incendiat întinzând mâna după o picătură de apă, salvatoare. Muşcam din prezenţa lui, nu mă puteam sătura, şi urma, probabil, să devin dependentă de lifturi. Atât de uşor!