Dimineaţa am citit Paul către Romani. Apoi nişte poveşti ale lui Rilke. Ambele, lecturi pline. Ziua a trecut încercând domoliri. Povestea lui Timofei care a murit cântând. Care şi-a blestemat fiul, pe Iegoruşca, atunci când s-a căsătorit cu Ustionca şi l-a gonit de acasă. Apoi a intrat în tăcere fiindcă fiecare cuvânt ar fi trebuit să fie plâns. Când se apropia de ceasul morţii, fiul, înştiinţat de un vecin, s-a întors. I-a spus Ustioncăi că nici pe ea, nici pe copil nu-i va mai revedea. Era să revină în sat, să înveţe de la tatăl său cântecele cele mai frumoase, pe care nu apucase să le deprindă înainte de plecare şi să le respună satelor amuţite. S-a întâmplat aşa. Bătrânul a murit cântând, s-a golit fericit de tot ce ştia. În cântecul neasemuit al fiului s-a adăugat, faţă de al tatălui, o zăbavă, un tremur. Era tot ce rămăsese din Ustionca şi copil.
Durerea pe care o stârnesc asemenea poveşti ambigue. Ca şi durerea din Meşterul Manole. În povestea rusească, femeia e cel puţin înştiinţată şi consimţitoare. Ea îl eliberează pe Iegoruşca de obligaţia asumată prin împreunătate, căsătorie, copil. În balada meşterului Manole, femeia e zidită fără să ştie ce se întâmplă, fără să înţeleagă, moare aşezându-se cu drag, încrezătoare, în capcana de piatră.
Povestea pare a cuprinde viaţa lui Rilke însuşi. Ea se regăseşte de altfel în volum şi în istoria Klarei, cea care i-a îngăduit pictorului cu care fugise în lume să o părăsească pe ea şi pe copil până când copilul va ajunge să-i poată rosti numele.
Tema căsătoriilor imposibile pentru că bărbatul are o chemare care-1 mână, dureroasă, nedreaptă, neînduplecată, răscolitoare, tot mai departe spre singurătate. De urmărit, în literatură şi mit căsătoriile imposibile pentru că femeia e în situaţia de a conţine zbuciumul unei misiuni sau răspunderea unei tării. De comparat cu ce s-a scris despre acelaşi subiect în India.
Şi, fireşte, cu filmul Je vous salue, Marie! al lui Jean-Luc Godard.
Lupta, 15 octombrie 1987
El face rău şi crede că e bine
Tira Irina lui Dobâc a fost căsătorită de două ori. Prima dată cu un tânăr pe care ea l-a ales. Cu care a trăit viaţa obişnuită de nevastă. Apoi, el a murit şi Irina a început să-l idealizeze. Au venit ani în care, pentru a fi de sine stătătoare, a lucrat în mină. Ani apoi de trăit împreună cu cel de al doilea soţ, mic, ager, dar nici pe departe de intensitatea şi acuitatea ei. Mamă eroină, Irina a născut o săptămână de fete şi doi băieţi. Din toţi aceşti copii, unii au murit, alţii s-au rostuit la sat sau la oraş. Unul însă a rămas drag şi aproape de sufletul ei - mezinul care a ales moroşeneşte viaţa de "pribeag" rătăcind din loc în loc, inclusiv prin închisori, mai lucrând, mai stând să se uite la lume şi să se mire. Pentru el, pentru umilirile la care este supus sau la care supune dragostea ei de mamă mai suferă Irină pe acest pământ. "El face rău şi crede că e bine" spune ea, cu simplitate, dar şi cu ironie şi distanţare în judecată.
Ca informator, Irină e un caz ciudat. Mai degrabă distrugător decât transmiţător sau creator de repertoriu. Operaţia pe care o săvârşeşte precumpănitor este una de încadrare procustiană a materialului pe care i-1 oferă viaţa - fie el compus din întâmplări sau din cântece, hori şi poveşti - în schemele de înţelegere morală pe care le-a extras din lectura biblică. Buchisind biblia a ajuns, cândva, să citească Irina şi lucrul a fost pentru ea copleşitor. Cred că această experienţă a cititului miraculos, mereu şi iară, al Bibliei, a hrănit în ea decantarea care, acum, pare a fi limpezit în întregime durerea şi umilirea. De la Irina am auzit, povestite cu încă nu totală detaşare, dar lucrul nu era departe, unele din acele întâmplări care rămân pentru femei de nepovestit pentru că simpla lor evocare continuă să doară şi să chircească.
Lupta, 1 octombrie 1989
Texte din volumul Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri de Sanda Golopenţia, Editura Spandugino, 2017
