Televizorul e ceva între lampă şi zeu, o spune personajul a cărui voce deapănă povestea. Dar o carte? O carte ce e? Cât de mari sunt puterile ei? Cum poate clătina din temelii un destin o simplă piesă literară?
Viaţa cea nouă este o lectură contagioasă care are asupra cititorului puterile "magice" ale celei care sminteşte personajul ei principal, Osman, e o carte care se auto-reflectă, o carte despre ea însăşi întrucâtva. Ca şi povestea din Povestea fără sfârşit a lui Michael Ende, este o istorisire - vie, care te prinde pe orbita ei şi te face, nu doar martor, ci şi subiect al ei, o carte care nu te lasă să o citeşti doar, ci te îndeamnă să o trăieşti de-a dreptul. Nimic din conţinutul ei nu poate fi înţeles sau asimilat fără o cufundare în interioritate. Practic, te pune în postura personajului său principal, atras la rândul său pe orbita unei cărţi, ca într-un joc cu oglinzi. Osman descoperă UN volum-providenţial, care îi pare scris "doar pentru el" şi pentru cei care aveau să facă parte din destinul lui, şi care îi vorbeşte despre rostul existenţei proprii în lume. Omul are două biografii, două destine, sugerează Pamuk: unul de tip nietzschenian, dictat de datele şi menirea propriei condiţii interioare şi unul arbitrar, produs al hazardului. Un destin propriu şi unul impropriu.
"Am ieşit pe străzile copilăriei de parcă aş fi ieşit pe străzile primejdioase ale unui ţinut străin", spune eroul după impactul revelaţiei predestinării sale.
Mutaţia produsă în sinea personajului este o ispită a paradisului terestru. Există oare şansa de a ne trăi destinul care să se potrivească propriei fiinţe? Şi dacă există, cât de departe putem merge pentru ea? De ce acte suntem capabili? Cât şi ce suntem în stare să-i sacrificăm? "Bătrânul şi-a spus, într-o bună zi, să scrie o carte care să îi amuze pe cei mari, asemănătoare celor care îi distrează pe copii. Mă îndoiesc că el îi cunoaşte înţelesul. Dacă o citeşti te amuză, dar dacă ajungi să crezi în ea, viaţa ta o ia razna".
Într-o primă etapă, romanul ni se dezvăluie prin prisma personajului-narator drept o pledoarie pentru credinţa în realitatea - ultimă sau primă? - a sufletului, pentru cele întrezărite în stările crepusculare, pentru curajul visului de a ţinti dincolo de ziduri. Există un punct de joncţiune între realitatea contingentă şi o alta, urzită de pornirile lăuntrice. Osman se află mereu la graniţa dintre ele, iar uneori are viziuni la limita halucinaţiei. Un preamult interior, care nu are cum să încapă în dimensiunile realităţii hărăzite de destinul-cel-vitreg, îl face să tânjească după "adevărata viaţa şi adevărata lume". Nu trăim niciodată suficient de intens, de prezent, de aievea, iar utopia perfectă e o realitate care să ne poate cuprinde sufletul integral şi respiraţia lui profundă. Viaţa înscrisă în planul biografiei-hazard e una străină, cea care contează, este cea întrezărită prin puterea filmului neîntrerupt proiectat dinspre centrul fiinţei spre lume, consideră, plin de patosul tinereţii, Osman.
O melancolie grea însoţeşte naraţiunea şi trăirile şi reflecţiile personajului. Conştiinţele, ca şi culturile cu un pronunţat simţ estetic şi care au un cult al formei, al întrupării şi întruchipării, au expresii mai încărcate de melancolie, iar la Pamuk se simte acest fapt. Acelaşi lucru e valabil şi pentru oameni.
Cartea se înscrie pe linia mediană dintre universul borgesian în sens ideatic şi romanele semi-fantastice ale lui Murakami, ca subiect, dar are o inconfundabilă savoare meridional europeană. Am citit-o cu greu, poticnindu-mă din două în două pagini, pentru că este atât de dens poetică şi de intens estetică, încât te solicită emoţional teribil. Subtilitatea descrierilor, care sunt de o bogăţie luxuriantă, şi a stilului, care se bazează mult pe sugestii şi analogii, sunt savuroase. O preocupare intensă pentru detaliu îl face pe Pamuk să invoce o lume de o copleşitoare senzorialitate, care freamătă, respiră, pulsează uneori mai puternic decât fragmentele de viaţă pe care percepţia şi ficţiunile obişnuite le pot capta. E, în fapt, un lung poem în proză, scris sub formă de alegorie a vieţii-dragostei-morţii despre greutatea unor experienţe trăite în lumina crudă a sensibilităţii aflate în stare de veghe.
Cartea-fetiş, care reprezintă elementul central al romanului, rămâne un mister până la capăt, ea părând a avea darul de a se metamorfoza de la un capitol la altul, de la o experienţă la alta şi de a "lucra" diferit asupra unor conştiinţe diferite. Dacă, la începutul istorisirii, îi vorbea lui Osman despre propria identitate lăuntrică, pe parcursul călătoriei sale iniţiatice, conţinutul ei captează şi reverberaţii supra-personale. Deşi pare că o citesc mulţi şi că au parte de aceleaşi revelaţii, piesele se aşază altfel, post lectură, în sinea fiecăruia, revelaţia se topeşte în interpretare, capătă ecouri care se ciocnesc între ele dizarmonic, se fărâmiţează în crâmpeie de înţelegere care îi destramă înţelesul prim.
Temerea personajului de a nu ajunge ca aceia care alunecă în fanatism, îşi pierd minţile, devin misionari sau activişti sau cad în patimă şi obsesie, nu e neîntemeiată. Însăşi strămutarea sa dintr-un oraş în altul, pelerinajul bizar la care se înhamă, în transă, faptul că ajunge să asiste sau să fie prins în situaţii limită, stau mărturie pentru această mutaţie primejdioasă produsă în sinea lui. Tot ce se întâmplă e într-o stare de conştiinţă alterată, la graniţa dintre pasiune şi nebunie. Realitatea exterioară e înghiţită de tumultul celei interioare ca de fălcile unui titan.
"Viaţa cea Nouă" este numele unui tip de caramele care îi plăceau unchiului Rifki. "INGREDIENTE: glucoză, zahăr, ulei vegetal, unt, lapte şi vanilie". O carte de un lirism halucinant în care cele stări de vag sufletesc, răscolitoare, pulsaţii fără obiect precis se întrepătrund cu unele de o carnalitate răscolitoare, o supra şi o infra-realitate fuzionează în monologul interior al personajului.
"Ai ajuns cât ai putut de departe călătorule, dar mă gândeam că ai putea merge şi mai departe pentru că nu ai de unde să ştii dacă te afli în pragul acelei clipe sau, dacă nu cumva, dincolo de poarta la care ai răzbit, se află o grădină, apoi o altă poartă, iar ceva mai în fund, o altă grădină tainică, în care moartea se confundă cu viaţa, sensul cu mişcarea, timpul cu întâmplarea, lumina cu fericirea, şi de aceea bâjbâi cu graţie, cufundat în aşteptare". Eroul, aflat în căutarea vieţii adevărate, are, de la bun început parte de accidente. Dragostea e primul dintre ele, urmat de altele, care implică experienţe-limită. Simbolistica accidentului este destul de limpede, trasând linia de demarcaţie dintre caracterul arbitrar fatidic al soartei-vitrege şi caracterul providenţial al soartei hărăzite de "îngerul dorinţă". Întregul monolog narativ sugerează, până la un punct, că întreaga încrengătură de întâmplări, stări, locuri, obiecte şi fiinţe care compun existenţele individuale, are menirea de a alcătui o hartă de ordin suprapersonal în care e încifrată o semantică celestă. Fiecare destin e o parabolă. "Ne trezeam stăpâniţi la răstimpuri, preţ de câteva minute, de un soi de fascinaţie obosită, şovăitoare, de o senzaţie de apatie limpede, dar de neînţeles, ne lăsam în voia unui joc, al cărui tâlc, legat de coincidenţă şi necesitate, nu eram în stare să îl percepem, şi astfel am ajuns să simţim că eram pe cale să descoperim taina geometriei ascunse şi nesocotite a ceea ce se numeşte viaţă".
Ceea ce este fascinant în scriitură, este melanjul permanent de violenţă şi senzualitate, de rafinament şi turbulenţă, de descriere naturalistă şi decantare a trăirii în planuri fantasmatice, de voluptate şi melancolie, de pasionalitate deopotrivă viscerală şi abisal intelectuală, o fuziune între extreme sau între chestiuni aparent (teoretic) antagonice, care este atât specifică spiritului turcesc. Dacă, în culturile occidentale, clivajul conceptual dintre cele trupeşti şi cele sufleteşti este piatra de temelie, o separare care este introiectată şi reproiectată asupra unei realităţi existenţiale (în care ele sunt, de fapt, inseparabile), la culturile din orientul mijlociu şi în speţă în cele care descind din lumea otomană, sufletul şi corpul sunt indestructibil legate. Nu există o filosofie de fond care să traseze o prăpastie între ele, de-aici şi vocaţia estetică a trăirii locale. Nu există o graniţă clară între lucruri, fiinţe şi întâmplări, între stări, între experienţe pe care raţiunea vrea să ni le recomande drept contradictorii, ne spune, prin personajul său, Pamuk. Contradicţiile există doar în minte şi sunt consecinţa trufiei gândirii de a trasa graniţe de a pune ordine în lucruri. Însă doar numele lor se pot afla în raporturi de adversitate sau de excluziune, în realitate ele sunt în permanent contact, uneori chiar legate simbiotic. "Eram deopotrivă acolo şi aici, deopotrivă cuprins de pace şi aruncat într-o încleştare sângeroasă, deopotrivă chinuit de o insomnie bântuită de umbre şi cufundat într-un somn fără sfârşit".
Stilistic, există un element ludic de tip animist, care face ca autobuzele, camioanele sau marfarele să fie când "ameţite", când "îndârjite" când "încruntate", "dispreţuitoare", "plictisite" sau "muşcate de streche", ca peisajele să fie "fericite", "obosite" sau "zbuciumate". Fiinţele şi obiectele îşi împrumută trăsăturile unele altora, în percepţii şi trăiri, se amestecă între ele, se substituie reciproc. Scriitura surprinde mecanismele şi reglajele fine ale acestei interiorităţi în care se întâmplă, de fapt, totul. Ceea ce este specific în literatura lui Pamuk este lipsa accentelor, a bemolilor sau diezilor, a frazelor menite să producă tensiune sau să puncteze răsturnările de situaţie, surprizele, momentele culminante, este o scriitură fluidă şi lineară, un flux continuu şi liniştit. Ca şi în romanele lui Murakami, realitatea codificată narativ alunecă în fantastic şi în literatură, ca un tren care deraiază de pe şine în virtualitate. Se întrepătrund toate producând, asemeni culorilor care se amestecă pe o pânză, volumetrii care invocă o dimensiune în plus. E un joc ale cărui reguli şi mistere nu le sunt la îndemână decât marilor artişti. Cartea se povesteşte pe ea însăşi şi nu rezultă niciodată limpede în ce plan se întâmplă lucrurile: crima lui Osman, călătoriile lui, apariţiile îngerului şi tocmai în aceasta constă fascinaţia exercitată de stilul lui Pamuk. Existenţa e alcătuită din multiple straturi, feţe, suprafeţe, chipuri şi infra-chipuri, dintr-un imaginar care se întrepătrunde cu non-imaginarul - pe care îl numim realitate - în mod firesc, aşa cum se întrepătrund libertatea cu sacrificiul, voluptatea cu durerea, expresia cu inefabilul.
Osman îl surprinde din fereastră pe Mehmet, iubitul tinerei femei de care s-a îndrăgostit, şi care o însoţeşte, "ca un spirit rău, care nu lasă urme pe zăpadă", chiar în momentul în care, printr-o stranie coincidenţă, e împuşcat în stradă. De la spitalul unde e îngrijit acesta dispare, iar frumoasa Canan, pleacă şi ea de acasă pe urma lui, iar Osman pe urma ei. Aceasta este intriga. După ce se întâlnesc, tot "accidental" pornesc împreună prin ţară în căutarea celui pierdut, iar "Îngerul dorinţei" se dovedeşte în stare să îl împingă pe Osman până la crimă. Fiecare iubeşte în zadar: el pe Canan, aceasta pe Mehmet. În plină criză de disperare şi gelozie, Osman îi cere rivalului să-i dea înapoi viaţa de dinainte, dar e hotărât să îl ucidă.
Acţiunea surprinde cu un har al descrierii inepuizabil, ca într-o lucrare de tip colaj, fragmente dintr-o lume scindată între ere, mentalităţi şi idealuri care nu se pot armoniza, şi prezintă secvenţe de coloratură, imagini şi fragmente dintr-o Turcie contemporană zbuciumată, pestriţă şi clătinată de contradicţii. Deşi abundă de întruniri conspirative, de gâlceavă pasională şi isterie profetică, de invocări picante ale turbulenţelor ideologice şi nevrozelor sociale, iar scriitura transpiră ironii mai mult sau mai puţin incisive la adresa încrâncenărilor dintre taberele care îşi dispută valorile mai vechi şi mai noi ale lumii turceşti, cartea nu are propriu-zis o miză politică, ci una hotărât existenţială.
Fiecare obiect evocat are o valoare alegorică. Cartea conţine o întreagă maşinărie de aluzii fine. Disputa dintre valorile tradiţionale şi cele de import, din occident, este sugerată inclusiv prin ţesătura de imagini şi scene care pun în opoziţie trenurile şi autobuzele. (!)
"Cuvintele şi lucrurile, care erau cândva precum carnea şi osul, şi-au întors spatele. Aşa am ajuns să încurcăm toate răspunsurile pe care le ştiam cândva cu inima. [...] Timpul, spunea un nătâng, este zgomot. Accidentul, spunea alt nefericit, este soarta. Viaţa, spunea un al treilea, este o carte. Noi, cei rătăciţi, pricepeţi nu? îl aşteptăm pe înger ca să ne sufle el la ureche răspunsul corect".
Călătoria iniţiatică a lui Osman nu este menită să confirme viziunile insuflate de lectura cărţii şi mostrele de gândire magică pe care aceasta le-a făcut să erupă în mintea lui. Viaţa cea nouă e o nălucire, ordinea cosmică la fel, vocea îngerului un ţipăt al angoasei. Literatura însăşi nu e altceva decât o fabulaţie plină de seve, ea nu conţine adevărul şi nici nu îl reflectă, după cum nu deţine nici secretul transformării realului, ea este pur şi simplu o explozie de lumini şi forme izbucnite din adâncul unui suflet însetat de ordine, de sens, de linişte, de ardoare. Literatura nu arată o cale, ci e un refugiu, suspendat între fantasmă şi realitate. Pentru fiecare dintre noi există un film interior care pare a urzi materia primă pentru a doua viaţă, dar fanteziile îmbătrânesc şi ele, ca şi casele, ca şi trupurile şi se împuţinează, se sting, încet, încet. Chiar şi flama din care ţâşneşte acea uriaşă dorinţă de dragoste se duce, cu timpul.
Nu există decât o singură viaţă, aceea care se opune visului şi care îl sugrumă lent. Este ceea ce simte Osman, în momentul de cumpănă, când realizează că nu mai are nici o şansă să cucerească inima lui Canan.
Nu se împacă deloc cu această înfrângere. În locul lui, alţii ar fi socotit că înţelepciunea îţi permite, în aceste condiţii, să faci saltul din postura romanticului incisiv, care vrea să subordoneze lumea şi nu îşi găseşte liniştea, în cea a contemplativului calm care a învăţat să savureze ceea ce îi e dat. Destinul "accidental" capătă, pentru conştiinţa resemnată, mai multă substanţă, reînvie din amorţirea în care era menţinut de frenezia căutării cel râvnit şi, atunci, poţi descoperi poezia realităţii înconjurătoare, desfătarea pe care ţi-o oferă întâlnirea cu locurile, lucrurile şi chipurile ei, care ţi se arătau înainte într-o lumină prăfuită, sedus fiind şi acaparat de presiunea tumultului interior. Dar, eroul nostru, vrea să moară neîmpăcat, e rezistenţa lui în faţa hazardului şi a absurdului. Pe el neîmplinirea îl revoltă, refuză să facă pace cu arbitrariul unei vieţi improprii. Este şi va rămâne până la capăt un spirit nietzschenian, un supraom care îşi iubeşte doar voinţa şi identitatea. Îi pare rău de cei care "îşi estetizează vieţile frânte şi copleşite de tristeţe, cu un soi de sentimentalism numit "cehovian", care deduc, cu nespusă trufie, din sărăcia propriei vieţi, un sentiment de frumuseţe şi înălţare". Această neîmpăcare, categoric romantică, este una tipic turcească, cu care rezonez profund. Nu mă pot împăca. Simt, mai ales acum, la vârsta la care cei înfrânţi caută, aşa cum sugerează ironic personajul lui Pamuk, "să-şi preschimbe mizeria în triumf", intoxicându-se cu monologuri vanitos-siropoase care le flatează şi cosmetizează căderea, să strig: cred, nu în sensuri absconse şi în faptul că lucrurile s-ar derula cu necesitate sau cu un rost, ci "în cruzimea lumii".
Monologul despre dragoste al lui Osman rezumă, practic, pentru cititorii pătimaşi, toate definiţiile date de scriitorii cunoscuţi. Voi scrie în paranteză ceea ce nu e menţionat în carte, dar este destul de evident pentru toţi cei familiarizaţi cu operele clasicilor şi existenţialiştilor. "Dragostea înseamnă abandon" (Tolstoi). "Dragostea este pricina dragostei" (Proust). "Dragostea înseamnă înţelegere" (Thomas Mann). "Dragostea este o muzică" (Kafka). "Dragostea şi nobleţea inimii sunt totuna" (Dostoievski). "Dragostea este poezia melancoliei" (Hermann Hesse). "Dragostea este privirea aruncată în oglindă de un suflet zdrobit" (Hemingway). Pomelnicul e lung, nu îl scriu pe tot. Enumerările se bat cap în cap. Pentru unii dragostea e beţie, pentru alţii iluzie sau, dimpotrivă, singurul adevăr. Concluzia? N-are nici un sens să spui nimic despre dragoste pentru că, asemeni apei primordiale, ea poate avea orice stare de agregare şi poate lua forma oricărei albii şi a oricărui vas în care e turnată. Şi nu e nici unul care să o poată cuprinde şi din care să nu se reverse sau evaporeze.
Uneori paşii lui Osman sunt puşi în mişcare de obiective hilare sau nostalgice, care funcţionează ca pretext al plăcerii explorării şi aventurii, cum ar fi, bunăoară, dorinţa de a afla clădirea în care erau produse în copilăria lui caramelele "Viaţa cea nouă" şi de a-l întâlni pe creatorul lor. Călătoriile lui Osman sunt unele fără un ţel precis, o căutare asiduă a freneziei pe care o trăieşti în preajma acelor momente rare în care simţi că toate elementele şi nivelurile care îţi compun existenţa, toate timpurile, vârstele şi stările posibile fuzionează. Atunci nu e limpede dacă extazul pe care îl trăieşti e o stare de încremenire şi de deplină pace sau una de extremă încântare. Toate contrariile converg în absolutul intensităţii: un moment viu e unul suspendat în afara timpului, în care socoţi că eşti cine şi acolo unde trebuie să fii. Iar acest lucru pare să se întâmple la modul cel mai relevant, în ultima sa călătorie, în clipele de dinaintea producerii unui accident fatal. Atunci, în pagul morţii, situaţia contingentă, viaţa de bărbat însurat şi tată de familie, îi pare la fel de ademenitoare şi de plină de seve ca şi cele întrezărite prin puterea închipuirii. Pentru prima oară nu îşi mai doreşte să evadeze, ci să ajungă acasă şi, atunci, fatalitatea, care pare să acţioneze ca o piază rea, se împotriveşte din nou voinţei lui. Imaginea "Îngerului cel crud" care îşi face apariţia în momentul fatidic este asociată temei damnării fiinţei umane şi a tragediei sub semnul căreia se desfăşoară evoluţia şi disoluţia fiecărei fiinţe întrupate.
Pamuk este, în toată puterea cuvântului, un existenţialist.
