Mi-am imaginat mereu că sunt un animal, unul care se crede om.
Mi s-a spus: Nu. Ţi se pare, asta îţi convine ţie, dar lucrurile stau exact pe dos.
Nu eşti şi nu vei fi niciodată decât o pârlită de fiinţă umană.
O creatură nefericită, derutată, un visător nenorocit, un oropsit posedat de îndoială ca de o legiune de draci.
O imbecilă care se contrazice o dată la două zile.
Animalul e pur, e o fiinţă perfectă... Nu te mai amăgi mi-au spus-o, cu năduf. Ce argumente ai?
Am preferat să fiu folosită decât contemplată, am îndrugat.
E puţin, mi-au întors-o. Animalul nu face nici un rău, el nu greşeşte, el nu ştie nimic.
Dar neştiinţa ta duce în pustie, neştiinţa ta răneşte, încurcă iţele, produce cutremure.
Bine dar ne naştem animale, şi ne preschimbăm în oameni.
Poate că unii reuşesc să nu o facă, am îndrugat.
Au râs şi ce au mai râs.
Ai vrea tu! Să te fofilezi aşa.
Nu scapă nimeni, fetiţă, din clipa în care facem ochi pe lume nu încetăm să cădem în om
ca într-o groapă adâncă
adâncă
din care nu ne mai scot
nici iubirea
nici spaima