Amor fati

Ursitoarele au zis: să aibă răbdare
M-am trezit cu o grabă nebună în mine
Am recitat poezii la un an şi jumătate
Am făcut totul în viteză, la 10 ani mi se părea că e deja târziu târziu
Mi te arătai printre gene, când mă lovea în plex lumina verii, mai ales dimineaţa
Îmi imaginam cum călătorim împreună cu o navă spaţială spre viaţa reală
E un accident că suntem aici, îţi spuneam, o greşeală, găseşte-mă şi du-mă unde trebuie
şi când zbieram la cor "soarele şi pionierii" mi-era ruşine că ai putea afla în ce situaţie mă aflam
când ne duceau în practică la uzină, mi-era teamă că mă vei vedea ieşind la ţigare cu şorţul de muncitoare înnodat la spate
mă gândeam că te-ai putea ivi de pe strada alăturată cu nişte blugi nou nouţi, cu un tricou gri de toată frumuseţea, din acela cu glugă
că ai putea ţâşni dintr-o altă dimensiune direct în mijlocul mahalalei în care trăiam
şi când îmi luam merdenele mă gândeam, Doamne, să nu mă vadă cu plăcinta la gură, şi înghiţeam pe nemestecate
apoi mă grăbeam să îţi scriu chipul, braţele, surâsul, tristeţea, tot, tot
să te poţi recunoaşte în însemnările mele
colegii mei mergeau la petreceri, se distrau ca nemuritorii
pe mine mă apuca migrena de fiecare dată când mă invitau undeva
fugeam acasă să-ţi visez dorinţele, pieptul, furia,
părul, care era când blond cânepiu, când castaniu, când negru ca noaptea
mi se părea că e foarte târziu
şi încercam să te împing cu gândul din locul în care îţi târai bocancii
să mă găseşti mai repede
Te-ai urnit.
Când îţi scriam paşii, braţele, febra, ochii negri-albaştri,
înaintai spre Nord ca toţi cei care nu îşi găsesc liniştea
Şi am ştiut, am ştiut
de cum ţi-am văzut mutra şifonată,
că n-ai avut niciodată blugi nou nouţi şi tricouri gri, impecabile
am ştiut că ţi-a fost la fel de groază că te-aş putea vedea în costum de muncitor trăgând din ţigare
că n-ai frecventat nici tu petrecerile nemuritorilor.
Ia-mă cu tine.
Nu mai am ce putere să îţi dau, mi-ai zis
nu mai am răsărituri cu care să te ating cum ai vrea tu
Şi în plus nu e nici o navă spaţială care să ne ducă unde trebuie
Nu-i nimic, e bună şi lumea asta plină de colţuri, de unghiuri nedrepte, am îngăimat
e bun şi zgomotul în prezenţa ta
mă mulţumesc şi cu câteva apusuri
şi cu o mână de zile tomnatice
Un moment de graţie nu poate fi anulat de nimic.
Aşa cum existenţa nu poate fi anulată de moarte.
Te-am căutat prin sate şi prin grote, prin biblioteci pustii, prin păduri neumblate şi prin pieţe îmbâcsite
printre mulţimi furibunde, printre copii blazaţi şi femei-prădător
Îţi dădeam întâlnire în câte-o gară la ore fixe şi te căutam, croindu-mi drum printre ecranele din care scânteiau dinţii de reclamă ai cetăţenilor model, printre umerii încovoiaţi ai navetiştilor
te căutam în râsul golanilor şi în ochii răvăşiţi ai emigranţilor
Ceva îmi spunea că e foarte târziu
Încercam să învăţ răbdarea de la creaturile mitologice care stau pe prispă şi joacă table cât e ziua de lungă
Cândva mă lăudam că am să învăţ să pierd cu demnitate, cum învaţă unii să cânte la pian.
Mă închipuiam în stare să îndur orice înfrângere, sub ochii injectaţi ai triumfătorilor
Dă-o încolo de navă spaţială
dă-l încolo de viitor luminos
sunt bune chiar şi cu câteva ore petrecute împreună
pe buza prăpastiei